Debutul asediului capitalei bosniace marchează “ziua în care Europa a murit la Sarajevo”, afirmă Delo, care îi oferă cu această ocazie editorialul scriitorului bosniac Dzevad Karahasan. Potrivit acestuia,

Bosnia-Herţegovina este încă într-o criză gravă, deoarece acordurile de la Dayton [care au pus capăt războiului, în decembrie 1995] au impus o structură statală care nu este viabilă, nici din punct de vedere juridic, nici logic. Şi când birocraţii internaţionali şi locali încearcă să se atingă de ea pentru a o schimba, îi împiedicăm imediat, explicând că aceasta riscă să perturbeze echilibrul şi pacea. Singura pace în Bosnia este cea a cimitirelor. Încă...

Pe de altă parte, cotidianul din Sarajevo, Dnevni Avaz, consacră mai multe pagini ceremoniilor pentru comemorarea a “Două decenii de la agresiunea împotriva Bosniei-Herţegovina”, şi mai ales “liniei roşii”, formate pe 6 aprilie de 11 541 scaune de aceeaşi culoare aliniate pe bulevardul Tito, în memoria locuitorilor oraşului morţi în timpul războiului. Ziarul aminteşte de altfel că ziua va reprezenta de asemenea ocazia pentru a sărbători “550 de ani de la fondarea Sarajevo şi 67 de ani de la eliberarea de fascism”.

Ceea ce va putea permite Bosniei să întoarcă pagina, este perspectiva de a adera la Uniunea Europeană. Dar drumul este departe de a fi uşor, după cum subliniază Die Presse. Într-un editorial numit “Uniunea Europeană şi schizofrenia bosniacă”, cotidianul vienez consideră că UE trebuie să revină mai mult la originile sale şi să se poziţioneze ca un proiect de pace. Dar, pentru moment, ea se distinge înainte de toate printr-o lipsă de interes pentru ceea ce se întâmplă în Bosnia:

UE a dat de înţeles politicienilor bosniaci că ţara lor nu va putea să adereze cu structurile sale complicate, inventate de comunitatea internaţională la Dayton. Dar nu există acord în interiorul Bosniei în privinţa unor noi structuri.

La Madrid, El País subliniază, în sfârşit, că perioada de după război nu se va termina decât în ziua în care Bosnia-Herţegovina va intra în UE:

Bosnia-Herţegovina nu are sărbătoare naţională, politicienii nu cad de acord asupra datei. […] Ţara este încă divizată în două entităţi. […] O administraţie în duplicat şi o lipsă totală de sentiment naţional împărtăşit definesc astăzi o ţară care şi-a pansat rănile fizice dar nu a reuşit să se reconcilieze.

după un an de negocieri, calitatea relaţiilor kosovare-sârbe nu se va schimba deloc după acest acord. Cele două ţări nu îşi recunosc încă legitimitate juridică. De unde necesitatea de a continua discuţiile până la atingerea unor relaţii stabile. […] Pentru Priştina, negocierile pot eventual să ducă la recunoaşterea sa de cele cinci state europene care nu au sprijinit independenţa sa (Cipru, Spania, România, Slovacia şi Grecia) şi la instaurarea unui nou cadru juridic. Dar nedefinirea statutului Kosovo necesită o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU – cu acordul Serbiei. UE va oferi Kosovo perspectiva europenă şi îi va permite un studiu de fezabilitate asupra integrării (fără să meargă până la deschiderea procesului pentru un acord de stabilizare şi asociere). Serbia, în schimb, ar putea să obţină statutul de candidat la UE. […]

Bruxelles vroia ca înainte să deblocheze statu quo şi să atragă Serbia spre UE, demonstrându-şi astfel utilitatea. Serbia, în sfârşit, viza mai ales statutul de candidat continuând să conteste independenţa, suveranitatea şi funcţionalitatea Kosovo. Un obiectiv atins în mod clar. Cât despre Kosovo, a pierdut ocazia de a-şi normaliza situaţia. Curând, fiecare ţară va intra în ciclul său electoral, o fază “normală” de instabilitate. Negocierile de aderare la UE pentru Serbia nu se vor putea deschide decât dacă situaţiile politice kosovare şi sârbe sunt clare şi stabile. Şi Bruxelles este cel care le va semnala momentul în care se vor aşeza din nou în jurul unei mese pentru a debloca stutu quo.

Croaţia va deveni al douăzeci şi optulea membru al Uniunii Europene. Visul democratic al poporului optimist la sfârşitul anilor 1980 şi de la începutul anilor 1990 încoace s-a transformat în timpul următoarelor două decenii în îndoieli în faţa unei realităţi oricum mai puţin idilică, din cauza problemelor întâlnite de Croaţia şi UE, a cărei funcţionare este departe de a fi perfectă. De ieri, acest vis a devenit realitatea cu care va trebui să trăim. Cu siguranţă, trebuie să fim realişti. După referendum, şi mai ales după 1 iulie 2013 [când aderarea va fi efectivă], Croaţia nu va fi o ţară a abundanţei. UE nu este un remediu pentru toate durerile noastre. Este departe de a fi o personificare a Binelui, o comunitate idilică a statelor şi a naţiunilor. Ea are propriile probleme de rezolvat dar şi metodele sale deseori penibile şi dureroase. Croaţia trebuie să-şi găsească adevăratul loc într-o astfel de “comunitate a intereselor”. Conflictele nu vor lipsi. Ele vor oferi fără îndoială un teren propice euroscepticelor. Dar pentru moment, nu există îndoială: aderarea Croaţiei la UE este un mare pas pentru ea. Ea nu pierde nimic, şi mai ales nu-şi pierde suveranitatea. Nu poate decât să obţină profit.

Senol Selimovic, editorialist al cotidianului din Split, Sloboda Dalmacija, se referă la rândul său la “recordul istoric al abţinerii la referendumul pentru aderarea la UE” , bătut de croaţi pe 22 ianuarie:

participarea, de 43,6% este cea mai slabă înregistrată vreodată pentru acest gen de consultare la scară europeană. Este chiar inferioară procentajului maghiarilor (45,62%) care au participat la referendumul din 2003 asupra viitorului european al ţării lor. Dacă guvernul croat nu ar fi schimbat între timp legea constituţională asupra referendumului, acesta ar fi eşuat, din lipsă de participare. Dar, elita politica croată a evitat această capcană la timp şi astăzi poate toasta în cinstea rezultatului lungilor eforturi pentru a-i convinge pe cetăţeni în privinţa viitorului ţării. Totuşi, slaba participare lasă un gust amar. Ea arată că argumentele conducătorilor politici în favoarea UE nu au fost convingătoare, şi că nu au reuşit să-i incite pe cetăţeni să ia parte la un vot de o asemenea importanţă istorică. Puterea croată a trădat chiar o parte din opinia pro-europeană şi democratică, care denunţase faptul că organizaţiile şi grupurile care se opuneau aderării UE nu beneficiaseră de tratament egal din punct de vedere financiar şi mediatic cu scopul de a-şi expune argumentele. În locul unei campanii de informare, am avut astfel o campanie de propagandă; în locul unui referendum istoric după modelul celui din 1991 (asupra independenţei), la care a particiat 83,5% din populaţie, referendumul din 22 ianuarie va intra în analele istoriei europene prin nivelul absenteismului.

Augustin Palokaj, de la cotidianul Jutarnji List, se concentrează la rândul său asupra unui “uf” de uşurare scos de Bruxelles după “da-ul” croat:

Votând pentru da, cetăţenii croaţi au arătat că aderarea nu era doar proiectul elitelor politice, ci un obiectiv care are şi susţinerea lor. Totuşi, slaba participare la un vot popular de o asemenea importanţă nu a trecut neobservată. Într-adevăr, numărul participanţilor, ca şi numărul celor care au votat “Da” trimit un mesaj clar: cetăţenii croaţi vor să facă parte din UE, dar nu aşteaptă mare lucru de la ea. UE nu este o instituţie ideală; putem reproşa o grămadă de lucruri funcţionării sale, dar, de bine de rău, este mai bine să fim membri ai acestei Uniuni, în sânul căreia trebuie să ne batem pentru interesele sale. Pe scurt, croaţii nu îşi fac iluzii în privinţa UE; nu este loc pentru euforie şi este un lucru bun. […] Dacă ţinem cont de situaţia dificilă în care se găseşte în prezent UE, “Da-ul” croat este de asemenea o mare consolare pentru UE, deoarece un nu ar fi însemnat un eşec răsunător pentru ea.

Este vorba de asemenea de contrabalansarea temerilor în privinţa pierderii de identitate şi a controlului asupra afacerilor statului care au apărut în timpul lecturii proiectului de acord: “Preţul pâinii, al laptelui, al medicamentelor şi al cărţilor va creşte cu siguranţă, dar asta nu ar trebui să ne întoarcă împotriva UE, căci TVA se schimbă fie că devenim sau nu membru al UE”, scrie cotidianul. De altfel, adaugă ziarul, “dacă UE cere ca străinii care caută slujbe în Croaţia să aibă aceleaşi drepturi precum croaţii, chiar dacă nu vorbesc limba, acest lucru poate să contribuie la o mai bună competivitate pentru firmele croate”.

Confratele său Blic subliniază că Belgrad nu se aştepta la o atitudine atât de fermă a cancelarului german, şi se întreabă cine, din guvern sau comunitatea internaţională, i-a înşelat pe sârbi, povestindu-le “că Kosovo şi UE erau două subiecte separate, adică adeziunea la UE nu va fi condiţionată de pierderea Kosovo”.

Dinspre partea germană, Frankfurter Rundschau aminteşte că “în problemele de adeziune care privesc Balcanii, dacă dăm crezare Comisiei Europene, totul îşi urmează drumul. Fiecare pas este sărbătorit cu o rigiditate tehnocratică”. Dar “cei care au trăit sub comunism simt din instinct că nu anunţurile formale contează, ci avansările în fond. Nimic surprinzător atunci că în Balcani lumea se întreabă: ‘Chiar ne vor?: Şi la ce preţ?’”

Această "integrare individuală în Uniunea Europeană" ar trebui să fie un avertisment pentru guvernul care – incapabil fiind să-şi rezolve eficient problemele sociale şi economice – ar putea să vadă "sute de mii de ucrainieni care obţin o naţionalitate străină", previne jurnalul rus. Dar adevărata ameninţare care se profilează este cea a separatismului , pentru că Kiev ar putea "pierde controlul teritoriilor populate de către cetăţeni străini", adaugă Nezavissimaïa Gazeta, care citează expertul ucrainian Alexandr Gavrich, conform căruia "pentru ca acest lucru să se întâmple este suficient ca sloganurile de apartenenţă culturală să se transforme în revendicări politice".

Cotidianul publică pe prima pagină fotografia reuniunii din 1 august, unde Erdogan conduce singur YAŞ, şi o compară cu cea din 30 noiembrie trecut, pe când era încă alături de şeful statului-major. "De parcă armata ar depinde de acum înainte de puterea politică, ca în ţările democratice", observă Hürriyet. Pentru editorialistul Cengiz Çandar, această situaţie "dă ghionturi serioase lui Erdogan, care nu va mai putea invoca factorul militar pentru a-şi justifica imobilismul din politica internă. Primul ministru are deci un bulevard larg la dispoziţie pentru a trece la adoptarea unei noi constituţii civile şi democratice", aşa după cum a promis în timpul campaniei pentru alegeri legislative, din iunie trecut.

"Această nouă întorsătură (...) va avea consecinţe asupra candidaturii islandeze la Uniunea Europeană?", se interoghează Le Soir. Dacă "Londra şi La Haye ameninţaseră să frâneze, sau chiar să blocheze candidatura insulei nordice", "Nu-ul masiv (93 %) al islandezilor, invitaţi să se exprime deja asupra acestui acord în martie 2010, nu împiedicase totuşi deschiderea negocierilor asupra adeziunii, în iulie următor". Solicitat de cotidianul belgian, politologul Baldur Thorhallson subliniază că englezii, după ce au ridicat tonul, "s-au arătat mai puţin războinici pentru că ar fi încântaţi să aibă un nou aliat eurosceptic în interiorul UE".

Olafur Gylfason, directorul unui institut de sondaj, crede că islandezii "nu amestecă această problemă cu cea a apartenenţei la UE". Opinia islandeză a evoluat efectiv foarte mult de când cu criza financiară, continuă Le Soir. "În plină panică, mulţi au văzut în Europa o asigurare pentru viitor", explică Gylfason, însă "astăzi spiritele s-au calmat, doar 18 % din populaţie consideră UE ca fiind credibilă, iar soarta candidaturii lor, care divizează până şi guvernul de centru-stânga, se va juca pe dosarul pescuitului, extrem de sensibil".