Ministerul de Interne deja a decis o reducere a duratei de aprobare a solicitării de viză la maximum zece zile. Este valabilă pentru Qatar, pentru ţările arabe ale Golfului, pentru Turcia şi pentru China.

Bucureşti doreşte de asemenea să pună în practică o viză de cinci ani pentru oamenii de afaceri turci. Citându-l pe ministrul turc al Afacerilor Externe, România liberă aminteşte că Turcia este singura ţară care a semnat o uniune vamală cu UE dar cetăţenii săi au nevoie de vize pentru a intra în Uniune. Din acest punct de vedere, “România reprezintă rezolvarea problemei vizelor pentru cetăţenii turci”, dar o soluţie parţială atâta timp cât ţara nu face parte din spaţiul Schengen. Dacă nu va mai exista un veto olandez, această intrare este prevăzută pentru luna septembrie.

Pe un ton provocator intenţionat şi asumat, autorul îi răspunde lui Sarrazin şi combate imaginea turcilor ca ţapi ispăşitori ai integrării austriece. El descrie astfel o influenţă crescândă a Turciei în cadrul Europei, bazându-se pe cinci teze, explică Die Presse:

Turcii sunt mai numeroşi, mai tineri, mai ambiţioşi, economia lor creşte mai rapid şi sunt mai puternici. [...] În cartea sa, Türkmen face portretul unei Turcii în plină dezvoltare, de la care Europa ar avea doar de învăţat. El spune că numărul cadrelor de sex feminin este de şase ori mai mare în Turcia faţă de media europeană, că prosperitatea turcească a crescut mai mult decât oriunde în Europa şi că, în general, turcii vor şi mai mult decât atât.

 

Textul de lege vizează implicit genocidul armean, în timpul căruia, în 1915-1916, aproape 1.2 milioane de armeni (două treimi din cei care trăiau în Imperiul Otoman) au pierit în deportări şi masacre organizate de statul otoman. Acesta este motivul pentru care textul a provocat mânia Ankarei, care şi-a retras ambasadorul din  Paris şi a ameninţat Franţa cu represalii comerciale şi diplomatice. Proiectul de lege trebuie totuşi să fie  aprobat mai departe de către Senat, şi apoi din nou de Adunarea Naţională înainte de a putea fi pus în aplicare.

În Le Point, editorialistul Pierre Beylau denunţă o manevră politică a guvernului francez în apropierea  alegerilor prezidenţiale:

Chiar era oportun de a scoate vechiul şarpe de mare al genocidului din 1915, a cărui realitate nu este contestată de niciun om serios? Este vorba evident de politică din partea unor aleşi pentru care "votul armean" este presupus a fi decisiv. Şi care, pentru a face pe placul unui lobby, nu ezită să-şi asume riscul de a provoca pagube considerabile pe plan diplomatic şi economic.

Din punctul de vedere al diplomaţiei franceze în Orientul Mijlociu, "o confruntare cu Ankara este absurdă", adaugă Le Monde. Dar potrivit cotidianului, problema este în primul rând însăşi natura proiectului de lege:

nu este rolul legislatorului - susţinut în acest caz de Elysée - de a determina istoria. În ultimii ani, Franţa oficială îndrăgeşte această legiferare a istoriei. Se votează legi memoriale, creând infracţiunea de negaţionism. Acestea sunt inutile. Ele nici măcar nu uşurează durerea celor care îşi văd trecutul (...) rescris în mod netrebnic pentru a fi negat.

La rândul său, site-ul Mediapart interpretează această ceartă din perspectiva istoriei celor două ţări, fiecare fiind marcată de câte o personalitate fondatoare, de imaginea cărora elitele de astăzi încă nu pot scăpa: generalul de Gaulle şi Mustafa Kemal.

 

Franţa şi Turcia suferă, în diverse stadii, de aceeaşi patologie naţională: incapacitatea de a-şi lua rămas bun de la o grandoare trecută, încercarea disperată de a se agăţa de un suprem salvator care leagănă patria mamă într-o mitologie de fier; refuzul de a face inventarul istoriei, de a face ordine, de a recunoaşte greşelile şi crimele.

De partea turcă, în versiunea anglofonă a cotidianului Zaman, editorialistul Bülent Keneş aruncă direct vina pe preşedintele francez: "Prin introducerea unei interdicţii privind o parte a dezbaterii asupra unui subiect istoric controversat care trebuie să fie decis de către istorici, şi asta chiar înainte de alegerile prezidenţiale, el a arătat tuturor ce înseamnă democraţia după reţeta lui Sarkozy".
 

Dat fiind interesul său notoriu pentru crearea de dogme privind episoadele controversate ale trecutului, prin mijloace politice şi legislative, el ar fi trebuit să se îndrepte spre un trecut colonial indiscutabil mai degrabă decât să cotrobăie prin lacunele istoriei Turciei. Interzicerea opiniilor şi ideilor care ar putea fi exprimate despre un aşa-numit "genocid" ale cărui victime ar fi fost armenii în 1915, înainte de a-şi cere scuze pentru masacrele comise de către Franţa în Algeria, într-un trecut recent [...] sau pentru crimele în masă comise în alte ţări din Africa şi în Indochina, precum şi în coloniile maritime, iată tot la ce ne puteam aştepta de la bufonul demagog al politicii franceze numit Sarkozy.

În Milliyet, Mehmet Tezkan consideră că preşedintele francez "are două motive de a vrea ca această lege să fie aprobată":
 

Primul este o investiţie politică îndreptată spre votul armenilor. Al doilea este de a dăuna relaţiilor cu Ankara. Relaţiile dintre Sarkozy şi Erdogan nu sunt bune deloc. De acum înainte, podurile sunt tăiate. Obiectivul lui Sarkozy este de a îndepărta Turcia de UE cu astfel de manevre.

Ali Bayramoglu, de la cotidianul Yeni Şafak, reaminteşte în cele din urmă că:

în conformitate cu interpretarea actuală a articolului 301 din Codul penal turc, este o infracţiune să spui că "a existat un genocid armean*". În Franţa, este o crimă să afirmi că "genocidul armean nu a avut loc". Este posibil oare pentru cineva să nu vadă că ambele atitudini restrâng libertatea de exprimare... şi împiedică ambele tabere să-şi pună întrebări despre trecutul lor? Daunele pe care legea franceză le va provoca sunt importante.

Este adevărat, Erdogan a declarat în germană că “mergem împreună”, şi Merkel a lansat către aproximativ 3 milioane de imigranţi turci un foarte aplaudat “Sunt şi cancelarul vostru”. Dar tradiţionalele mere ale discordiei erau încă acolo: dubla naţionalitate pentru imigranţii turci în Germania, reclamată de Erdogan, şi obligaţia de a învăţa gemană, cerută de Merkel. “Asimilarea este o crimă împotriva umanităţii”, comparabilă cu antisemitismul, a declarat primul ministru turc în faţa unei impasibile Angela Merkel. Care a păstrat o tăcere elocventă referitor la subiectul aderării Turciei la Uniunea Europeană.

Pentru La Repubblica, la Berlin, Ankara “a spus deja adio Europei”: “niciodată ca astăzi, Europa şi Asia nu par atât de îndepărtate”, scrie cotidianul roman, deoarece “Turcia, sătulă să aştepte la poarta Europei, a afirmat ieri că pentru prima dată, prin intermediul şefului său de stat, islamistul moderat Abdullah Gül că ‘vom accepta să nu fim un membru al Uniunii Europene dacă locuitorii unui singur stat din ţările sale nu ne vor dori şi vor considera Turcia o povară’”.

Într-o demonstraţie a mândriei naţionale, Turcia este supărată pentru că îi este blocat accesul la UE şi pentru că nu îşi poate arăta forţa recent descoperită în regiune, dar potrivit La Stampa, cauza reală a acestei dispute este mai materială. Monstrul marin Leviathan, transformat într-un zăcământ de gaz, descoperit recent în apele dintre Cipru şi Israel, pe care se pregătesc să-l exploateze cele două ţări, a determinat marina şi aviaţia turcă să înceapă manevre în zonă.

“Zece luni înseamnă mult, şi Erdogan va avea multe ocazii să se răzgândească", scrie La Stampa. Dar “Europa nu îşi permite să piardă Turcia, nu acum”, pentru că relaţiile sale viitoare cu noile guverne ce iau naştere în urma primăverii arabe depind foarte mult de medierea de la Ankara şi de modelul unei stat islamic vechi şi pro-occidental pe care îl reprezintă.

Căci pentru ziar, "istoria imigraţiei turce este un succes. Viaţa comună dintre 'indigeni' şi imigranţi se petrece bine, chiar mai bine decât la unii dintre vecinii noştri. Numărul absolvenţilor de bacalaureat este în creştere, clasa medie creşte şi ea, apar deputaţi de origine turcă în multe din Parlamentele regionale, şeful Verzilor este un turc". Pe scurt, conchide TAZ, turcii "au schimbat chipul Germaniei".

Handelsblatt consideră din contră, că poziţia Germaniei în cursa pentru “comoara petrolului libian” este ameninţată. Pentru cotidianul economic german, Turcia, care tocmai a propus un ajutor de 300 de milioane de dolari rebelilor, este “câştigătoarea etapei”. Italia, “care a construit puţurile de extracţie din Libia”, se află într-o poziţie bună, dar Nicolas Sarkozy “nu va accepta” să cedeze locul firmelor italiene. Companiile germane nu vor obţine “partea uşoară”, continuă Handelsblatt, căci guvernul german “a ratat startul industriei germane” în această cursă.

Cotidianul publică pe prima pagină fotografia reuniunii din 1 august, unde Erdogan conduce singur YAŞ, şi o compară cu cea din 30 noiembrie trecut, pe când era încă alături de şeful statului-major. "De parcă armata ar depinde de acum înainte de puterea politică, ca în ţările democratice", observă Hürriyet. Pentru editorialistul Cengiz Çandar, această situaţie "dă ghionturi serioase lui Erdogan, care nu va mai putea invoca factorul militar pentru a-şi justifica imobilismul din politica internă. Primul ministru are deci un bulevard larg la dispoziţie pentru a trece la adoptarea unei noi constituţii civile şi democratice", aşa după cum a promis în timpul campaniei pentru alegeri legislative, din iunie trecut.

Cu toate acestea, condiţiile pentru o intervenţie în Siria sunt mult mai prezente decât în momentul când a trebuit să se decidă pentru Libia : miza nu mai este nici măcar de a proteja o populaţie – precum la vremea respectivă cea a oraşului rebel Benghazi – împotriva ameninţării de utilizare a forţei, ceea ce fusese  suficient pentru a convinge ONU să dea undă verde atacurilor împotriva Libiei. Aici, forţa este deja folosită de mai mult timp.

Deci, de ce UE nu reacţionează mai puternic ? Este oare la mijloc lipsa de imagini capabile să trezească emoţii şi indignare, combustibilii reacţiei ? Poate. Şi nu este o coincidenţă faptul că ţara care cere cel mai ferm – şi cu cea mai mare credibilitate – încetarea violenţelor şi implementarea de reforme democratice, este Turcia. Într-adevăr, la graniţa cu Turcia s-au îngrămădit miile de refugiaţi sirieni care au fugit de lupte şi acolo sunt culese cele mai multe mărturii. Mărturii atât rare cât şi preţioase, având în vedere că regimul din Damasc a închis presei şi observatorilor independenţi toate căile de acces în ţară.

Dar ar fi de asemenea la mijloc şi conştientizarea faptului că pur şi simplu nu avem mijloacele necesare de  a pune presiune pentru ca Assad să înceteze represiunea – ca să nu mai vorbim despre timpul îndelungat de când acesta este la putere : nu există niciun consens diplomatic (Beijing şi Moscova s-au opus oricărei intervenţii), deci Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate adopta nicio rezoluţie în acest sens. Şi prin urmare nu se poate aplica niciun scenariu de tip libian. Calea sancţiunilor economice – UE este principalul  partener comercial şi cel mai mare creditor al Siriei – şi-a arătat clar limitele. Rămâne cea a diplomaţiei. Dacă  UE pare să nu fie la înălţime, ea ar trebui să susţină cu mai multă convingere iniţiativele Ankarei, un aliat de neocolit într-o regiune în care UE îşi găseşte cu greu locul.

Cu cinci milioane de voci în plus dar cu câteva locuri în minus, AKP va putea forma, ca de obicei, un guvern de unul singur, dar va trebui în schimb să se consulte cu celelalte partide pentru a redacta noua Constituţie promisă de Erdogan, după acest vot. În timpul primului său discurs postelectoral, primul ministru a promis să "consulte opoziţia, societatea civilă şi presa" pentru a ajunge la un consensus în jurul acestei reforme, care are ca scop, printre altele, redefinirea unei identităţi naţionale ţinând cont de revendicările kurzilor.

De altfel, subliniază editorialistul Oral Calislar, membrii Partidului pentru pace şi democraţie (BDP, pro kurd) sunt ceilalţi câştigătorii ai acestui scrutin, trecând de la 22 la 36 de deputaţi. Cât despre principalul partid de opoziţie, Partidul republican al poporului (CHP), el progresează (+5 % şi 135 de locuri), dar tot nu reuşeşte să facă figură de opozant real în faţa celor de la AKP.

Acest "proiect nebun", prezentat pe 27 aprilie şi care ar urma să fie finalizat în 2023 – anul centenarului Republicii Turcia -, ar transforma în insulă o zonă aflată pe partea europeană a oraşului Istanbul. Cotidianul Hürriyet ridică semne de întrebare în legătură cu fezabilitatea acestui proiect care, potrivit publicaţiei, s-ar înscrie în contextul scrutinului legislativ din 12 iunie. La rândul său, publicaţia Taraf salută o iniţiativă care ar fi la nivelul dinamismului Turciei, evidenţiind însă discrepanţa între energia acordată unui proiect atât de ambiţios şi slăbiciunea de care dă dovadă Turcia în alte dosare, precum cel al situaţiei etnicilor kurzi.

South Stream ar avea totuşi încă ceva obstacole de trecut. Potrivit Eurobserver, într-adevăr Koen Minne, patronul grupului belgian Enex, ar trebui să semneze în noiembrie un contract de gaz natural compresat cu Turkmenistan. Potrivit acestui acord, Enex şi un consorţiu de întreprinderi europene ar trebui să dirijeze între 3 şi 4 miliarde de metri cubi de gaz turkmen anual, spre UE. Gazul ar traversa pe vapor Marea Caspică spre Azerbaidjan, pentru a fi ulterior transferat până în UE via un gazoduct azero-turc Baku-Tbilisi-Erzurum.

În primul rând, el se prezintă într-o poziţie puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv.

În al doilea rând, el privează armata de poziţia sa privilegiată în multe înalte instituţii. În al treilea rând, Erdogan îşi apropie ţara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiţii pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieţii publice şi a înaltelor instanţe jurisdicţionale turceşti.

Paradoxal, "europenizarea" Turciei se face în detrimentul laicităţii sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacţie, dar şi cu o anumită prudenţă, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci şi Şapte. Erdogan le va putea spune că şi-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerinţele lor faţă de ţara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiţi să îşi asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare.

Gian Paolo Accardo

Şi lucrurile ar putea continua în acelaşi ritm : după summit-ul celor patru "mari" în materie de imigrare, convocat de către Franţa pentru 9 septembrie – pe care preşedinţia belgiană a UE ameninţă să-l boicoteze, temându-se că serveşte numai a legitima politica Parisului privind romii – va fi rândul miniştrilor de externe de a se întâlni, pentru a discuta, printre altele de Kosovo (Berlin a reamintit recent Serbiei că, dacă renunţă  la pretenţiile ei, i s-ar deschide uşa UE), şi de starea (nu prea teribilă) a justiţiei în Bulgaria şi România, care aşteaptă pentru a adera la spaţiul Schengen. Urmează în dezordine referendum-ul asupra alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova (condiţie pentru continuarea negocierilor de aderare), cel din Turcia asupra reformei Constituţiei (idem) şi alegerile legislative din Suedia.

Deci amplă materie de dat apă la moara preşedinţiei belgiene, cam discretă până acum, şi a cărei perioadă de probă se apropie de sfârşit.

Iulia Badea Guéritée