“Elveţia închide uşa europenilor din Est”, rezumă astfel pe prima pagină Tribune de Genève, potrivit căreia totuşi măsura “ţine de gesticulare”, deoarece “înainte necesita libera circulaţie un control pentru a rămâne în limite acceptabile”. Le Matin crede că ea nu va avea decât “puţine efecte practice”, în timp ce Le Temps estimează că este vorba de o măsură “pur cosmetică” şi că:

Consiliul federal, acţionând clauza de salvgardare prevăzută în acordul de liberă circulaţie cu UE, a vrut să dea un semnal politic clar unei opinii tot mai neliniştite a creşterii imigraţiei europene în Elveţia.

În Elveţia germanică, mai ales consecinţele acestui anunţ asupra relaţiilor cu UE sunt cele care neliniştesc. Tagesanzeiger prevede o scădere a “bunăvoinţei faţă de o Elveţie percepută mereu ca fiind recalcitrantă”, în timp ce St-Galler Tagblatt consideră că guvernul a estimat că era atât de important să dea “acest semnal poporului” încât este gata să “enerveze autorităţile de la Bruxelles”.

La Berlin, Der Tagesspiegel anchetează asupra poveştii care se află în spatele fotografiei. Este vorba de o deturnare a sensului vizual al fotografiei, pe care Die Weltwoche, cunoscut ca fiind apropiat de dreapta populistă elveţiană, a scos-o din contextul iniţial. Intenţia fotografului italian Livio Mancini, explică acest cotidian, era să demonstreze mizeria familiilor de romi în Europa:

Mancini a fotografiat copii romi în ghetourile oraşului Gjakova [în Kosovo], unde familiile lor au eşuat după război. Cabanele lor sunt construite pe pământul toxic al unei gropi de gunoi, unde trăiesc din ceea ce găsesc comestibil sau de vânzare din munţii de mizerii. [...] Seria de fotografii cu aceşti copii la gunoi nu arată decât unul din cazurile tragice. Cele 10 sau 12 milioane de Sinti şi de Romi sunt cea mai numeroasă minoritate din Europa şi trăiesc în cele mai proaste condiţii. Majoritatea este săracă şi ameninţată de ghetoizare. [...] Imaginile lui Mancini incriminează această situaţie. Aici, erau efectiv utilizaţi pentru a dovedi contrariul, pentru a face din ei victimele vinovaţilor.

Într-o scrisoare adresată redacţiei Der Tagesspiegel, Mancini denunţă "utilizarea abuzivă a fotografiei mele". Die Weltwoche a reacţionat în faţa criticilor virulente apărând "faptele". Revista asigură că "folosirea copiiilor în scopuri criminale" este un aspect ascuns al polemicii şi evită să vorbească de lipsa sa de "etică vizuală". Livio Mancini, în ciuda a orice altceva, se bucură că tema mizeriei romilor a fost adusă astfel în atenţia opiniei publice.

Pentru Le Temps, marii învingători ai alegerilor sunt noul Partid Burghez Democratic (PDB), care câştigă 9 locuri (+9) în Consiliul Naţional, apărut în urma unei scindări interne a UDC, dar mult mai puţin virulent decât acesta din urmă, şi Verzii Liberali care obţin 12 locuri (+9) în Consiliul Naţional, apăruţi în urma unei scindări a Verzilor. Partide care, conform cotidianului helvetic, "fac să răsară un nou centru […] cu siguranţă slab din punct de vedere al numărului de locuri [în Parlament], dar suficient pentru a crea o nouă dinamică. Importanţa lor va complica considerabil discuţiile pentru reînnoirea Consiliului federal [guvernul] în luna decembrie anul acesta".

sfidează făţiş logica pieţelor financiare care caută refugiu [în francul elveţian] pentru a se proteja de o zonă euro aproape de implozie şi de un dolar copleşit de munţi de datorii şi de deficite". "SNB a considerat, pe bună dreptate, că zona euro şi economia americană nu mai oferă, pe termen mediu, nicio asigurare de a recâştiga o aparenţă de stabilitate. Pentru companiile exportatoare, aprecierea francului [de la începutul anului, francul elveţian a crescut cu 11% faţă de euro şi cu mai mult de 15% faţă de dolar] a devenit insuportabilă şi fatală, deoarece este rapidă şi brutală.", a explicat cotidianul. De la anunţul SNB, tensiunea este puternică în Elveţia. Editorialistul ziarului Le Temps prevede pentru conaţionalii săi câteva nopţi "lungi şi tulburate deoarece riscurile de a fi greşit sunt mari şi se plătesc în bani gheaţă". Şi a conchis : "Suntem legaţi un pic mai mult, la bine sau la rău, de zona euro, aparent fără ajutorul Băncii Centrale Europene care doar ia act, politicos, de problema noastră, dar ne întoarce un prim semnal clar. Suntem singuri împotriva tuturor, împotriva pieţelor care ne vor testa hotărârea şi nu vor ceda uşor. Nimeni nu poate prezice rezultatul acestei încleştări în care neîncrederea faţă de monedele marilor economii se opune încrederii absolute în moneda unei ţări mici în bună stare de sănătate financiară, stabilă şi previzibilă".

"Bine aţi venit în Euro-club!", lansează Handelsblatt, care îşi ilustrează punctul de vedere cu un fotomontaj arătând steagul Uniunii Europene la poalele Matterhorn, muntele simbol al Elveţiei. Pentru ziarul economic din Düsseldorf, decizia SNB înseamnă "sfârşitul unei epoci. Elveţia, care întotdeauna a ţinut atât de mult la independenţa sa, îşi leagă moneda de euro. Industria legată de export a suferit prea mult de pe urma francului puternic". Die Welt a remarcat la rândul său că "nu mai sunt insule" în Europa:

De ani de zile Elveţia a avut un statut special: impozitarea scăzută a capitalului, un secret bancar neclintit, economia era stabilă, aminteşte cotidianul berlinez. Dar o monedă naţională prea puternică este o ameninţare existenţială pentru exporturi şi turism. De fapt, această decizie dovedeşte două lucruri : aşa-numita insulă este de fapt strâns legată de zona euro, şi Elveţia va deveni neapărat din ce în ce mai europeană. Ceea ce demonstrează de asemenea că un sistem economic transnaţional nu suportă diferenţe între monede.

"Francul înţepeneşte", titrează Gazeta Wyborcza, menţionând că "guvernul elveţian a luat toată lumea prin surprindere, stabilind un nivel minim pentru cursul de schimb al monedei sale şi afirmând că îl va apăra până la capăt". Pentru cotidianul din Varşovia,

această intervenţie este un act disperat al SNB, care a încercat luni de zile să devalorizeze francul. O monedă puternică înseamnă într-adevăr că ceea ce este fabricat în Elveţia este scump la export, că întreprinderile elveţiene concediază, că elveţienii se duc să-şi facă cumpărăturile în ţările vecine, care au devenit mai ieftine. Ce arme are SNB la dispoziţia ei? Mai întâi, rezerve financiare uriaşe, apoi ea poate tipări mai mulţi bani. Aceasta este ceea ce fac băncile centrale europeană şi americană atunci când au nevoie de mai mulţi bani pentru a cumpăra obligaţiunile de trezorerie ale ţărilor cu risc de faliment.

“Pentru negociatorii elveţieni, este deja clar că întrebarea nu mai este să ştim dacă ţara va trebui să se plieze pe această exigenţă, ci cum”, constată cotidianul genovez, care notează că “Statele Unite au anunţat deja că ‘o soluţie globală’ precum cea stabilită între Germania şi Marea Britanie ne le interesa”.

La câteva săptămâni după Germania, Marea Britanie a semnat într-adevăr un acord cu Berna referitor la averile britanice plasate în Elveţia. “Acest acord va permite Londrei să taxeze conturile deţinute de cetăţenii britanici în conturi secrete deschise în Confederaţia Helvetică”, explică Les Echos. Pentru cotidianul francez, “garantizând anonimatul deţinătorilor de conturi”, Elveţia “a salvat esenţialul din secretul său bancar.” Şi, în fapt, ea “a ajuns să fisureze unitatea europeană în materie de luptă împotriva evaziunii fiscale.”

Tunelul de acum odată construit, Le Temps se întreabă totuşi dacă "Elveţia nu riscă totuşi să fie supusă unor noi cereri din partea UE pentru amenajarea unui coridor est-vest". Căci "adeziunea la UE a ţări lor din fostul bloc de Est a modificat harta traficului. Dacă cererea continuă să crească pe axa nord-sud, ea a explodat literalmente între est şi vest". Dar, deocamdată, autorităţile elveţiene consideră că "acest trafic est-vest va trece probabil la nord şi la sud de axa alpină Austria-Elveţia", în particular pe axele Paris-Strasbourg-München şi Spania-Lombardia-Balcani.

Apartenenţa la Uniunea Europeană nu este – şi nu trebuie să fie – obligatorie, ca manualele şcolare. Dar se pare că nu are aceeaşi semnificaţie pentru cei care fac parte din ea sau pentru vecinii ei : sunt cei care nu vorbesc decât de ea, cei care o cred doar pe jumătate, cei care profită de farmecele sale .. lista nuanţelor este lungă.

În loc de a face ca Norvegia, care, în cuvintele editoarei Eva-Lie Nielssen, este "un pasager clandestin în UE, dar în clasa business", nu ar fi mai bine să se ia în seamă această stare de fapte şi să se ia în considerare forme de aderare limitate la anumite aspecte ale Uniunii, precum moneda unică ? Ar fi precum a călători în acelaşi tren, dar nu în acelaşi vagon, sau în aceeaşi clasă. Şi s-ar putea alege, în meniul european, felurile de mâncare preferate.

Iulia Badea Guéritée

"Mai întâi, Statul plăteşte cu mult mai mult dacă tinerii îşi pierd timpul pe stradă fără nici o perspectivă profesională şi basculează în mica delincvenţă. Apoi", notează ziarul, "copiii nu pot fi [...]penalizaţi din cauza statutului  juridic al părinţilor lor: este scris negru pe alb în Convenţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului, pe care Elveţia a ratificat-o". Deputaţii cer în schimb Consiliului federal (guvern) de a renegocia cu UE acordul asupra liberei circulaţii a persoanelor, pentru a reduce prestaţiile sociale în favoarea cetăţenilor originari din Uniune dar care locuiesc în Elveţia. Un proiect care are "prea puţine şanse de a reuşi", consideră Tages-Anzeiger.

"Prietenul la nevoie se cunoaşte", suspină Tages-Anzeiger. "S-ar părea că până şi Silvio Berlusconi a încercat să-l calmeze pe dictatorul libian." Cotidianul din Zürich remarcă totuşi că această prietenie este ghidată de interesele statelor europene: "sunt conştiente de faptul că în curând ar putea fi puse în aceeaşi situaţie". Toate ţările sunt confruntate cu refuzul vizei libiene pentru cetăţenii din spaţiul Schengen. "Dacă toată Europa face presiuni la unison, lucrurile vor evolua, chiar şi în Libia", conchide articolul, făcând apel la UE pentru a face presiuni până la eliberarea celui de-al doilea "ostatic".

Regimul de la Tripoli şi-a închis frontierele resortisanţilor din spaţiul Schengen ca represalii împotriva deciziei Elveţiei de a-l declara pe liderul libian Muammar Gaddafi şi anturajul acestuia, drept personæ non gratæ, ultimul episod al unei crize începute în 2008 cu arestarea la Geneva a unuia din fii excentricului colonel, pentru maltratarea angajaţilor personali. Din momentul în care a deventit din nou frecventabil, europenii se îngrămădesc să îl viziteze ori să îl primească în vizită, cedânt tuturor cererilor acestuia. Astăzi, în loc să profite de ocazie pentru a inversa raportul de forţe faţă de acesta, Uniunea preferă să lase Berna să se descurce singură. Este de altfel cu atât mai regretabil cu cât Europa se consideră purtator al unor valori universale cum ar fi drepturile omului, egalitatea între sexe şi statul de drept, dar nu este capabilă să ia atitudine atunci când unul din statele membre este ameninţat.

Serviciile secrete ale statului evreu sunt acuzate de a fi falsificat identitatea a 11 cetăţeni ai Uniunii pentru a elimina un lider al Hamas-ului palestinian, la Dubai. Statele vizate – Marea Britanie, Irlanda, Franţa şi Germania – au cerut explicaţii autorităţilor israeliene care, pentru moment, consideră că nu au obligaţia de a da nici un fel de explicaţii. Ceea ce este cu atât mai periculos cu cât Israelul este un aliat preţios – şi conform unor opinii, un posibil stat membru – al Uniunii, spre deosebire de Libia. Catherine Ashton, Înaltul Responsabil pentru Afaceri Externe, a telefont ea oare la Tripoli sau la Tel Aviv pentru a exprima cel puţin "uimirea puternică" a Uniunii? Bine înţeles că nu: ea încă mai caută Haiti pe harta lumii.

Gian Paolo Accardo

Decizia elveţiană este criticată la Roma, pentru care fosta colonie este "un partener strategic" al Occidentului în materie de energie, de "luptă împotriva terorismului şi a imigraţiei clandestine", explică La Repubblica. Cotidianul elveţian se felicită, în ceea ce îl priveşte, de acest acces de demnitate elveţiană: "regimul lui Muammar Gaddafi [...] nu se va putea lipsi la nesfârşit de forţele productive şi de investitorii europeni. Lovitura dată sistemului de vize s-ar putea să fie doar un bluf. Cu condiţia, totuşi, ca UE să nu cadă în capcana divizării democraţiilor, întinsă astfel de colonel". Criza izbucnise în 2008, după arestarea fiului lui Gaddafi la Geneva, în 2008. Ca represalii, Tripoli reţine doi eleveţieni în Libia. 

În schimbul celor 2.5 milioane de euro cerute de Falciani, Berlin ar putea recupera între 100 şi 200 de milioane de euro. "Dar oare Statul poate acţiona ca un escroc, ca cel care utilizează bunuri furate? Aceste informaţii achiziţionate ilegal, pot fi oare utilizate în cadrul unui proces, într-un Stat de drept?", se întreabă Frankfurter Rundschau. Da, crede cotidianul, potrivit căruia fiscul ar trebui să acţioneze în legitimă apărare pentru a recupera banii care i se cuvin.