Presa în limba română, în Bucureşti sau la Chişinău, caută de mai mult timp răspunsuri la această întrebare. Din senin, după douăzeci de lascivă complezenţă în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului îngheţat din Transnistria – Tiraspol şi ai săi Smirnovi au declarat că Transnistria este independentă şi suverană, şi se complac de prin 1991 într-un fel de închisoare de aur care nu este recunoscută de nimeni dar unde se presupune că mocneşte un conflict armat latent – Berlin şi-a îmbrăcat armura de cavaler alb, al păcii, şi încearcă, de un an încoace, să negocieze.

Nu direct cu Igor Smirnov, preşedintele republicii separatiste, nici cu contra candidaţii acestuia la alegerile prezidenţiale din 11 decembrie, ci cu tartorul, la figurat, al acestui imens borş: Dimitri Medvedev, preşedintele Rusiei. Întâlniri peste întâlniri, mai mult sau mai puţin secrete, trenuri pline de oameni de afaceri şi de foşti politicieni, toate cu direcţia Tiraspol. Dar în ce scop? Este evident că UE, în sine, are un interes direct în rezolvarea conflictului: parte a formatului oficial de negocieri 5+2, Bruxelles vrea mai ales să evite cu orice preţ o reeditare a războiului din Georgia. Cu atât mai mult cu cât resturile armatei a 14-a sunt tot în Transnistria. Şi că o singură scânteie ar fi de fapt suficientă pentru a arunca în aer acest adevărat butoi cu pulbere.

Dar, în paralel, în ceea ce s-ar numi o politică a dublei mize, a reversului, Germania face un lobby subteran, fidel, eficace, discret, şi oh, cât de surprinzător, pentru a rezolva conflictul. Oficial, se spune că este pentru a-şi însuşi rolul de ministru de Externe al unei Uniuni Europene care de fapt duce lipsă de aşa ceva. Ne-oficial aveam să aflu de ce acest interes subit în cadrul unei conferinţe "chatam" (poţi cita tot dar fără a da numele vorbitorilor), pe care think-thank-ul parizian Notre Europe, creat de Jacques Delors, a prezentat-o la Paris, în 30 noiembrie (ziua în care la Vilnius moldovenii and company se jucau de-a 5+2 din nou), cu titlul "Politicile externe ale UE în vecinătatea sa apropiată".

Ei bine, cineva a spus că la Berlin afaceriştii duc un război de lobbying feroce pentru a obţine ridicarea obligativităţii vizelor Schengen pentru ruşi. Este vorba deci de bani, într-o ecuaţie din care, pentru mine, Moldova nu o să iasă câştigătoare. Dacă Transnistria este noua monedă de schimb pentru a da ruşilor sesamul mult dorit iar nemţilor o nouă piaţă de desfacere, atunci câştigul va fi soluţionarea conflictului. În singura eventualitate posibilă, un statut autonom pentru Tiraspol, cu multe decizii luate la Tiraspol şi nu la Chişinău. Gen Kozak. Moldova îşi reîntregeşte, sigur, pământul, dar mă întreb dacă UE va mai vrea un stat în care cele două regiuni autonome cu regim privilegiat, Gagauzia şi Transnistria, nu sunt chiar atât de nevinovate precum par la prima vedere...Între UE şi Tiraspol, alegerea ar trebui să fie simplă. Dar nu este. Vom realiza cu toţii de fapt acest lucru când ne vom minuna subit ce repede au intrat ruşii în UE...

Criza zonei euro eclipsează actualitatea din altă ţări. Însă în 4 decembrie are loc un scrutin simbolic, alegerile legislative din Rusia. Rezultatul nu va mira pe nimeni: în ciuda diverselor semne de nemulţumire din rândul populaţiei, partidul aflat la putere, Rusia unită, este presupus să continue să domineze Duma, chiar şi cu preţul unor mici presiuni asupra alegătorilor.

Însă această alegere marchează debutul unei noi faze a puterii lui Vladimir Putin. După mai mulţi ani de relativă incertitudine pentru a şti care dintre reputatul modernizator Dmitri Medvedev sau imperialul Putin va orienta viitorul Rusiei, fostul preşedinte azi prim ministru va redeveni mai mult ca sigur preşedinte în martie viitor. Cu consecinţe dintre cele mai importante pentru UE.

Fondând Sankt Petersburg, mai occidental decât Moscova ţarilor, Petru cel Mare dorea să ancoreze Rusia la trena Europei. Trei secole mai târziu, Putin, originar din Petersburg, pare să fi ales mişcarea inversă.

Proiectul de Uniune Eurasiatică pe care l-a prezentat în 4 octombrie seamănă pentru mulţi critici cu o dorinţă de a recrea un fel de Uniune Sovietică, 20 de ani după căderea acesteia, un eveniment pe care el l-a numit odată "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX". Este vorba într-adevăr de a extinde uniunea vamală între Rusia, Belarus şi Kazahstan la alte foste republici sovietice, cum ar fi Tadjikistan sau Kârgâzstan, sau chiar şi Ucraina, dacă aceasta alege Moscova mai degrabă decât UE.

Dar această Uniunea Eurasiatică reprezintă mai mult decât simplă nostalgie. Şi anume voinţa lui Putin de a reconfirma Rusia în rol de putere continentală, la jumătate de drum între o Europă pe care nu o mai vede ca un partener valabil şi Asia, care îi oferă pieţe de desfacere pentru gaz şi petrol şi de unde poate desfăşura o diplomaţie mondială alternativă. Văzute de la Kremlin, China, Iran, India şi Afganistanul sunt acum mai interesante decât cei Douăzeci şi Şapte, de prea mult timp divizaţi privind atitudinea comună de adoptat faţă de Rusia, şi acum slăbiţi de criză.

Cu toate acestea, Rusia nu renunţă complet la flancul său vestic. Ea este din ce în ce mai prezentă în Ucraina – o ţară pe care Europa nu a reuşit să o lege de sfera ei de influenţă. Rusia menţine Belarusul sub o supraveghere economică care permite supravieţuirea regimului dictatorial al lui Aleksandr Lukaşenko – un eşec pentru valorile europene. Şi ea se pregăteşte să desfăşoare rachete balistice în Kaliningrad, enclava ei între Polonia şi Lituania. Pe scurt, Rusia se întoarce spre Asia, dar rămâne o problemă pentru Europa.

Dar asta nu înseamnă că aşa ar trebui să se petreacă situaţia. Europenii nu-i vor putea trata de-a pururea pe ruşi ca pe nişte vecini de care trebuie să se ferească. Vladimir Putin, care pare să ştie ce vrea, este desigur la putere pentru încă mult timp. Acest avantaj al termenului lung, UE trebuie să fie în stare să-l utilizeze pentru a stabili ceea ce vrea. Ea ar trebui să stabilească o politică fermă dar deschisă faţă de Moscova. Altfel riscă să fie şi mai marginalizată.

PS: Cititorii nostri care doresc să afle mai multe despre Rusia pot citi în ultimul număr al Courrier  International intitulat "Înapoi în URSS", sau dosarul special "Rusia, un auto-portret". 

"Slovacia este unul dintre principalii parteneri ai Rusiei, garantând tranzitul gazului rus spre Europa", a declarat preşedintele rus Dimitri Medvedev în timpul călătoriei sale la Bratislava, în 6 aprilie. Dar ea este şi dependentă în întregime de Rusia, adaugă Mlada Fronta DNES, care subliniază că politica guvernului lui Robert Fico, consistând şi în întărirea dependenţei economice de Moscova, este foarte criticată de către opoziţie. Aceasta îi reproşează semnarea de contracte dezavantajoase pentru ţară. Guvernul intenţionează mai ales să creeze în colaborare cu Gazprom o societate ruso-slovacă care, potrivit MF DNES, ar putea face concurenţă SPP [principalul distributor de gaz în Slovacia, în care Statul este acţionar majoritar].

Uniunea Europeană a decis să urmeze exemplul administraţiei Obama şi de a normaliza relaţiile sale cu Rusia în scopul de a trece peste criza georgiană şi problemele ruso-ucrainiene în ceea ce priveşte gazul, informează Dziennik Gazeta Prawna. Summitul UE-Rusia, miercuri, 18 noiembrie, la Stockholm, a dat naştere unor declaraţii care promit, preşedintele Dimitri Medvedev anonţând faptul că cele două părţi vor semna în curând un nou acord de cooperare şi partenariat.

Inaintea summit-ului, Rusia fusese deja de acord cu informarea administraţiei de la Bruxelles cel puţin cu două săptămâni înainte de orice "tăiere" a gazului spre Ucraina. Oamenii politici ruşi s-au declarat satisfăcuţi de faptul că au convins recent Slovenia să participe la construcţia gazoductului South Stream ca şi de faptul că au convins Suedia şi Norvegia să nu blocheze acest proiect. Cele două gazoducte vor întări dependenţa Europei faţă de Rusia.