Democraţie, tehnocraţie, popor, pieţe financiare... Aceşti termeni sunt reluaţi frecvent în ultimul timp pe tastatura comentatorilor. Felul în care Giorgios Papandreu şi Silvio Berlusconi au fost împinşi spre ieşire şi înlocuiţi cu experţi care corespund toţi aceluiaşi profil tipic – Lucas Papademos şi Mario Monti sunt economişti, au ocupat poziţii înalte în cadrul UE şi au lucrat pentru banca de afaceri Goldman Sachs – suscită întrebări legitime asupra guvernanţei Europei şi a responsabilităţii democratice.

În afara atotputernicelor pieţe, cei doi principali acuzaţi sunt preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi, mai ales, cancelarul german, Angela Merkel. De acum celebrul "Grup din Frankfurt" – care reuneşte în jurul acestor lideri pe directoarea FMI şi preşedinţi ai diferitelor instituţii europene – alimentează fantasmele unui complot pentru a plasa ţările europene sub conducerea unui comitet conducător de inspiraţie germanică şi de natură riguroasă.

Dar hai să ne facem pentru o clipă avocaţi ai diavolului. După acordul din 26 octombrie asupra datoriei greceşti, anunţul unui referendum în Grecia anihila din start foarte fragilul progres reuşit înspre o rezolvare a crizei, iar Giorgios Papandreu, în ciuda calităţilor sale, s-a discreditat astfel în faţa prietenilor săi politici.

Cât despre Silvio Berlusconi – care dădea dovadă de mult timp de inaptitudine personală şi politică în a guverna –, nimeni nu se poate plânge de faptul că a cedat locul unui om care inspiră încredere partenerilor săi.

Ne plângem deja de mult timp de lipsa unui lider în Europa pentru a mai denunţa astăzi faptul că Merkel şi Sarkozy şi-au luat responsabilitatea de a stopa accelerarea unei crize, despre care toată lumea ştie că pune în pericol însăşi existenţa construcţiei europene.

Totuşi, aceste măsuri de urgenţă nu sunt decât vorbe-n vânt. Pe de o parte, vedem clar că această criză continuă să se propage, şi ameninţă astăzi Franţa şi Austria, pe lângă Spania şi Belgia. Pe de altă parte, groapa dintre cele şaptesprezece ţări ale zonei euro şi celelalte zece alte ţări ale UE se adânceşte şi ne face să ne temem de o viitoare paralizie politică a Uniunii. Aceasta din urmă va fi atunci incapabilă să deseneze liniile unei ieşiri din criză şi ale unui proiect politic care să permită remedierea deficitului democratic.

Din acest punct de vedere, este necesar să fim atenţi la înfruntarea crescândă dintre Germania şi Marea Britanie, ale cărei prime răbufniri le-am văzut deja săptămâna aceasta. În aceeaşi zi, în două discursuri, Angela Merkel şi David Cameron au exprimat două viziuni total opuse ale aceleiaşi Europe.

Cancelarul german cere mai multă disciplină, coordonare şi control, şi declară că este gata să cedeze părţi din suveranitatea naţională. Primul ministru britanic preferă "supleţea reţelei, nu rigiditatea unui bloc", şi doreşte să reia unele competenţe aflate astăzi la Bruxelles.

Într-o Uniune în care guvernele nu ştiu cât timp vor mai dura şi unde neîncrederea faţă de Germania creşte permanent, dezbaterea necesară asupra modelului politic european va fi crâncenă.

Aceeaşi lege a cerut într-adevăr capetele irlandezului Brian Cowen, portughezului José Sócrates, grecului Giorgios Papandreu şi spaniolului José Luis Zapatero. În post până la alegerile legilsative anticipate din 20 noiembrie, acesta din urmă nu mai este candidat şi a anunţat, ca şi confraţii săi, că va părăsi lumea politicii după alegerile pe care partidul său socialist probabil le va pierde.

Implacabilă ca o lege a naturii, cea a crizei datoriilor mătură guvernele prea slabe pentru a-i rezista. Slabe deoarece lăsate singure în faţa crizei: am văzut că solidaritatea între partenerii din zona euro nu se dezlănţuie decât atunci când însăşi supravieţuirea monedei unice – deci interesele lor vitale – este ameninţată. Slabe deoarece obligate să adopte măsuri de ajustare aproape non-negociabile dictate de organismele internaţionale (FMI şi UE). Slabe în continuare, pentru că lipsite de sprijinul unei populaţii care nu le-a ales pentru a-şi vedea atacate avantajele sociale obţinute cu greu de-a lungul anilor. În sfârşit, slabe deoarece incapabile să spună adevărul, şi anume că în faţa atacurilor pieţelor, ele nu pot să facă mare lucru, decât să încerce să limiteze daunele.

Drept urmare, marginea de manevră a guvernelor se reduce; rolul lor în perioade de criză se limitează la  punerea în aplicare a unor decizii luate în altă parte şi a gera treburile zilnice. Diferenţele şi diviziunile politice care au marcat politica "pre-criză" se estompează şi politicienii par incapabili să propună – sau să imagineze – soluţii care să iasă din linia dreaptă. Dezorientaţi, cetăţenii devin sceptici în faţa capacităţii politicii de a răspunde la probleme iar cea din urmă îşi vede legitimitatea fărâmiţându-se şi mai mult, în beneficiul tehnocraţiei.

Cu toate acestea, politicienii sunt încă titularii acestei legitimităţi democratice. Problema este că subiectele cu care se confruntă depăşesc cadrul suveranităţii naţionale. Aceasta este fundamentul şi limita acţiunii lor. Iar în ceea ce priveşte organizaţiile supra-naţionale care ar putea interveni mai eficient asupra acestor subiecte – cum ar fi UE -, acestora le lipseşte legitimitatea democratică în ochii cetăţenilor. Dar statele sunt, uneori pe bună dreptate, reticente să le cedeze din nou din puterile lor. Şi este nevoie de crize, cum ar fi cea prin care trece acum Europa, cu toate aceste corolare, pentru ca să se poată lua în considerare posibilitatea de a rupe acest cerc vicios.

Multe voci din cadrul taberei lui Berlusconi au început să aibă atitudini ezitante, şi, chiar dacă Il Giornale, publicaţia aparţinând familiei Berlusconi, consideră că a triumfat "temerea" asociată cu accidentul de la Fukushima (Japonia), fără a fi o respingere a premierului, presa italiană apreciază la unison că Berlusconi este marele perdant.

Flautul fermecat s-a spart; după 20 de ani, italienii refuză să asculte muzica lui Berlusconi. Patru legi dorite de Guvern au fost respinse – o rebeliune extinsă şi conştientă care, după înfrângerea dreptei în marile oraşe, accelerează sfârşitul berlusconismului, care pare împotmolit şi lipsit de energie politică, comentează ziarul La Repubblica.

Corriere della Sera consideră că acest vot este "apusul" îndelungatei 'ere Berlusconi'":

Astăzi, deceniul Guvernului Berlusconi se încheie: Il Cavaliere este la putere din anul 2001 – opt din aceşti zece ani. Margaret Thatcher a fost la putere 11 ani, Tony Blair zece. Alegătorii democratici sunt răbdători şi toleranţi, dar la anumite perioade devin puternici şi se debarasează de trecut. Verdictul primăverii electorale italiene este atât de clar încât nimeni nu se mai deranjează să îi afle cauzele. În lipsa unui suiccesor al lui Berlusconi, tranziţia nu va fi nici ordonată, nici rapidă.

Cine va beneficia de pe urma "primăverii italiene"? Deocamdată nimeni, apreciază La Stampa:

Referendumurile au fost câştigate de cetăţeni care cred din nou în politică, dar nu în măsurile politice. O mişcare de masă decuplată de partide care sancţionează declinul celor mai puternici lideri din ultimii 20 de ani – Berlusconi şi Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului – , fără a pune pe altcineva în locul lor, pentru că nu găsesc pe nimeni străin de casta politico-financiară.

Guvernul anunţă, în ceea ce îl priveşte, un viitor recurs la Curtea Internaţională de la Haga, împotriva deciziei Braziliei. "Brazilienii consideră că au făcut un gest de stânga", comentează cotidianul roman: "ei cred că au salvat un Garibaldi sau un Che, un erou al libertăţii. În timp ce Battisti apasă pe trăgaci asemeni unui asasin ordinar"; eliberarea sa este "o pată mincinoasă peste memoria victimelor şi pe istoriei ţării noastre".

Cotidianul consacră în acelaşi timp prima sa pagină referendumurilor care vor avea loc în 12 şi 13 iunie, şi care privesc abrogarea legii care reintroduce demersul nuclear, privatizarea apei şi "împiedicarea legitimă" a celor mai importanţi oameni de stat (inclusiv şeful guvernului) de a asista la procesele care îi privesc. În timp ce Silvio Berlusconi face campanie pentru absenţă la referendum, La Repubblica subliniază că "efectul Fukushima" ar putea genera un procent de participare suficient pentru validarea votului. O victorie a lui "da", notează L'Espresso, ar marca "finalul ciclulului berlusconian".

"Eşecul electoral s-a transformat într-o debandadă", scrie ziarul Corriere della Sera: înfrângerea forţelor de centru-dreapta în primul tur al alegerilor a fost confirmată, în mod clar, în turul doi. Coaliţia guvernamentală condusă de Berlusconi a pierdut la Milano – pentru prima dată în 18 ani – , la Napoli, unde nu a reuşit să învingă forţele de stânga discreditate din cauza gestionării în mod dezastruos a crizei gunoaielor, şi în majoritatea provinciilor şi localităţilor mici. Forţele de centru-stânga au câştigat chiar şi în localitatea Arcore (situată în apropiere de Milano), unde Berlusconi, supranumit Il Cavaliere, are reşedinţa personală. Amploarea înfrângerii este atât de mare încât editorialiştii ziarului milanez apreciază că în cadrul coaliţiei de centru-dreapta "îşi face loc ideea unui nou şef al guvernului. Era post-Berlusconi a început".

"Oraşele din Italia îi trimit un semnal clar lui Berlusconi: vremea magiei s-a încheiat, ţara doreşte să întoarcă pagina", notează ziarul de opoziţie La Repubblica, apreciind că înfrângerea trebuie atribuită şi campaniei electorale virulente făcută de însuşi Berlusconi. "Fostul om care avea Soarele în Buzunar [n.red. – după cartea cu acest titlu dedicată lui Berlusconi de ministrul Culturii, Sandro Bondi] nu şi-a dat seama că proiecta o imagine îngrijorătoare şi de rău-augur asupra Italiei, imagine pe care alegătorii au considerat-o pretenţioasă, negativă şi falsă", comentează La Repubblica.

Ideea este împărtăşită şi de cotidianul La Stampa, care apreciază că "Berlusconi a pierdut legătura cu majoritatea italienilor, cu cetăţenii ţării. Într-o perioadă de criză, pe fondul dificultăţilor, economiilor care se diminuează şi în contextul în care tinerii nu au de lucru, nu poţi crede că tema reformării justiţiei [folosită de Berlusconi în timpul campaniei electorale] ajunge la inimile alegătorilor şi umple urnele".

Probabil că datorită lungii sale experienţe ca preşedinte al clubului de fotbal AC Milano, Silvio Berlusconi a fost primul care a transpus această practică în politică, substituind figurii arbitrului cea a judecătorului. De altfel, asemeni arbitrilor, judecătorii primesc rareori simpatia publicului. Ne amintim de existenţa lor doar când comitem greşeli şi când se înşeală în pedeapsa pe care ne-o aplică. Astfel, atacurile şefului guvernului italian împotriva judecătărilor, pe care îi acuză cu regularitate de a fi "subversivi" şi "comunişti", i-au permis ani de-a rândul să deturneze atenţia publicului de la cele mai mari greşeli pe care le-a făcut, ca şi de la eşecurile răsunătoare ale echipei sale.

Spre deosebire de Europa fotbalului, cea a politicii învaţă repede lecţia italiană. Recent, Nicolas Sarkozy s-a luat de judecători, atribuind neglijenţei lor responsabilitatea unei crime care a scandalizat Franţa. Iar Viktor Orban a profitat de respingerea, foarte contestată de populaţie, a unei taxe împotriva "celor responsabili de criză", de către Curtea constituţională, pentru a reduce semnificativ puterile acestei instituţii.

Preşedintele francez şi Primul ministru maghiar au motivaţii diferite: primul, să-şi crească cota de popularitate înainte de alegerile prezidenţiale din 2010, al doilea vrea în schimb să aibă mâinile libere pentru a recolta fructele recentului său triumf electoral. Însă amândoi calcă pe urmele lui Berlusconi, care se chinuie dintotdeauna să-i denigreze pe cei care se aliniază împotriva puterii şi să exploateze neîncrederea în instituţii atingând direct coarda sensibilă a populaţiei, pentru a câştiga o legitimitate necondiţionată.

Este o tactică care poate funcţiona pe termen scurt. Dar dacă ea ar trebui să-şi găsească alţi imitatori în Europa, politica continentului ar risca să cunoască soarta fotbalului italian: din ce în ce mai confuz şi mai mediocru, din ce în ce mai puţin competitiv pe plan internaţional, acolo unde arbitrii nu se lasă intimidaţi de urletele antrenorilor.

Polonia pierdea încă o dată elite aproape de Katyn şi cădea într-o psiho-dramă politico-religioasă, Italia se înfunda şi mai mult în ridicolul aventurilor sexuale ale şefului său de guvern iar Ungaria, sub impulsul unei drepte naţionaliste, readucea în discuţie ordinea sa constituţională.

An haotic, deci. An dificil, în acelaşi timp, pentru o Europă care pare să fie din ce în ce mai marginalizată pe scena internaţională, luată pe scurt de o lume emergentă adeseori mai puţin democratică dar mai dinamică.

În faţa acestei actualităţi, este necesar să luăm puţină distanţă şi să privim realitatea dintr-un alt unghi de vedere. Pentru aceasta, am invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni.

Între Crăciun şi Noul An, în timp ce echipa multinaţională a Presseurop se dispersează în toată Europa şi face o pauză, Arnon Grunberg (Olanda), Fernando Savater (Spania), Pawel Swieboda (Polonia), Thomas Brussig (Germania), Gonçalo M. Tavares (Portugalia), Philippe Perchoc (Franţa), Petra Hulova (Republica cehă), Mircea Vasilescu (România), Tim Parks (Marea Britanie) şi Loretta Napoleoni (Italia) vă vor da posibilitatea de a vedea altfel Europa.

Lectură plăcută şi sărbători fericite de sfârşit de an din partea echipei Presseurop!