Nimic nu spune că pierderea pieţei europene de către Iran nu va fi compensată pe altundeva. Riscul ca preţul petrolului să crească şi mai mult este limitat: reluarea producţiei de petrol din Irak şi Libia ar trebui să absoarbă şocul într-un moment în care economia globală încetineşte. Dar va fi îndeajuns pentru a împinge Teheranul să negocieze serios asupra nuclearului? Probabil că nu. Regimul Mollah-ilor nu a ajuns încă în punctul de a trebui să aleagă între supravieţuire şi programul său militar. Dar urgenţa este de a acţiona. Altfel, cum să-i convingem pe israelieni să nu atace, aşa cum sunt ei acum convinşi de iminenţa capacităţii nucleare iraniene? Embargoul asupra petrolului este fără îndoială mai puţin eficace decât războiul secret prin sabotaje, asasinate şi viruşi informatici. Dar are meritul de a demonstra public că Europa menţine presiunea asupra Iranului.

În termeni de sancţiuni împotriva Iranului, UE şi-a pus pe masă toate cărţile, previne Süddeutsche Zeitung, din München:

Acesta este ultimul nivel în încercarea, veche de aproape un deceniu, de a rezolva conflictul prin mijloace paşnice. Dacă Iranul nu se lasă impresionant, nu va mai rămâne, de fapt, decât soluţia militară. UE şi SUA care pariază de mult timp pe sancţiuni mai aspre îşi asumă un mare risc. Dar oricine vrea să împiedice Iranul de a avansa pe drumul bombei atomice nu are altă alternativă.

O poziţie contestată de Peter Jenkins, fostul reprezentant permanent al Marii Britanii pe lângă Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA). În Daily Telegraph, acesta consideră că Teheranul ar trebui să fie autorizat să îmbogăţească uraniu - dar cu cele mai stricte măsuri de precauţie:

În momentul de faţă Occidentul este practic singurul care insistă ca Iranul să nu îmbogăţească uraniu. Majoritatea ne-occidentalilor ar prefera ca Iranul să fie tratat ca şi ceilalţi semnatari ai Tratatului de neproliferare [TNP]: adică să aibă dreptul de a îmbogăţi uraniul în schimbul unei supravegheri sporite din partea inspectorilor AIEA. Aş înclina spre această soluţie. Eu consider într-adevăr că această criză care se profilează ar putea fi evitată printr-un acord după cum urmează: Iranul ar accepta cele mai înalte garanţii ale AIEA în schimbul permisiunii de a continua să îmbogăţească uraniu. În plus, Iranul ar trebui să adopte spontan măsuri pentru a restabili încrederea asupra faptului că nu intenţionează să producă arme nucleare. Acesta este în esenţă târgul pe care Iranul l-a propus Marii Britanii, Franţei şi Germaniei în 2005. Privind retrospectiv ar fi trebuit acceptat. Nu s-a făcut pentru că scopul era de a opri orice îmbogăţire a uraniului de către Iran. Acesta este ţelul pe care şi l-a stabilit Occidentul, în ciuda faptului că iranienii au repetat la nesfârşire că nu doresc să fie trataţi ca ţări de mâna a doua la TNP - cu mai puţine drepturi decât ceilalţi semnatari - şi în ciuda dovezilor că au mai degrabă tendinţa de a sfida decât de a ceda sub presiune.

Dar este probabil prea târziu, consideră La Vanguardia, din Barcelona: "Nici Bruxelles nici Washington nu mai cred în ceea ce afirmă Teheranul, şi anume că activităţile sale nu au decât scopuri paşnice şi civile". Acestea fiind spuse,

impactul economic al măsurii este nesigur: acesta depinde în mare parte de aderarea altor ţări, precum China, Japonia şi India care, dimpotrivă, ar putea la fel de bine absorbi producţia destinată UE [20% din exporturile iraniene]. Totuşi, sancţiunile pot avea un efect bumerang şi în final afecta economia europeană. Experţii se aşteaptă la o creştere a preţurilor petrolului [...], şi ţările cele mai dependente de Iran sunt întocmai ţările cele mai atinse de criză; Spania este, după Grecia, ţara care va fi cea mai afectată de această boicotare

Între presiunile din partea Greciei pentru a amâna sancţiunile cât se poate de mult şi poziţia Marii Britanii, a Franţei şi a Germaniei, care doreau ca embargoul să intre în vigoare cel târziu în luna mai, strategia adoptată la final pare a fi un compromis reciproc.

Având în vedere că Iranul este principalul furnizor de petrol al Greciei, El Mundo consideră că UE caută un moratoriu "rezonabil" pentru a evita ca această decizie să nu devină "o armă cu două tăişuri care poate agrava starea proastă a economiei" europene. El Mundo o califică drept "o sancţiune fără precedent", care va anula cei 450 000 de barili pe care Iranul îi exportă în fiecare zi spre UE (18% din totalitatea exporturilor).

Problema este că presiunea economică din partea UE s-ar putea să nu fie suficientă atâta timp cât Turcia şi principalele puteri comerciale asiatice – China, Japonia şi Coreea de Sud – refuză să aplice orice tip de embargou sau de sacţiune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Rusia, al cărei preşedinte, Dimitri Medvedev, a declarat clar în faţa liderilor Uniunii că ţara sa nu are nicio problemă diplomatică cu Iranul.

O eventuală boicotare ar fi în acelaşi timp şi pe agenda reuniunii miniştrilor Afacerilor de Externe ai UE, în 2-3 septembrie, în Polonia. Amintind că Statele Unite adoptaseră deja această măsură la începutul lunii august, De Volkskrant este de părere că "UE ar trebui să înceteze temporizarea şi să urmeze mai degrabă exemplul americanilor". Chiar dacă, notează Trouw, "95 % din petrolul sirian pleacă în Europa, ne putem întreba dacă o boicotare a petrolului va atinge totuşi semnificativ regimul lui Assad".

Intervenţia în Libia a fost justificată de necesitatea umanitară de a apăra populaţiile civile de masacrele promise de colonelul Gaddafi. Dar credibilitatea acestui argument a fost subminată de indiferenţa de care a dat dovadă Europa faţă de ţările arabe unde revoltele populare au fost reprimate cu violenţă, cum ar fi Yemenul sau Bahrainul, unde trimisul UE a trebui chiar să justifice că poliţia trage cu gloanţe reale în manifestanţi, căci "în situaţii de acest gen, se mai întâmplă şi accidente".

Motivul acestui dublu standard este simplu: concomitenţa crizei libiene cu accidentul nuclear de la Fukushima – la care Germania a reacţionat fără a-şi consulta partenerii europeni, punându-i în încurcătură – a provocat deja o explozie a preţului petrolului. Capacitatea reziduală de extracţie din Arabia Saudită este în prezent ultima redută împotriva şocului petrolier. Stabilitatea regimului represiv din Riad şi a sateliţilor săi trebuie deci să fie menţinută, chiar cu preţul pierderii prestigiului.

Aşa cum remarca Financial Times, Rusia este cea care trage foloasele din jocul acestei duble crize. Şi-a văzut umflându-se renta petrolieră şi a propus să-şi mărească exporturile de gaz spre Japonia şi Europa pentru a compensa închiderea centralelor nucleare. Şi în timp ce gazoductul European Nabucco are probleme, concurentul său rusesc South Stream continuă să progreseze. În eternul braţ de fier pentru Europa Orientală, tot ceea ce întăreşte Moscova slăbeşte Bruxelles-ul.

UE a cheltuit sume astronomice pentru a se dota cu un Serviciu de Acţiune Externă şi pentru a finanţa parteneriate în Est şi Sud, dar dependenţa sa energetică o împiedică să exerseze o politică externă voluntară şi coerentă. Pentru a ieşi din impas, ar trebui o viziune de ansamblu. Dar, din păcate, la Bruxelles, singurii care au una, sunt lobbyiştii industriei petroliere, pentru care lucrurile nu trebuie să se schimbe.

România liberă a calculat că "dacă am putea deturna prin acest canal doar 5 % din mărfurile care călătoresc astăzi pe mare între China şi Europa, ţările de tranzit ar trebui să perceapă aproape 2.2 miliarde de euro de taxe anual". Un motiv în plus, crede cotidianul, ca Uniunea Europeană să "prezinte în sfârşit Strategia sa a Dunării, un fluviu care se varsă, efectiv, în marea Neagră".

Eventuala eliberare, medicală, a lui Abdelbaset al-Megrahi, libianul recunoscut vinovat de organizarea atentatului, este controversată. Secretarul de stat american Hilary Clinton a cerut personal non eliberarea prizonierul atins de cancer în fază terminală. Iniţial mirat de faptul că al-Megrahi îşi retrage subit cererea de eliberare, cotidianul aminteşte în final că ministrul comerţului, Peter Mandelson, a profitat de vacanţele din Grecia pentru a-l întâlni pe fiul leaderului libian Muammar Gaddafi.

Atentatul din avionul care făcea legătura New York-Londra a făcut 270 de victime în 1988. Aparatul explodase în zbor deasupra oraşului scoţian Lockerbie. Autorul atacului a fost condamnat la închisoare pe viaţă de către un tribunal britanic, în 2001, printr-o decizie contestată.

Politiken aminteşte că ţările riverane ale Oceanului Arctic – Danemarca (prin Groenlanda), Statele Unite, Rusia, Norvegia şi Canada – au toate pretenţii teritoriale asupra zonei. Cât timp această problemă nu este rezolvată, fiecare începe să se "pregătească" militar. Dar ziarul consideră că problema ar trebui să fie soluţionată de către ONU şi că "cu o tradiţie îndelungată a respectului pentru dreptul internaţional şi importanţa pe care o acordă ONU, Danemarca ar putea foarte bine lua iniţiativa".