Nu ar trebui să boicotăm [Euro 2012], ci să mergem în Ucraina, spre bucuria a milioane de ucraineni, şi în acelaşi timp să facem ceva tangibil pentru eliberarea Iuliei Timoşenko.

Preşedintele polonez Bronisław Komorowski i-a cerut astăzi, 9 mai, omologului său ucrainean, Viktor Ianukovici, să schimbe legea pentru a putea face apel în cazul sentinţei Iuliei Timoşenko. Între timp, pe 8 mai, Iulia Timoşenko a suspendat greva foamei, pe care o începuse pe 20 aprilie, şi a fost dusă la spital în Kharkiv unde a fost tratată de un medic german. Fostul premier ucrainean săvârşeşte o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani “pentru semnarea unui acord privind comerţul cu gaze, ce se presupune a fi nefavorabil, cu Rusia, în 2009”.

Potrivit experţilor polonezi, acesta este un alt indiciu potrivit căruia, după investiţiile masive din Africa, America şi Asia, Beijing se gândeşte serios la expansiune în Europa Centrală, inclusiv Polonia, care ar putea deveni cel mai important partener al său dintre “noile” state membre ale UE. Dar nu toată lumea este mulţumită de această perspectivă. Potrivit Gazeta Wyborcza -

… unii experţi europeni cred că Beijing subminează rolul UE prin crearea de relaţii bilaterale cu diferite ţări europene. Aceasta slăbeşte coeziunea UE în relaţiile cu China.

Şi acestea sunt încordate în ultima vreme. Comisia Europeană “încearcă să forţeze” autorităţile de la Beijing să deschidă piaţa publică chineză companiilor europene, ameninţînd altfel să introducă reglementări care vor permite UE să “se răzbune prin închiderea pieţei sale publice” companiilor chineze.

“Elveţia închide uşa europenilor din Est”, rezumă astfel pe prima pagină Tribune de Genève, potrivit căreia totuşi măsura “ţine de gesticulare”, deoarece “înainte necesita libera circulaţie un control pentru a rămâne în limite acceptabile”. Le Matin crede că ea nu va avea decât “puţine efecte practice”, în timp ce Le Temps estimează că este vorba de o măsură “pur cosmetică” şi că:

Consiliul federal, acţionând clauza de salvgardare prevăzută în acordul de liberă circulaţie cu UE, a vrut să dea un semnal politic clar unei opinii tot mai neliniştite a creşterii imigraţiei europene în Elveţia.

În Elveţia germanică, mai ales consecinţele acestui anunţ asupra relaţiilor cu UE sunt cele care neliniştesc. Tagesanzeiger prevede o scădere a “bunăvoinţei faţă de o Elveţie percepută mereu ca fiind recalcitrantă”, în timp ce St-Galler Tagblatt consideră că guvernul a estimat că era atât de important să dea “acest semnal poporului” încât este gata să “enerveze autorităţile de la Bruxelles”.

Sannikov, fost adjunct al ministrului de Externe şi unul dintre cei mai populari politicieni ai opoziţiei care au candidat împotriva lui Aleksandr Lukaşenko în scrutinul prezidenţial din decembrie 2010, fusese arestat în cursul protestelor organizate pentru denunţarea fraudelor electorale prin care Lukaşenko obţinuse al patrulea mandat de preşedinte. Activistul a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică pentru participarea la “proteste violente masive”.

Într-un interviu acordat ziarului The Independent, Sannikov a descris condiţiile pe care a fost nevoit să le suporte în cele 18 luni de detenţie. Acuzând serviciile secrete belaruse [KGB] de tortură, el a declarat:

Cea mai mare parte a timpului am fost ţinut în izolare, iar, atunci când m-au mutat în ultima închisoare, celorlalţi deţinuţi li s-a interzis să discute cu mine. Dacă cineva începea să discute cu mine, şi nu era vorba de a-mi acorda susţinere sau de exprimarea solidarităţii, acea persoană era mutată imediat într-o celulă în care condiţiile erau mai proaste sau era transferată la alt penitenciar.

Eliberarea lui Sannikov, precum şi cea a consilierului său politic, Zmitser Bandarenka, se datorează în parte deciziei acestora de a solicita graţierea din partea preşedintelui, notează ziarul The Independent:

Această situaţie permite regimului de la Minsk să evidenţieze că activiştii opoziţiei şi-au recunoscut vinovăţia şi să arate că autorităţile au dat dovadă de generozitate prin eliberarea lor.

Cu toate acestea, unele voci cred că decizia eliberării celor doi activişti este rezultatul presiunilor diplomatice exercitate de Uniunea Europeană, inclusiv interdicţiilor de călătorie sau retragerii ambasadorilor. Însă, notează ziarul britanic, Andrei Sannikov “avertizează Europa să nu acorde nicio concesie regimului din Belarus până ce nu vor fi eliberaţi toţi deţinuţii politici [care sunt de ordinul sutelor]”.

în timp ce de mai mulţi ani, UE şi-a pierdut din influenţa avută la ONU, şi mai ales la Consiliul drepturilor omului. În timp ce UE era susţinută de 72 % din ţările ONU, astăzi ea este susţinută doar de jumătate. Experienţa ne arată că eforturile lobbyiştilor specializate în formarea de alianţe, mai ales pe lângă ţările africane, pot schimba imaginea [UE], iar această abordare poate fi realizată de un reprezentant special pentru drepturile omului.

Chiar dacă ea este aprobată de miniştrii, crearea unui asemenea post nu va fi oficială înaintea lunii iunie, în momentul în care UE îşi va prezenta noua sa politică în materie de drepturile omului.

Să nu ne punem un văl pe ochi: dacă Europa trimite în recunoaştere pe elocventa şi neputinciosa Catherine Ashton pentru a discuta cu Teheran, dacă Barack Obama ridică tonul spre provocarea iraniană de câteva luni, asta se întâmplă doar pentru că iranienii îşi umflă muşchii şi pretind să nu mai fie deloc controlaţi. […] Dacă [israelienii] ar fi fost la fel de prudenţi ca majoritatea statelor, Teheran nu ar fi avut nicio problemă pentru a accede curând la bombă. […] În caz de urgenţă, Occidentul va trebui să retragă singur armele nucleare din mâinile conducătorilor iranieni.

În momentul în care a încetat să mai fie pur şi simplu un lider ales pentru a deveni preşedinte pe viaţă. După ce a evitat cu grijă regulile efectuând un mandat de prim-ministru (conducătorii ruşi nu pot îndeplini mai mult de două mandate de preşedinte, consecutiv), Putin poate în prezent să continue la infinit. Brejnev a făcut-o 18 ani, Stalin 31. În ciuda zvonurilor unei revoluţii la porţile Kremlinului, care pariau împotriva lui Vladimir-Leonid? Confruntat cu spectrul unei Revoluţii Portocalii, Putin are două opţiuni: el poate să-i calmeze pe manifestanţi cu vagi promisiuni de reforme liberale sau poate să utilizeze aceleaşi tactici lugubre ale KGB care au servit în ocaziile precedente: liste negre ale opozanţilor principali, arestări şi acuzaţia permanentă făcută duşmanilor că sunt trădători în serviciul Occidentului şi infiltraţi susţinuţi de Washington. Putin pare să se îndrepte spre această a doua şi cea mai brutală opţiune.

Şi dacă noul locatar de la Kremlin vrea să evite o revoluţie, scrie Westdeutsche Zeitung, el trebuie să înveţe să facă nişte compromisuri şi să se metamorfozeze din suveran autoritar în conducător pragmatic. Fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov definise dilema lui Putin într-un mod corect:
 

Dacă nu se învinge pe sine şi nu schimbă lucurile, lucrurile se vor sfârşi în stradă”. Comunitatea internaţională nu doreşte ca primăvara arabă să fie urmată de una rusească. Germania depinde în mod deosebit de această ţară ca partener stabil în planul materiilor prime şi al comerţului. Până astăzi, nu a trebuit să ne neliniştim de livrările de petrol şi gaz. Dar să nu ne punem un văl pe ochi: amurgul ţarului rus a început.

Pe aceeaşi lungime de undă, în Wprost, filozoful şi istoricul ideilor Marcin Król notează că:

Europa – mediocrii săi lideri politici, dar şi conducătorii din trecut, care apar astăzi ca nişte giganţi politici – au dorit mereu ca pacea şi calmul să prevaleze în Rusia. Iată de ce Putin este soluţia perfectă pentru Europa; ceva de care este perfect conştient, netemându-se de opoziţia internă. De fapt, Europa ar fi favorabilă unei evoluţii democratice în Rusia, cu condiţia ca procesul să fie pacific, fără baie de sânge nici bulversare a relaţiilor internaţionale. În alţi termeni, Europa ar fi fericită ca puterea din Rusia să fie cucerită prin forţe cu adevărat democratice, dar ea nu va ridica un deget pentru a ajunge la acest rezultat.

O părere împărtăşită şi, în Corriere della Sera, de fostul corespondent la Moscova, Arrigo Levi, care se întreabă “ce poate face Europa” cu Rusia.

La douăzeci de ani de la căderea URSS, încă nu ştim dacă ruşii “au învăţat să se folosească bine de libertate”, cum spunea ultimul conducător sovietic Mihail Gorbaciov: speranţa că Rusia va deveni de pe o zi pe alta o democraţie multipartită era poate puţin prea optimistă […]. Se pare că dorinţa de reformă care se manifestase cu forţa în capitală nu este împărtăşită de restul lumii din această ţară imensă. […] Dar lucrurile fiind ceea ce sunt, este în interesul Europei să menţină o relaţie stabilă de coexistenţă paşnică şi de cooperare economică şi politică, oricare ar fi condiţiile.

“Condiţiile în care dl Putin a smuls această întoarcere la Kremlin […] i-au lăsat fără îndoială un gust amar”, notează şi Le Monde:

nici la Moscova nu a avut majoritatea. Contrar aparenţelor, Vladimir Putin nu mai este singurul stăpân la el acasă. Pentru această victorie, el a trebuit să se bată ca niciodată pentru a o obţine. Rusia s-a schimbat. Mişcarea de protest fără precedent care a zguduit capitala, şi mai multe mari oraşe ale ţării, după alegerile legislative pătate cu supiciuni de fraudă din 4 decembrie, arată trezirea unei categorii de cetăţeni, pe care va trebui să conteze stăpânul de la Kremlin. Această nouă clasă de mijloc urbană şi informată, a apărut şi prosperat, în mod paradoxal, sub Putin. […] Dacă vrea […] să modernizeze Rusia, să diversifice economia sa şi să facă din ea o ţară care să conteze pe scena mondială [...] el trebuie să lucreze cu această clasă medie rebelă [şi] să arate că, dacă Rusia s-a schimbat, şi el este capabil să evolueze.

Mai mulți ambasadori din state membre UE spun că vor părăsi capitala Belarusului în semn de solidaritate.

Cotidianul din Varșovia notează că –

Hărțuind ambasadorii, Alexandr Lukașenko încearcă să paralizeze serviciile diplomatice ale țărilor oricum prea generoase în acordarea vizelor compatrioților săi.

Între timp Rzeczpospolita insistă că, deși “dl Lukașenko a desemnat Polonia drept ‘inamicul numărul 1’” și “deși represaliile diplomatice sunt o necesitate”, este recomandabilă a abordare moderată:

Nu știm dacă într-un an sau o jumătate de an dl Lukașenko va cere din nou fonduri sau ajutor de la UE. Dacă asta se întâmplă, nu trebuie să renunțăm să cerem eliberarea prizonierilor politici, dar să nu exagerăm cerând democratizare totală.

 

Dreptul de veto sloven coincide în mod ciudat cu un contract important obținut de compania slovenă Roko Group pentru dezvoltarea unui hotel de lux în Minsk și facilități energetice în Belarus.

Ambele contracte valorează 150 de milioane de euro. Din partea Belarusului au fost semnate de oligarhul Yuri Chizh, considerat “bancherul neoficial” al președintelui Alexandr Lukașenko. Era de așteptat de mult timp să fie pus pe lista neagră a UE ca persona non grata, dar de fiecare dată, propunerea a primit veto de la unul dintre statele membre. Gazeta Wyborcza notează că –

Acum Slovenia este pregătită să distrugă politicile UE referitoare la regimul lui Lukașenko pentru 150 de milioane de euro. Regimul de la Minsk trebuie să fie încântat. Și prizonierii politici trebuie să înțeleagă că pentru Europa lovită de criză, afacerile sunt mai importante decât valorile și drepturile omului.

 

În ultimii doi ani, Europa a făcut mulţi paşi cruciali foarte dificili pentru a înfrunta criza care se acutiza. În Italia şi peste tot în Europa, cetăţenii fac sacrificii dureroase. Guvernele europene au început împreună să reformeze arhitectura Uniunii Europene. […] Averile noastre economice sunt legate în mod inextricabil, şi relaţia noastră cu Europa este o parte importantă a eforturilor noastre de a crea slujbe şi prosperitate în Statele Unite. Uniunea Europeană este cel mai mare partener economic unic al Americii.

Totuşi, preşedintele a mai spus că ţările europene au nevoie să ridice “un paravan de protecţie mai mare” pentru a preveni răspândirea crizei datoriilor, şi trebuie “să-şi arate angajamentul total pentru viitoarea integrare economică a Europei”.

Obama a mai subliniat importanţa NATO – lăudând decizia Italiei de a-şi extinde angajamentul în Afganistan după 2014 – şi rolul Europei în “primăvara arabă” sperând că astfel se va pune presiune pe regimul lui Bashar al-Assad pentru a demisiona. Dar dacă Washington este preocupat de intervenţia militară, după cum divulgă CNN, ţările europene încă se opun şi contează pe o soluţie diplomatică de ultim moment, scrie La Stampa.

… să reducă datoriile, să lărgească mecanismele de control şi să ia poziţii clare, sincere şi de încredere faţă de restul lumii. […] Banii pe care chinezii vor să-i investească în Europa nu sunt destinaţi unui ajutor pentru dezvoltare ci trebuie să se dovedească o investiţie reuşită, pe planul economic şi politic. Din punctul de vedere al Germaniei, China ar putea să joace un rol cheie cu cele 3 200 de miliarde de dolari în rezerve valutare.

Frankfurter Rundschau aminteşte ce s-a cerut în schimb, cum ar fi recunoaşterea de către UE a statutului de economie de piaţă pentru China, ceea ce ar îngreuna, pentru companiile europene, luarea măsurilor împotriva atacurilor la politica de concurenţă sau a dumpingului. Rezultat, scrie Handelsblatt: Angela Merkel, care poate să se laude că este considerată de chinezi drept “modernizatoarea principală a euro”, nu a avut ocazia să promoveze relaţiile economice bilaterale aşa cum era prevăzut, şi nu are altă alegere decît să conteze pe întâlniri ulterioare în cursul anului pentru a smulge promisiuni primului ministru chinez.

Nimic nu spune că pierderea pieţei europene de către Iran nu va fi compensată pe altundeva. Riscul ca preţul petrolului să crească şi mai mult este limitat: reluarea producţiei de petrol din Irak şi Libia ar trebui să absoarbă şocul într-un moment în care economia globală încetineşte. Dar va fi îndeajuns pentru a împinge Teheranul să negocieze serios asupra nuclearului? Probabil că nu. Regimul Mollah-ilor nu a ajuns încă în punctul de a trebui să aleagă între supravieţuire şi programul său militar. Dar urgenţa este de a acţiona. Altfel, cum să-i convingem pe israelieni să nu atace, aşa cum sunt ei acum convinşi de iminenţa capacităţii nucleare iraniene? Embargoul asupra petrolului este fără îndoială mai puţin eficace decât războiul secret prin sabotaje, asasinate şi viruşi informatici. Dar are meritul de a demonstra public că Europa menţine presiunea asupra Iranului.

În termeni de sancţiuni împotriva Iranului, UE şi-a pus pe masă toate cărţile, previne Süddeutsche Zeitung, din München:

Acesta este ultimul nivel în încercarea, veche de aproape un deceniu, de a rezolva conflictul prin mijloace paşnice. Dacă Iranul nu se lasă impresionant, nu va mai rămâne, de fapt, decât soluţia militară. UE şi SUA care pariază de mult timp pe sancţiuni mai aspre îşi asumă un mare risc. Dar oricine vrea să împiedice Iranul de a avansa pe drumul bombei atomice nu are altă alternativă.

O poziţie contestată de Peter Jenkins, fostul reprezentant permanent al Marii Britanii pe lângă Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA). În Daily Telegraph, acesta consideră că Teheranul ar trebui să fie autorizat să îmbogăţească uraniu - dar cu cele mai stricte măsuri de precauţie:

În momentul de faţă Occidentul este practic singurul care insistă ca Iranul să nu îmbogăţească uraniu. Majoritatea ne-occidentalilor ar prefera ca Iranul să fie tratat ca şi ceilalţi semnatari ai Tratatului de neproliferare [TNP]: adică să aibă dreptul de a îmbogăţi uraniul în schimbul unei supravegheri sporite din partea inspectorilor AIEA. Aş înclina spre această soluţie. Eu consider într-adevăr că această criză care se profilează ar putea fi evitată printr-un acord după cum urmează: Iranul ar accepta cele mai înalte garanţii ale AIEA în schimbul permisiunii de a continua să îmbogăţească uraniu. În plus, Iranul ar trebui să adopte spontan măsuri pentru a restabili încrederea asupra faptului că nu intenţionează să producă arme nucleare. Acesta este în esenţă târgul pe care Iranul l-a propus Marii Britanii, Franţei şi Germaniei în 2005. Privind retrospectiv ar fi trebuit acceptat. Nu s-a făcut pentru că scopul era de a opri orice îmbogăţire a uraniului de către Iran. Acesta este ţelul pe care şi l-a stabilit Occidentul, în ciuda faptului că iranienii au repetat la nesfârşire că nu doresc să fie trataţi ca ţări de mâna a doua la TNP - cu mai puţine drepturi decât ceilalţi semnatari - şi în ciuda dovezilor că au mai degrabă tendinţa de a sfida decât de a ceda sub presiune.

Dar este probabil prea târziu, consideră La Vanguardia, din Barcelona: "Nici Bruxelles nici Washington nu mai cred în ceea ce afirmă Teheranul, şi anume că activităţile sale nu au decât scopuri paşnice şi civile". Acestea fiind spuse,

impactul economic al măsurii este nesigur: acesta depinde în mare parte de aderarea altor ţări, precum China, Japonia şi India care, dimpotrivă, ar putea la fel de bine absorbi producţia destinată UE [20% din exporturile iraniene]. Totuşi, sancţiunile pot avea un efect bumerang şi în final afecta economia europeană. Experţii se aşteaptă la o creştere a preţurilor petrolului [...], şi ţările cele mai dependente de Iran sunt întocmai ţările cele mai atinse de criză; Spania este, după Grecia, ţara care va fi cea mai afectată de această boicotare

Între presiunile din partea Greciei pentru a amâna sancţiunile cât se poate de mult şi poziţia Marii Britanii, a Franţei şi a Germaniei, care doreau ca embargoul să intre în vigoare cel târziu în luna mai, strategia adoptată la final pare a fi un compromis reciproc.

Având în vedere că Iranul este principalul furnizor de petrol al Greciei, El Mundo consideră că UE caută un moratoriu "rezonabil" pentru a evita ca această decizie să nu devină "o armă cu două tăişuri care poate agrava starea proastă a economiei" europene. El Mundo o califică drept "o sancţiune fără precedent", care va anula cei 450 000 de barili pe care Iranul îi exportă în fiecare zi spre UE (18% din totalitatea exporturilor).

Problema este că presiunea economică din partea UE s-ar putea să nu fie suficientă atâta timp cât Turcia şi principalele puteri comerciale asiatice – China, Japonia şi Coreea de Sud – refuză să aplice orice tip de embargou sau de sacţiune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Rusia, al cărei preşedinte, Dimitri Medvedev, a declarat clar în faţa liderilor Uniunii că ţara sa nu are nicio problemă diplomatică cu Iranul.

Doar doi dintre ei au putut să călătorească la Strasbourg să-şi primească premiul: libianul Ahmed El Senussi, care a petrecut 31 de ani în închisorile lui Muammar Gaddafi, şi militanta egipteană Asmaa Mahfouz, din mişcarea “6 aprilie”. Printre ceilalţi laureaţi, siriana Razan Zeitouneh, avocat al drepturilor omului şi blogger, trăieşte astăzi în clandestinitate, iar satiristul politic sirian Ali Farzat s-a refugiat în Kuweit după ce a fost atacat de partizanii regimului lui Bashar al-Assad. Ultimul premiu i-a fost decernat  postum lui Mohamed Buazizi, a cărui jertfire prin foc a declanşat revoluţia din Tunisia.

"Europa a închis ochii ani de zile asupra dictaturilor arabe" şi premiile din acest an "simbolizează acest sentiment de vinovăţie", consideră cotidianul spaniol. Dar în ciuda condamnării represiunii în Siria de către Parlamentul European, "Bruxelles nu a articulat încă un răspuns unit împotriva lui Assad", şi mai rămân  încă "multe de făcut în UE pentru a răspunde în mod adecvat proceselor democratice din lumea arabă".

Polonezii din provinciile Pomerania şi Varmia-Mazuria, în schimb, nu vor mai avea nevoie de o viză rusească pentru a merge în regiunea Kaliningrad pentru a cumpăra petrol, de exemplu, mult mai ieftin acolo decât în Polonia, se bucură Gazeta Wyborcza.

Toate acestea graţie unei înţelegeri în privinţa mişcărilor transfrontaliere care va fi semnată în Moscova pe 14 decembrie de miniştrii de Externe ai Rusiei şi Poloniei. “Diplomaţia rusă poate pretinde că acesta este primul succes al Moscovei în relaţie cu UE. Sunt ani de zile de când Rusia nu a mai semnat niciun fel de înţelegere cu UE […] dialogul între noi a fost până acum, în principal, doar o ceremonie”, a spus un diplomat polonez cotidianului din Varşovia.

Între timp, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov şi-a exprimat speranţa că înţelegerea va “anunţa deplasările fără vize între Rusia şi UE”.

Moldova, care ar dori să adere la UE şi face parte din Parteneriatul Estic, multiplică evenimentele care nu s-au produs, mai arată cotidianul. Mai multe tentative ratate ale alegerii preşedintelui, un referendum ratat pentru a instaura un sufragiu universal... nimic nu funcţionează. “Bravo, băieţi, aţi ajuns unde trebuie! Când ne întâlnim la alegeri?! Avem de discutat ceva…”, exclamă Timpul.

La sfârşitul lunii octombrie, un deputat al partidului de stânga "Die Linke" interpelase guvernul german asupra exporturilor efectuate de societăţile de tehnologie a informaţiei spre regimurile autocratice şi dictatoriale, citând exemplul "Ultimaco": "În nenumărate state, tehnologia de supraveghere este o piesă de bază a represiunii", declarase acesta, invocând posibilitatea implementării unor controale şi mai stricte ale exporturilor.

Deoarece China este ameninţată de o explozie a datoriilor sale. În 2008, ea a iniţiat “un enorm pachet de relansare cu o valoare echivalentă a 440 de miliarde de euro cu scopul de a proteja imperiul de criza financiară declanşată în Statele Unite”. Problema: doar 133 de miliarde proveneau de la bugetul de stat, restul fiind împrumutat de la bănci, de la companii de stat şi de la particulari. “Astăzi, metropole cum ar fi Shanghai sau Beijing, dar şi mii de alte oraşe sunt puternic îndatorate la băncile statului.”

Dinspre partea chineză, cotidianul oficial China Daily afirmă că “China nu poate să fie nici salvatorul Europei nici panaceul pentru toate maladiile, dar va face tot ceea ce poate întinzând o mână amicală. Dar prietenia nu merge în sens unic. China a investit deja sume importante în obligaţiunile europene şi ar vrea câteva garanţii potrivit cărora investiţia sa este sigură”.

Pentru Le Temps, marii învingători ai alegerilor sunt noul Partid Burghez Democratic (PDB), care câştigă 9 locuri (+9) în Consiliul Naţional, apărut în urma unei scindări interne a UDC, dar mult mai puţin virulent decât acesta din urmă, şi Verzii Liberali care obţin 12 locuri (+9) în Consiliul Naţional, apăruţi în urma unei scindări a Verzilor. Partide care, conform cotidianului helvetic, "fac să răsară un nou centru […] cu siguranţă slab din punct de vedere al numărului de locuri [în Parlament], dar suficient pentru a crea o nouă dinamică. Importanţa lor va complica considerabil discuţiile pentru reînnoirea Consiliului federal [guvernul] în luna decembrie anul acesta".

Cotidianul din Lisabona arată că banca portugheză de stat deţine în prezent active de stat libaneze în valoare de 1.3 miliarde de euro depozitate în patru conturi îngheţate în luna martie, după ce comunitatea internaţională a decis sancţiuni pentru fostul regim al lui Gaddafi. Primul depozit a apărut în 2008, după ce liderul libian şi-a închis conturile din Elveţia în semn de represalii pentru arestarea şi detenţia fiului său în ţară.

Pentru redactorul-şef al Gazeta Wyborcza, Adam Michnik, unul dintre liderii opoziţiei democratice a Poloniei în timpul comunismului – “Moartea lui Gaddafi nu este un motiv de bucurie, ci de reflecţie asupra naturii lumii în care trăim, alături de dictatori. Gaddafi s-a crezut indestructibil, a şantajat şi a umilit întreaga lume, a îngenunchiat guverne europene, de asemenea. A crezut în violenţă şi minciuni dar a calculat greşit.” Michnik adaugă că moartea lui Gaddafi a fost un semnal clar trimis naţiunile care încă trăiesc sub tiranie că “dictaturile nu sunt scutite de pedeapsă, dictatorii nu sunt imortali”.

Negocierile pentru eliberarea lor au fost purtate de ministrul suedez al Afacerilor Externe, Carld Bildt. Dar acesta din urmă, care a fost membru al consiliului de administraţie al Lundin Petroleum, o întreprindere petrolieră cu afaceri în Etiopia, este foarte criticat pentru lipsa de angajament în favoarea celor doi jurnalişti. "Ministrul nostru de Afaceri Externe, care vorbeşte mult în general, a lăsat capul jos acum, scrie cotidianul. Atunci, ce or să zică de fapt discursurile suedez despre drepturile omului şi toate acele milioane de coroane ale contribuabililor pentru ajutorarea Etiopiei? Dacă nu suntem gata să ne luptăm pentru libertatea presei şi viaţa a doi ziarişti suedezi, deschis şi agresiv, cea ne mai rămâne din mândrie?"

După cum a subliniat Herman Van Rompuy, Europa a ajuns acum într-un punct în care nu îşi mai poate finanţa modelul social. Mai rău decât atât, problemele sale financiare pot duce la un efect de domino, în care: “Băncile greceşti ajung la colaps, le urmează cele franceze, apoi cele americane” – o viziune pesimistă împărtăşită de Washington Post, care remarcă faptul că “amânarea” a fost singurul răspuns la probleme până acum. Totuşi, ziarul avertizează că “a venit momentul ca Europa sa-şi analizeze criza financiară”. Guvernele europene “vor trebui să găsească un numitor comun, şi repede, altfel Dna Merkel şi Dl Sarkozy, precum şi colegii lor vor rămâne în istorie drept liderii care au dus Europa, şi lumea, în pragul dezastrului economic – şi apoi peste el”.

Pentru Gazeta Wyborcza, acesta este un semn clar că Ucraina s-a întors la regimul autoritar. “Cine l-a numit pe preşedintele Alexandr Lukaşenko ‘ultimul dictator al Europei’? Optimişti. Unul nou se naşte în Ucraina, la doar şapte ani după ce revoluţia cea colorată şi împăciuitoare a înveselit lumea”, notează cotidianul de la Varşovia, făcând aluzie la Revoluţia Portocalie care a adus schimbări democratice în Ucraina şi pe Timoşenko împotriva lui Ianukovici.

Konstantin Bondarenko, şeful Institutului pentru Politici Ucrainene speculează în Rzeczpospolita că Timoşenko ar putea fi eliberată din închisoare dacă parlamentul de la Kiev adoptă amendamentele propuse la codul penal decriminalizând articolele sub care a fost condamnat fostul premier.

Verdictul – aspru criticat în Europa – ar putea fi un obstacol major la semnarea şi ratificarea Tratatului de asociere şi liber schimb pe care Bruxelles şi Kiev au sperat să-l semneze până la sfârşitul anului. Potrivit The Guardian, “cu Ucraina una din gazde ale Euro 2012, condamnarea la închisoare a fostului premier Timoşenko lasă Kiev pradă presiunii UE”.

Luni, Curtea de Apel a schimbat verdictul din lipsă de dovezi, stârnind reacţii furioase din partea opiniei publice. Presiunea asupra judecătorilor a fost foarte mare, subliniază Corriere. “Niciodată înainte mass-media nu au contat atât de mult într-un proces. Presa britanică a fost de partea victimei, supranumind-o pe frumoasa Amanda ‘Foxy Knoxy’ [Vulpiţa Knoxy], pentru a emfatiza şiretenia ei evazivă. Presa americană, totuşi, a susţinut-o. […] Pentru a contracara presa britanică şi italiană, familia Knox a primit ajutor de la biroul de presă pentru a trimite în Statele Unite o imagine a unei fete americane, victimă a nedreptăţii.”

Cazul a atras atenţia secretarului de stat american Hillary Clinton, care a promis sprijin diplomatic deplin pentru familia Knox. Departamentul de stat american şi-a exprimat imediat satisfacţia pentru decizia Curţii. Doar o persoană a fost până acum condamnată pentru uciderea lui Meredith Kercher – Rudy Guede, de cetăţenie ivoriană, un traficant de droguri de mică anvergură, fără o slujbă stabilă, care a primit o sentinţă de 30 de ani de închisoare în 2008.

Procesul aflat în desfăşurare al Iuliei Timoşenko (fost prim ministru), acuzată de abuz de putere, continuă totuşi să aducă nori pe cer. Potrivit Gazeta Wyborcza, preşedintele Viktor Ianukovici a “promis o soluţie împăcituitoare” la ceea ce observatorii cred că este o răzbunare personală împotriva rivalului său dintotdeauna. Între timp, Belarus a refuzat să participe la summit, după ce participanţii au emis o declaraţie care condamnă violarea drepturilor omului în această ţară. 

Într-o afirmaţie surpriză, premierul polonez, Donald Tusk, a dezvăluit o ofertă de 9 miliarde de dolari ca ajutor pentru dezvoltarea regimului autoritar al lui Alexandr Lukaşenko, dacă eliberează deţinuţii politici şi organizează alegeri libere. 

Pentru Svenska Dagbladet, summitul nu a reuşit să determine statele din estul Europei să adopte reforme în schimbul promisiunii de a intra în UE. Cotidianul suedez argumentează că uniunea ar trebui “să ademenească direct” cetăţenii cu vize ieftine şi mai puţin complicate, ca şi cu sprijin pentru societatea civilă. “Este ceea ce ar putea contribui la crearea de presiune pentru o schimbare de jos în sus”.

Pentru un alt ziar polonez, Rzeczpospolita, summitul a avut “o mică importanţă pentru Europa”. Cele mai multe ţări europene “cum ar fi Belarus, Azerbaidjan sau Moldova se află la fel de departe de Vechiul Continent – mental mai degrabă decât geografic – ca Bangladesh sau Guyana”, se plânge cotidianul.

Pentru La Repubblica, la Berlin, Ankara “a spus deja adio Europei”: “niciodată ca astăzi, Europa şi Asia nu par atât de îndepărtate”, scrie cotidianul roman, deoarece “Turcia, sătulă să aştepte la poarta Europei, a afirmat ieri că pentru prima dată, prin intermediul şefului său de stat, islamistul moderat Abdullah Gül că ‘vom accepta să nu fim un membru al Uniunii Europene dacă locuitorii unui singur stat din ţările sale nu ne vor dori şi vor considera Turcia o povară’”.