Evenimentele din Libia au avut cu siguranţă prostul gust de a se precipita în momentul în care instituţiile bruxeleze sont în mod tradiţional în vacanţă, cu un personal limitat pentru afacerile curente. Şefa Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) le-a tăiat-o alor săi, dar, pentru a se exprima, ea trebuie să-i consulte pe miniştrii Afacerilor Externe din cele Douăzeci şi Şapte. Or, majoritatea sunt încă în concediu. Prima lor reuniune este prevăzută pe… 12 septembrie.

Pe 23 august, Dna Ashton a anunţat totuşi, în timpul unei conferinţe de presă trecută aproape sub tăcere, că a discutat cu şeful Comitetului naţional al tranziţiei libiene (CNT), Mustafa Abdel Jalil despre “mijloacele prin care UE, statele membre, pot contribui la un mai bun viitor pentru poporul libian”.

Capabili de a acţiona în acord militar, trebuie în prezent să o facă şi politic, dacă este posibil prin instituţiile commune. Ocazia este reconstrucţia, un sector în care europenii au o experienţă recunoscută. După ce a fost în mod nechibzuit absentă de la închiderea “primăverii arabe”, Uniunea nu poate să-şi permită să piardă această ocazie. Cu atât mai mult cu cât Libia are o poziţie strategică din cauza poziţiei sale geografice, a greutăţii sale economice şi a rolului său în reglarea fluxurilor migratorii provenind din Africa subsahariană.

Printre ustensilele de care dispune UE pe acest teren, există o Uniune pentru Mediterana (UPM): prost făcută şi oarecum abandonată, ea ar putea renaşte ca un veritabil organism de cooperare şi de coordonare politică.  O sarcină de care s-ar putea apuca Dna Ashton şi care i-ar da postului său un sens pe care europenii încă nu reuşesc să-l înţeleagă.

"Totul rămâne încă de făcut", notează cotidianul făcând lista problemelor rămase în suspens: conflictul arabo-israelian, lipsa de apă sau dezechilibrele demografice existente între cele două ţărmuri ale mării. Şi, asemeni unui "efect de domino al acestei logici", raportul IEMed prevede o "creştere a conflictelor etnice şi religioase în principalele ţări ale UE".

Directorul IEMed, Senén Florensa, subliniază faptul că "Statele arabe nu au făcut nimic pentru a-şi continua procesul de integrare regională şi nici un Stat de pe maul Sud nu aspiră la democraţie, pe termen scurt". Soluţiile: lupta pentru promovarea democraţiei şi pluralismului, favorizarea accesului la apă şi la educaţie ca şi rezolvarea conflictelor. Totuşi, "nu este clar dacă partenerii UPM dispun de  voinţa politică şi de resursele necesare pentru a demara", concluzionează La Vanguardia.

Mulţi intelectuali denunţă anti-semitismul acestui "prieten sulfuros" a cărui candidatură este sprijinită de Franţa. În centrul acestui "biliard diplomatic" : Uniunea pentru Mediterana, lansată cu fanfară în 2008 de către Nicolas Sarkozy şi co-prezidată de... Egipt. După războiul  din Gaza, în 2009, ţările arabe au arătat câteva reticenţe faţă de proiectul UPM . De atunci, Egiptul "încearcă să reia o aparenţă de dialog ... dacă este salvat soldatul Farouk Hosni", explică cotidianul francez.