proiectul Comisiei prevede instaurarea unei taxe asupra tranzacţiilor financiare în toată UE, cu un procent de 0.1 % pentru obligaţiuni şi de 0.01 % pe celelalte produse financiare. [Această măsură] ar putea genera până la 57 de miliarde de euro, dacă este aplicată în toată UE.

Ceea ce nu este chiar o treabă uşoară, notează ziarul:

nouă ţări, printre care Germania şi Franţa, sunt favorabile instaurării sale. Însă altele, cum ar fi Marea Britanie, se opun căci se tem că ea ar putea favoriza delocalizarea activităţilor financiare.

Primul ministru britanic a lăsat de altfel cale liberă mâniei sale în timpul summitului, aşa cum scrie The Telegraph, citându-l pe David Cameron:

taxa pe tranzacţiile financiare este o idee proastă: [...] ea va face să crească costul pensiilor şi va provoca pierderea a numeroase locuri de muncă. Această taxă va face Europa mai puţin competitivă şi o voi combate cu orice preţ.

 

Directiva restrânge drastic definirea capitalurilor proprii ale unei bănci şi ridică masiv nivelul cerut pentru acestea, astfel încât fiecare instituţie să dispună de o serie de fonduri capabile să absoarbă şocurile violente. Potrivit Autorităţii Bancare Europene, celor mai mari o sută de bănci europene le-ar lipsi 485 de miliarde de euro din capital dacă ar trebui să aplice deja Basel III.

Proiectul prevede ca fiecare bancă să dispună de 7% din capitalurile sale din fonduri proprii. Marea Britanie doreşte să se consolideze această cerinţă pentru a-şi întări băncile. Franţa, pe de altă parte vrea ca fondurile angajate în filialele de asigurări să poată fi deduse. De fapt, comentează Le Figaro,

dezbaterile se anunţă foarte vii şi ar putea să ducă la o amânare pentru 15 mai a adopării taxei. Eşecul pare totuşi interzis, pentru că Europa are foarte mare nevoie să demonstreze că avansează pe drumul întăririi sistemului său bancar.

Săptămâna trecută, Le Monde scria că Michel Barnier, Comisarul European pentru Piaţa Internă, dorea să întrebe băncile cum au utilizat cele 1 000 de miliarde de euro injectate de Banca Centrală Europeană, pentru a evita o criză a creditării.

revoltele au fost alimentate de o serie de factori, inclusiv de lipsa de perspectivă profesională pentru tineri, pentru părinţii săraci, de un defect în sistemul judiciar în ceea ce priveşte reabilitarea infractorilor, materialismul dar şi suspiciunile poliţiei.

Revoltele au demarat ca urmare a morţii lui Mark Duggan, în Tottenham, nordul Londrei, prin împuşcare mortală de către poliţişti, în 4 august. Între 6-10 august, revolta s-a întins la mai multe cartiere din capitală şi la alte oraşe din apropiere. Pentru organismul independent, "singura posibilitate pentru a evita revolte ulterioare este de a face ca aceste lucruri să funcţioneze în societate", scrie The Guardian, adăugând că

recomandările includ amenzi pentru şcolile care nu reuşesc să-i înveţe pe toţi copiii să citească, sprijin şi consiliere din timp pentru familiile cu probleme, promisiuni de locuri de muncă pentru tineri, iar în ceea ce priveşte ciclul şcolar care include şi anii de liceu, realizarea de evaluări periodice a tăriei de caracter.

 

Ediţia 2012 a acestei întâlniri anuale între înalţi responsabili politici şi membri ai mai multor organizaţii gen think tank, creată în 1950 cu scopul de a ameliora relaţiile dintre cele două ţări, a lăsat "o impresie pe cât de cinstită pe cât de sumbră a relaţiei triangulare dintre britanici, nemţi şi Europa lor", notează cotidianul din München.

Marea Britanie observă cu un scepticism crescând operaţiunile care au loc în jurul Greciei ca şi noua forţă germană, o pretenţie aproape hegemonică a Berlinului. În acelaşi stil suspicios, nemţii privesc spre o Mare Britanie care refuză să înţeleagă logica politică, economică şi istorică a Europei unite.

Süddeutsche Zeitung mai scrie că, refuzând să combată aceste temeri ca şi problemele care privesc viitorul Europei, participanţii la conferinţă au ilustrat perfect neîncrederea dintre nemţi şi britanici, două ţări care "mai degrabă sapă tuneluri decât să construiască poduri".

Potrivit mai multor oficiali care au participat la discuţii, târgul politic îl implica pe Michel Barnier, comisarul francez pentru Piaţa internă şi spaima Trezoreriei Marii Britanii, înlocuind-o pe baroneasa Ashton ca şef al politicii externe a Uniunii Europene.

Cotidianul londonez arată că planul de regrupare a fost dezvoltat cu echipa lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, dar entuziasmul s-a diminuat din cauza temerilor că Parlamentul European se va opune mişcării. Un purtător de cuvânt al lui Barroso, a negat planul, totuşi, spunând că preşedintele CE “nu a avut niciodată şi nu are intenţia de a propune această schimbare”. Acestea fiind spuse -

… mai multe persoane implicate spun că reorganizarea Comisiei a fost o opţiune serioasă şi credibilă în timpul intensei activităţi diplomatice înaintea summitului din decembrie. Britanicilor “li s-a înmânat capul lui Barnier pe tavă”, a spus cineva.

Financial Times notează că –

Îndepărtarea dlui Barnier ar fi fost primită cu aplauze de mulţi din City şi Westminster dar unii oficiali ai Marii Britanii au conchis că ar fi dus doar la o amânare temporară. În schimb, Dl Cameron a încercat şi nu a reuşit să asigure că, în noul tratat, au fost scrise garanţii permanente pentru a proteja serviciile financiare.

Pentru De Standard, această "conspiraţie bizară" arată că şefii de guvern conservatori în Europa îşi văd dominaţia politică pe cale să se prăbuşească. Prea puţin tandru cu Angela Merkel, cotidianul vienez afirmă:

Totul este transparent. Lovitura a fost ratată. Cancelarul nu-l putea ajuta mai bine pe Hollande. Francezii sunt sătui de promisiunile neonorate şi de gestele de sprijin către Sarkozy. Fără a mai vorbi de marea majoritate care nu vrea ca viitorul său preşedinte să fie dictat de la Berlin. Faptul că Merkel se sprijină pe Cameron (care o trimite sistematic la plimbare în dosarul euro) şi Rajoy (care tocmai a anunţat că va face să explodeze deficitul spaniol) arată cât de slăbită este. A ignora într-un asemenea hal viitorul posibil preşedinte al celui mai important partener dovedeşte o lipsă de instinct nemaivăzută de decenii încoace.

La Paris, Libération notează că acest incident apare în momentul în care într-un sondaj, 41 % din francezii interogaţi afirmă că sunt convinşi că Germania "utilizează criza pentru a-şi întări economia pe spinarea altora". Dacă François Hollande este ales, "oalele sparte vor trebui lipite", notează cotidianul, citând-o pe Sabine von Oppeln, politolog. Mai ales că în 2007, cu două luni înainte de scrutinul precedent, Angela Merkel o primise pe candidata socialistă Ségolène Royal, cu conferinţă de presă comună şi strângeri călduroase de mâini în faţa camerelor de luat vederi.

Experţii Institutului Naţional britanic pentru Studii Economice şi Sociale argumentează că

interacţiunea dintre fluxurile de imigraţie şi PIB are efecte favorabile, astfel că, în perioadele în care creşterea economică este limitată, fluxurile de imigranţi sunt asociate cu o diminuare a ratei şomajului care altfel nu s-ar fi produs.

În Italia, rata de ocupare a populaţiei active este în creştere din nou, după ce şomajul se amplificase în ultimii trei ani din cauza crizei economice, notează publicaţia La Stampa. Cele mai recente date comunicate de Institutul Naţional italian pentru Statistică (ISTAT) arată că numărul locurilor de muncă deţinute de cetăţeni italieni a crescut cu 39 000 în trimestrul trei al anului 2011. Şi rata de angajare în rândul imigranţilor, al căror număr crescuse constant în ultimii ani, a continuat tendinţa ascendentă, chiar dacă ritmul a încetinit, creşterea fiind cu 120 000 de locuri de muncă, în comparaţie cu o creştere de 167 000 de locuri de muncă în al doilea trimestru din 2011.

“Oare este un semnal pozitiv al ieşirii treptate din criză?”, se întreabă sociologul Luca Ricolfi, într-un material publicat în La Stampa.

Mă tem că răspunsul este negativ. (…) Se întâmplă ceva nou: după ani de criză economică, italienii îşi dau seama acum că nu îşi mai pot permite să iasă la pensie prea devreme, îşi dau seama că nu mai pot accepta doar locuri de muncă la niveluri de top, îşi dau seama că nu mai pot aştepta vremuri mai bune. Oamenii nu observă încă o concurenţă directă, dar reacţionează la criză reducând cererea pentru forţa de muncă din străinătate şi străduindu-se să nu renunţe la locurile de muncă pe care le deţin. (…) Ceea ce părea creşterea iminentă a ratei de ocupare în rândul imigranţilor pare să încetinească sau chiar să se oprească.

Însă, din cauza crizei, numeroşi italieni şomeri renunţă la a mai căuta locuri de muncă, notează ziarul Corriere della Sera, citând cifre prezentate într-un studiu al Eurostat privind forţa de muncă potenţial activă. Conform studiului, 2,7 milioane de persoane, nivelul cel mai ridicat din spaţiul Uniunii Europene, din totalul de 8,2 milioane de persoane active, au renunţat la căutarea unor locuri de muncă. Singurele ţări în care pesimismul privind perspectivele de angajare încă este la cote relativ scăzute sunt Germania, Franţa şi Belgia.

Pentru cotidianul economic francez, acest anunţ neaşteptat, în ajunul întâlnirii din 9 ianuarie, dintre cancelarul german şi preşedintele francez, este o greşeală justificată de apropierea datei alegerilor prezidenţiale:

Cavalerul însingurat dar curajos afişat de palatul Elysée este mai mult decât o eroare, este o greşeală. O greşeală faţă de Europa, care apără un proiect comunitar, singura modalitate de a cântări pe plan mondial; o greşeală împotriva convergenţei fiscale franco-germane, în momentul în care este nevoie mai mult ca niciodată ca cele două ţări să avanseze în comun; o greşeală şi faţă de Franţa, în sfârşit, care nu are niciun interes să facă să dispară rarele locuri de muncă nu încă delocalizate la Londra.

În Germania, acest "solo pentru Sarkozy" face să mârâie Spiegel-Online, care-i califică iniţiativa ca "ou de cuc" depus în cuibul german.

Ambalajul verbal grandilocvent al proiectului nu poate disimula faptul că, o dată cu acţiunea sa surpriză solitară, Sarkozy calcă aproape în picioare coordonarea atât de invocată dintre Paris şi Berlin; cea mai puternică integrare a politicii economice în cadrul UE şi al zonei euro, rămâne şi ea la podea. Tocmai de aceea, la Berlin am aflat cu o stupoare iritată această manevră. Astfel, purtătorul de cuvânt al guvernului, Steffen Seibert, a declarat: 'Obiectivul Germaniei rămâne neschimbat, adică introducerea acestei taxe în toată UE.

Dar de ce Sarkozy a ales să meargă înainte singur? La Barcelona, La Vanguardia a găsit un răspuns simplu: necesitatea de a se debarasa de imaginea sa de lacheu al Angelei Merkel:

O parodie sângeroasă asupra cuplului Merkozy, difuzată în seara Revelionului de canalul german de televiziune ARD, bazat pe un scheci britanic din anii 60 -Dinner for one [Cină pentru unul], rezumă capcana mortală pe care această imagine sudată o reprezintă pentru Sarkozy. În scheci, cancelarul german apare ca stăpâna unei imense proprietăţi, aşezată la o masă unde nu există niciun alt invitat, în timp ce preşedintele francez o serveşte. Metaforă sarcastică a unui summit european, Nicolas Sarkozy este prezentat de vocea în off asemeni unui "loial servitor", mereu gata să umple paharele stăpânei sale şi a-i urma instrucţiunile: 'Doamna Merkel, aceeaşi procedură ca la ultimul summit?', o întreabă el, atent, pe Merkel....

Referindu-se la Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, Curtea a readus deci în discuţie regulamentul. Şi dat fiind faptul că în 2010, 90 % dintre imigranţii legali au intrat în UE trecând prin Grecia, Curtea a considerat că "autorităţile greceşti nu sunt în măsură să gereze acest flux de refugiaţi", notează TAZ, aspect care face ca situaţia imigranţilor să fie imposibilă iar timpul de examinare a cererilor lor, extrem de lung. De aceasta, a adăugat Curtea, Londra şi Dublin nu puteau să fi ignorat riscurile la care îi expuneau pe cei care au cerut azil, expulzându-i înapoi în Grecia.

Datorită acestui verdict, de acum înainte statul în care refugiatul se află în momentul interpelării sale este cel care trebuie să examineze cererea de azil, explică în continuare cotidianul german, potrivit căruia, totuşi, Germania nu este pregătită să accepte "o schimbare generală a sistemului Dublin".

Foreign Office îşi face griji pentru expatriaţii care, după ce şia-u investit economiile în ţările lor adoptive, s-ar putea găsi izolaţi, în imposibilitatea de a-şi retrage banii şi de a se confrunta cu pierderea caselor lor, cu băncile reclamând rambursarea datoriilor pe care le au.

Surse din cadrul Foreign Office au explicat că acesta din urmă se pregăteşte astfel pentru 'un scenario catastrofal', cu mii de englezi obligaţi să doarmă în aeroporturi, fără bani sau alte mijloace de a se întoarce în ţară.

Printre planurile care se află în acest moment pe masă, observăm trimiterea de avioane, de vapoare şi de maşini în regiune, ca şi extinderea micilor împrumuturi pentru persoanele care s-ar regăsi rupte de orice mijloc de subzistenţă. Chiar dacă Spania şi Portugalia dispun de un sistem de depozite de garanţie, prin care clienţii sunt asiguraţi pentru aproximativ 100 000 de euro, "băncile limitează retragerile de bani pentru a-i împiedica pe oameni să-şi recupereze banii şi să părăsească ţara".

Planurile s-ar baza deci

pe experienţa altor evacuări similare în masă, ca cea întreprinsă în timpul războiului din 2006, între Hezbollah şi Israel, când Marea Britanie a trimis nave de război pentru a-şi evacua expatriaţii care locuiau în Liban.

"Toate acestea par scene dintr-un film horror, dar ar trebui luate în serios", consideră El Mundo, care vorbeşte de un scenariu care "a sunat alarma în întreaga noastră comunitate britanică, mai ales în Marbella şi Malaga".

Cotidianul din Madrid, care notează faptul că aceste dezvăluiri coincid cu degradarea notei a 10 bănci spaniole de către agenţia Standard &Poor's, scrie că majoritatea expatriaţilor britanici din Spania sunt pensionari care şi-au investit deja economiile în rezidenţe aflate pe malul mării şi care "au fost atinşi direct de spargerea bulei imobiliare".

Clegg, care mai întâi a părut să sprijine dreptul de veto al premierului, pentru ca doar mai târziu să declare că a fost “dezamăgit amarnic” şi că se teme că Marea Britanie va deveni “un pigmeu în lume”, şi-a justificat absenţa spunând că “Aş fi distras atenţia dacă aş fi fost acolo”.

Pentru The Independent, apropiat în general de Partidul Liberal Democrat al vicepremierului , aceasta a fost “ziua de furie a lui Clegg”. Primul ministru şi adjunctul său, scrie cotidianul din Londra –

… sunt în conflict referitor la reconstruirea rapidă de către guvern a podurilor de legătură cu cele 26 de alte ţări din Uniunea Europeană după ce Marea Britanie a rămas izolată în urma summitului de la Bruxelles de săptămâna trecută.

Atât miniştrii Conservatori cât şi Democrat Liberali admit că, acum, Coaliţia se găseşte în faţa celei mai mari crize de când s-a format anul trecut.

Pentru euroscepticul Daily Mail, “teatrul” lui Clegg nu e lipsit de “laşitate” –

Nimeni nu s-a aşteptat ca dl Clegg sau eurofilii obsedaţi care sunt liberal democraţii să fie încântaţi de faptul că dl Cameron a plecat de la discuţiile franco-germane pentru a proteja centrul financiar al Londrei şi alte interese vitale. […] Realitatea brutală este că... dl Clegg s-a arătat a fi un om slab.

Daily Mail mai ia în bătaie de joc şi posibilitatea ca scurta ceartă să ducă la plecarea liberal-democraţilor, ceea ce ar putea duce la finalul coaliţiei.

Sondajele arată că ar fi distruşi dacă ar părăsi coaliţia acum, şi, în plus, maşinile lor ministeriale le plac prea mult.

… pare să fie momentul culminant, cel în care Guvernul de la Londra a exercitat faimosul drept de veto într-o importantă problemă a Uniunii Europene, retrăgându-se la periferia Uniunii Europene şi punând capăt astfel unor politici mai mult sau mai puţin substanţiale din ultimii 50 de ani.

Potrivit lui Michael White, Marea Britanie s-a retras în “splendida izolare” de care se bucura ca imperiu în secolul al XIX – lea. “Izolarea de acum este splendidă sau mizerabilă? Este spre bine sau spre rău?”

Cu toate acestea, nu aud sunetul desfacerii sticlelor de şampanie sau al celebrărilor în rândul euroscepticilor britanici. Există un proverb care spune ‘ai grijă ce îţi doreşti’. Cine ştie ce se va întâmpla de acum înainte? Dar Europei, cu toate lucrurile sale absurde şi toate lipsurile, i se atribuie slăbiciuni care de fapt ne aparţin. Poate suntem pe cale să redescoperim crudul adevăr. Adică, în primul rând, motivul pentru care am aderat la UE.

În faţa “cacealmalei” premierului britanic David Cameron de a-şi manifesta dreptul de veto la orice reformă a tratatelor europene, cele Douăzeci şi Şapte de state din zona euro “obosite, au decis să strângă rândurile, fără el, pentru a încerca să oprească criza care zguduie unitatea monetară: de acum până în 2012, au convenit să negocieze între ele un tratat interguvernamental, opţiune privilegiată de Nicolas Sarkozy, cu scopul de a include disciplina bugetară dragă Angelei Merkel”, scrie cotidianul francez.

Pentru Le Monde, acest acord care va permite reforma tratatului care reglementează regulile de funcţionare a Europei celor 27, reprezintă:

O alegere grea, care consacră apariţia unei Europe cu două viteze, din care Marea Britanie riscă să se excludă puţin câte puţin, în avantajul unui nucleu dur: zona euro condusă de cel mai bun şi cel mai rău, de Berlin şi Paris, cele două economii principale ale uniunii monetare.

Excluderea Marii Britanii, oricât de dureroasă ar fi, este pentru Le Monde o decizie salutară şi mai ales logică:

Britanicii nu cred în ideea europeană. Sunt străini de acest proiect astăzi blocat în larg, dar care ne pare mai esenţial ca niciodată: inventarea unei entităţi singulare care să poată exista ca atare printre ceilalţi poli de putere din secolul XXI.

Nu există niciun regret pentru ce s-a întâmplat la Bruxelles. A dispărut ambiguitatea. În fond, britanicii, intraţi în 1973 în ceea ce atunci era Comunitatea economică europeană, nu sunt, în această afacere, interesaţi decât de un lucru: piaţa unică. Restul proiectului european le e indiferent, atunci când nu îi sunt chiar ostili.

“Cel mai mare interes naţional al nostru”, scrie primul ministru, “este ca zona euro să-şi depăşească problemele”.

Dar aşa cum Germania şi alţii au propriile cerinţe pentru schimbarea tratatelor pentru a întări disciplina fiscală, tot aşa Marea Britanie are propriile cerinţe pentru schimbarea tratatelor. Dacă schimbăm tratatul care se aplică pentru toate ţările UE şi permitem ţărilor din zona euro să aibă noi reguli, este de asemenea important să existe reguli pentru a menţine piaţa unică corectă şi deschisă pentru industriile cheie ale Marii Britanii, inclusiv pentru serviciile financiare.

Primul ministru i-a avertizat de asemenea pe cancelarul german şi pe preşedintele Sarkozy al Franţei că nu pot ignora Marea Britanie chiar dacă cei 17 membri din zona euro au aprobat noi reguli fără restul Uniunii Europene.

The Times mai notează că, în ciuda faptului că dl Cameron încă evocă nevoia de a repatria puteri de la Bruxelles la Londra –

… mesajul său îi va dezamăgi pe parlamentarii conservatori care i-au spus să profite de moment şi au insistat pentru slăbirea legăturilor Marii Britanii cu UE înainte de a accepta o zonă euro mai integrată.

... mulţi dintre cei implicaţi spun că s-au simţit de parcă participau la revolte anti-poliţieneşti clare. Au citat “patrulările” drept cea mai importantă cauză a revoltelor, iar furia din cauza poliţiei care l-a împuşcat pe Mark Duggan, fapt care a declanşat iniţiat tulburările din Tottenham, a fost menţionată în mod repetat – chiar şi în afara Londrei.

Raportul mai arată că 73% din cei intervievaţi au fost subiectul, din ultimele 12 luni, al controversatei legi anti-teroriste “Stop and Search” [Stai şi Caută] care oferă poliţiei puterea de a opri oamenii suspecţi. Intervievaţii din comunităţile musulmane şi ale oamenilor de culoare şi-au exprimat “frustrarea adâncă” faţă de modul în care erau luaţi la ţintă. Pe un fundal al şomajului ridicat în rândul tinerilor şi tăieri, raportul mai notează că:

Mulţi protestatari au admis că implicarea lor în jafuri a fost doar din pur oportunism, spunând că o suspendare detectată a regulior normale le-a oferit oportunitatea de a obţine bunuri şi obiecte de lux pe care nu şi le pot permite în mod normal. Deseori ei au descris revoltele ca o şansă de a obţine ‘lucruri gratis’ sau au încercat să-şi justifice furtul.

A fi menţionat războiul trebuie să fi fost o mare satisfacţie. Parcă-i văd rânjind. Şi eu o fac. Ei calculează o contribuţie germană la Europa aproximativ echivalentă cu daunele cerute prin tratatele de la Versailles. Cât de interesant! Cât de util! [...] A cere acestor administratori ai  moştenirii Imperiului opiniile lor cu privire la starea germană este cum a-şi încredinţa oaia bolnavă pentru examinare măcelarului.

Ascultându-i filosofând asupra datoriilor istorice ale Germaniei, Europei şi lumii, este greu de crezut că a existat o criză financiară în Insulele Britanice

 La Paris, Le Monde remarcă "prăpastia" dintre opiniile germane şi britanice cu privire la viitorul Europei. Pe de o parte, cancelarul lansează un apel pentru mai multă integrare europeană, pe de alta prim-ministrul David Cameron consideră că această criză ar trebui să fie o oportunitate de a "remodela" UE după placul său. "Anume a "aduce înapoi orientarea competenţelor" spre Londra, mai degrabă decât "a le lăsa în derivă" spre Bruxelles".

Cu toate acestea, chiar dacă cuplul franco-german este imperfect şi inegal, el rămâne în continuare indispensabil pentru găsirea unei soluţii la criză, scrie cotidianul.

Nemţii, care nu vor în niciun caz să fie singuri în scaunul pilotului, sunt primii care o spun. Deoarece dacă ar trebui să se bazeze pe verii săi britanici, Germania ar face la fel de bine să abandoneze de pe-acum. Londra a ales să nu facă parte din zona euro, dar îşi asumă dreptul să participe la deciziile acesteia.

"În climatul actual, veşnica ambiguitate britanică subminează pe zi ce trece mai mult Europa", scrie Le Monde, care îşi rezumă gândurile cu titlul : "În privinţa Europei, Londra trebuie să aleagă... sau să tacă".

Potrivit Adevărul, Martin Schultz, preşedintele grupului socialist al Parlamentului European, ar vedea deja profilându-se “o Uniune împărţită în trei: Franţa şi Germania, restul zonei euro şi, în sfârşit, statele cu monede naţionale”. La Bucureşti, Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) a propus deja guvernului de a lua iniţiativa pentru a constitui acest “grup”.

Cu siguranţă, notează cotidianul, “ţările din afara zonei euro ar putea să-şi apere mai bine interesele la marea masă a negocierilor de la Bruxelles”, dar se pune întrebarea referitoare la “cât de unitară va fi o zonă noneuro”. Deoarece, “modelul nordic, cu o componentă socială puternică, din Danemarca şi Suedia, nu prea se potriveşte cu cel neoliberal, spre care tind să se îndrepte fostele state comuniste din Est. Statutul est-europenilor, de beneficiari ai politicii de coeziune, îi pune din start în opoziţie cu interesele Marii Britanii, contributor net la bugetul Uniunii şi care, mai mult, ar vrea să-şi reducă această contribuţie”, conchide Adevărul.

Dar experienţa precedentelor acorduri smulse după negocieri grele incită o oarecare prudenţă. Căile pieţelor sunt uneori greu de pătruns şi există riscul de a fi asistat la un summit pentru nimic. Deci nu ne vom hazarda la un pronostic. În schimb, fiindcă liderii europeni avertizaseră că era în joc soarta UE, o privire a peisajului european după acest dublu summit ne permite să afirmăm că poate criza politică din spatele crizei financiare este doar la început. Aşa cum mulţi observatori au remarcat, zona euro se îndreaptă spre o mai mare integrare, iar acest lucru va crea numeroase incertitudini.

Dramatizarea discuţiilor dintre Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ilustrează faptul că axa Paris-Berlin este din nou singurul motor al Europei. Dar nu mai suntem într-o Europă de 6 sau 12, iar capacitatea ei de tracţiune nu mai poate fi la fel de puternică precum era înainte de extinderile succesive şi de crearea unor organisme cu puteri importante, cum ar fi Banca Centrală Europeană.

Duelul dintre Nicolas Sarkozy şi David Cameron şi dezbaterea din Camera Comunelor, asupra unui eventual referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE demonstrează că Londra îşi caută locul în această arhitectură în gestaţie şi că "Merkozy" nu va face niciun cadou britanicilor, care au influenţat mult timp evoluţia liberală a Comisiei Europene dar fără să-şi asume nicio responsabilitate politică.

Dar Marea Britanie nu este singura care nu-şi găseşte locul. Celelalte nouă ţări din afara zonei euro, cum ar fi Polonia şi Suedia, încep deja să conteste această înfiinţare a unei Europe cu două viteze. Desigur, spaţiul Schengen sau apărarea europeană au deja o geometrie variabilă. Dar acestea nu au nevoie de o guvernare atât de aprofundată ca cea indusă prin introducerea controlului bugetelor naţionale sau de crearea unui post de super- ministru european al Finanţelor.

Şi aici ajungem la centrul viitoarei instabilităţi. Deoarece guvernul economic pe care Berlinul şi Parisul, susţinute de Olanda şi Finlanda, încearcă să-l înfiinţeze, afectează suveranitatea Statelor şi pune o problemă de control democratic. Aceasta este părerea sociologului Jürgen Habermas, exprimată într-un eseu din  care Presseurop tocmai a publicat câteva extrase.

Din acest punct de vedere, UE se află într-o situaţie periculoasă, ca într-o fază de tranziţie sau de dubii. Deoarece liderii săi trebuie să combine eficienţa politică şi practica democratică. Iar aşa cum a demonstrat procesul imperfect de ratificare a acordului din 21 iulie, timpul parlamentar naţional este prea lent faţă de timpul pieţelor.

În plus, după cum a observat şi Timothy Garton Ash săptămâna aceasta, observând dezbaterile din Parlamentele german şi britanic, democraţiile naţionale exprimă cerinţe contradictorii care conduc la un blocaj al UE.

Dar cum nimeni nu este dispus să stabilească o democraţie europeană bazată pe un Parlament ales pe liste transnaţionale cu dezbateri transnaţionale, deciziile vor continua să fie luate de lideri retraşi să dezbată în spatele uşilor închise şi aprobate de către parlamente alese mai ales pe baza unor mitive de politică internă. Moneda euro este poate salvată, dar UE nu a ieşit încă la liman.