Fără a se pronunţa asupra vinovăţiei fostei muze a Revoluţiei Portocalii din 2004, condamnată în octombrie la şapte ani de închisoare pentru abuz de putere, partizanii boicotului doresc astfel să protesteze împotriva proastelor tratamente pe care aceasta le-ar fi suferit în închisoare şi a represiunii opoziţiei din ţară.

Cazul Iulia Timoşenko este emblematic pentru deriva autoritară a regimului lui Viktor Ianukovici şi pentru deteriorarea relaţiilor cu UE: de la alegerea lui, în 2010, liderul Partidului Regiunilor n-a făcut decât să-şi strângă încleştarea fidelilor săi – rusofoni din Estul ţării – asupra statului şi să pună frâie opoziţiei. Şi să jongleze cu cele două importante vecine, Rusia şi UE.

Prima, de care este cultural apropiat, doreşte să păstreze Ucraina în zona ei de influenţă să facă din ea un fel de Belarus din Sud, la termenii ei. Cu a doua, un acord de asociere aşteaptă să fie semnat şi un altul de uniune vamală – un fel de "aderare light" la UE – este pe drum. Şi aici, este vorba de a readuce Ucraina în mediul său istoric şi cultural – vestul ţării a făcut parte (cu Polonia, Lituania şi Belarusul de astăzi) din Republica celor Două Naţiuni între al XVI-lea şi al XVIII-lea secol – în virtutea atracţiei "soft power"-ului pe care Uniunea este presupusă a o exercita asupra vecinătăţii sale.

Oponenţii boicotului se tem că acesta riscă să împingă Kiev-ul în braţele Moscovei. Ispita există şi acum, dar ar fi contrară intereselor economice ale Ucrainei şi ar submina independenţa cucerită cu mândrie. Dar majoritatea ucrainenilor îşi văd viitorul în UE, mai devreme sau mai târziu, şi aceasta nu trebuie să le trădeze aşteptările.

Iată de ce un boicot din partea politicienilor – şi nu al echipelor – este oportun. Va fi cu atât mai eficace dacă este conjugat cu măsuri de presiune economică (aplicarea legilor anti-spălare capitalelor ucrainene  depuse în UE) şi vamală (ne-acordarea de vize pentru tenoriicare au comis abuzuri uşurarea regimului de vize pentru studenţi, cercetători, oameni de afaceri şi turişti), precum şi cu un efort de pedagogie pentru a explica ucrainenilor motivele. În sfârşit, cu ocazia alegerilor legislative din octombrie, UE şi OSCE ar trebui să inunde ţara cu observatori, pentru a se asigura că acestea sunt cât mai ireproşabile cu putinţă.

Alegerea intervine într-un moment-cheie, scrie editorialistul Timpul, George Damian, pentru că, spune el...

Nu este niciun secret pentru nimeni că Rusia doreşte ca la Chişinău să existe o guvernare care să accepte prezenţa trupelor ruse în Transnistria. […] Aceasta este explicaţia tuturor fenomenelor şi evenimentelor care afectează R. Moldova.

Dar alternativa, conchide el:

... ar fi păstrarea actualei coaliţii [Alianţa pentru Integrare Europeană – AIE] şi a orientării spre Uniunea Europeană. R. Moldova poate să adere la Uniunea Europeană în viitorul previzibil. Uniunea se rearanjează, sunt rediscutate unele principii, se caută soluţii – însă UE nu va dispărea, iar R. Moldova are o mare şansă să se alăture acestei comunităţi de state.

 

Să nu ne punem un văl pe ochi: dacă Europa trimite în recunoaştere pe elocventa şi neputinciosa Catherine Ashton pentru a discuta cu Teheran, dacă Barack Obama ridică tonul spre provocarea iraniană de câteva luni, asta se întâmplă doar pentru că iranienii îşi umflă muşchii şi pretind să nu mai fie deloc controlaţi. […] Dacă [israelienii] ar fi fost la fel de prudenţi ca majoritatea statelor, Teheran nu ar fi avut nicio problemă pentru a accede curând la bombă. […] În caz de urgenţă, Occidentul va trebui să retragă singur armele nucleare din mâinile conducătorilor iranieni.

În momentul în care a încetat să mai fie pur şi simplu un lider ales pentru a deveni preşedinte pe viaţă. După ce a evitat cu grijă regulile efectuând un mandat de prim-ministru (conducătorii ruşi nu pot îndeplini mai mult de două mandate de preşedinte, consecutiv), Putin poate în prezent să continue la infinit. Brejnev a făcut-o 18 ani, Stalin 31. În ciuda zvonurilor unei revoluţii la porţile Kremlinului, care pariau împotriva lui Vladimir-Leonid? Confruntat cu spectrul unei Revoluţii Portocalii, Putin are două opţiuni: el poate să-i calmeze pe manifestanţi cu vagi promisiuni de reforme liberale sau poate să utilizeze aceleaşi tactici lugubre ale KGB care au servit în ocaziile precedente: liste negre ale opozanţilor principali, arestări şi acuzaţia permanentă făcută duşmanilor că sunt trădători în serviciul Occidentului şi infiltraţi susţinuţi de Washington. Putin pare să se îndrepte spre această a doua şi cea mai brutală opţiune.

Şi dacă noul locatar de la Kremlin vrea să evite o revoluţie, scrie Westdeutsche Zeitung, el trebuie să înveţe să facă nişte compromisuri şi să se metamorfozeze din suveran autoritar în conducător pragmatic. Fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov definise dilema lui Putin într-un mod corect:
 

Dacă nu se învinge pe sine şi nu schimbă lucurile, lucrurile se vor sfârşi în stradă”. Comunitatea internaţională nu doreşte ca primăvara arabă să fie urmată de una rusească. Germania depinde în mod deosebit de această ţară ca partener stabil în planul materiilor prime şi al comerţului. Până astăzi, nu a trebuit să ne neliniştim de livrările de petrol şi gaz. Dar să nu ne punem un văl pe ochi: amurgul ţarului rus a început.

Pe aceeaşi lungime de undă, în Wprost, filozoful şi istoricul ideilor Marcin Król notează că:

Europa – mediocrii săi lideri politici, dar şi conducătorii din trecut, care apar astăzi ca nişte giganţi politici – au dorit mereu ca pacea şi calmul să prevaleze în Rusia. Iată de ce Putin este soluţia perfectă pentru Europa; ceva de care este perfect conştient, netemându-se de opoziţia internă. De fapt, Europa ar fi favorabilă unei evoluţii democratice în Rusia, cu condiţia ca procesul să fie pacific, fără baie de sânge nici bulversare a relaţiilor internaţionale. În alţi termeni, Europa ar fi fericită ca puterea din Rusia să fie cucerită prin forţe cu adevărat democratice, dar ea nu va ridica un deget pentru a ajunge la acest rezultat.

O părere împărtăşită şi, în Corriere della Sera, de fostul corespondent la Moscova, Arrigo Levi, care se întreabă “ce poate face Europa” cu Rusia.

La douăzeci de ani de la căderea URSS, încă nu ştim dacă ruşii “au învăţat să se folosească bine de libertate”, cum spunea ultimul conducător sovietic Mihail Gorbaciov: speranţa că Rusia va deveni de pe o zi pe alta o democraţie multipartită era poate puţin prea optimistă […]. Se pare că dorinţa de reformă care se manifestase cu forţa în capitală nu este împărtăşită de restul lumii din această ţară imensă. […] Dar lucrurile fiind ceea ce sunt, este în interesul Europei să menţină o relaţie stabilă de coexistenţă paşnică şi de cooperare economică şi politică, oricare ar fi condiţiile.

“Condiţiile în care dl Putin a smuls această întoarcere la Kremlin […] i-au lăsat fără îndoială un gust amar”, notează şi Le Monde:

nici la Moscova nu a avut majoritatea. Contrar aparenţelor, Vladimir Putin nu mai este singurul stăpân la el acasă. Pentru această victorie, el a trebuit să se bată ca niciodată pentru a o obţine. Rusia s-a schimbat. Mişcarea de protest fără precedent care a zguduit capitala, şi mai multe mari oraşe ale ţării, după alegerile legislative pătate cu supiciuni de fraudă din 4 decembrie, arată trezirea unei categorii de cetăţeni, pe care va trebui să conteze stăpânul de la Kremlin. Această nouă clasă de mijloc urbană şi informată, a apărut şi prosperat, în mod paradoxal, sub Putin. […] Dacă vrea […] să modernizeze Rusia, să diversifice economia sa şi să facă din ea o ţară care să conteze pe scena mondială [...] el trebuie să lucreze cu această clasă medie rebelă [şi] să arate că, dacă Rusia s-a schimbat, şi el este capabil să evolueze.

Totuşi, în ajunul unei alegeri prezidenţiale ruseşti, care ar trebui să-l scoată, fără surpriză, câştigător pe primul ministru Vladimir Putin, care va reveni astfel la Kremlin, preşedintele Comisiei de Afaceri Europene din Parlamentul eston, Taavi Roivas explica de curând, in cadrul unui colocviu organizat de Club Grande Europe, că "unul din motivele care au împins estonienii să îmbrăţişeze cu atâta entuziasm moneda euro, în 2011, a fost şi faptul că scăpau astfel încă şi mai mult de sub influenţa rusească".

Vrem nu vrem, Rusia este pentru Europa un partener inconturnabil şi care nu trebuie subestimat. Primul furnizor de gaz al UE, ea se pregăteşte să mai facă un pas spre o şi mai mare influenţă în domeniu, odată cu intrarea în serviciu a gazoductelor South Stream şi Nord Stream. Rusia este ţara de origine a mai multor oligarhi care au contaminat businessul european (fotbal, cazinouri, media, etc.). Şi este unul dintre creditorii UE...Iar întoarcerea probabilă a lui Putin la comandă nu va face decât să sprorească această prezenţă: Vladimir Vladimirovici va avea mijloacele de a realiza unele din proiectele anunţate deja în ultimii ani, cum ar fi crearea unei uniuni eurasiatice până în 2015, liberalizarea vizelor pentru concetăţenii săi sau reînarmarea Rusiei...Putem să fim convinşi de acum înainte că nimic nu se va face de acum înainte fără Moscova. Nici în interiorul UE şi nici în vecinătatea sa apropiată. Cazul Siriei, unde o rezoluţie fermă a ONU s-a lovit de vetoul sino-rus, este emblematic.Tactica Kremlinului este divide et impera, iar europenii participă de fapt atunci când fac mai degrabă să predomine interesele lor naţionale în materie de energie, în ciuda intereselor comunitare, sau când răspund în dezordine ameninţărilor militare reale sau presupuse ale Moscovei.

"Rusia este o parte inalienabilă şi organică a Europei şi a civilizaţiei europene. Concetăţenii noştrii se consideră europeni [...]. Acesta este motivul pentru care Rusia propune crearea unui spaţiu economic şi umanitar comun, de la Atlantic la Pacific – într-o comunitate numită Uniunea Europei", a anunţat Putin la sfârşitul lui februarie, într-un articol de opinie publicat în engleză de Ria Novosti.

În faţa unor asemenea ambiţii, Europa ar face mai bine să abandoneze neîncrederea şi dispreţul, şi să perceapă în sfârşit Rusia nu ca pe o ameninţare ci ca pe un partener cu care să discute de la egal la egal.

Polonezii din provinciile Pomerania şi Varmia-Mazuria, în schimb, nu vor mai avea nevoie de o viză rusească pentru a merge în regiunea Kaliningrad pentru a cumpăra petrol, de exemplu, mult mai ieftin acolo decât în Polonia, se bucură Gazeta Wyborcza.

Toate acestea graţie unei înţelegeri în privinţa mişcărilor transfrontaliere care va fi semnată în Moscova pe 14 decembrie de miniştrii de Externe ai Rusiei şi Poloniei. “Diplomaţia rusă poate pretinde că acesta este primul succes al Moscovei în relaţie cu UE. Sunt ani de zile de când Rusia nu a mai semnat niciun fel de înţelegere cu UE […] dialogul între noi a fost până acum, în principal, doar o ceremonie”, a spus un diplomat polonez cotidianului din Varşovia.

Între timp, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov şi-a exprimat speranţa că înţelegerea va “anunţa deplasările fără vize între Rusia şi UE”.

Însă această alegere marchează debutul unei noi faze a puterii lui Vladimir Putin. După mai mulţi ani de relativă incertitudine pentru a şti care dintre reputatul modernizator Dmitri Medvedev sau imperialul Putin va orienta viitorul Rusiei, fostul preşedinte azi prim ministru va redeveni mai mult ca sigur preşedinte în martie viitor. Cu consecinţe dintre cele mai importante pentru UE.

Fondând Sankt Petersburg, mai occidental decât Moscova ţarilor, Petru cel Mare dorea să ancoreze Rusia la trena Europei. Trei secole mai târziu, Putin, originar din Petersburg, pare să fi ales mişcarea inversă.

Proiectul de Uniune Eurasiatică pe care l-a prezentat în 4 octombrie seamănă pentru mulţi critici cu o dorinţă de a recrea un fel de Uniune Sovietică, 20 de ani după căderea acesteia, un eveniment pe care el l-a numit odată "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX". Este vorba într-adevăr de a extinde uniunea vamală între Rusia, Belarus şi Kazahstan la alte foste republici sovietice, cum ar fi Tadjikistan sau Kârgâzstan, sau chiar şi Ucraina, dacă aceasta alege Moscova mai degrabă decât UE.

Dar această Uniunea Eurasiatică reprezintă mai mult decât simplă nostalgie. Şi anume voinţa lui Putin de a reconfirma Rusia în rol de putere continentală, la jumătate de drum între o Europă pe care nu o mai vede ca un partener valabil şi Asia, care îi oferă pieţe de desfacere pentru gaz şi petrol şi de unde poate desfăşura o diplomaţie mondială alternativă. Văzute de la Kremlin, China, Iran, India şi Afganistanul sunt acum mai interesante decât cei Douăzeci şi Şapte, de prea mult timp divizaţi privind atitudinea comună de adoptat faţă de Rusia, şi acum slăbiţi de criză.

Cu toate acestea, Rusia nu renunţă complet la flancul său vestic. Ea este din ce în ce mai prezentă în Ucraina – o ţară pe care Europa nu a reuşit să o lege de sfera ei de influenţă. Rusia menţine Belarusul sub o supraveghere economică care permite supravieţuirea regimului dictatorial al lui Aleksandr Lukaşenko – un eşec pentru valorile europene. Şi ea se pregăteşte să desfăşoare rachete balistice în Kaliningrad, enclava ei între Polonia şi Lituania. Pe scurt, Rusia se întoarce spre Asia, dar rămâne o problemă pentru Europa.

Dar asta nu înseamnă că aşa ar trebui să se petreacă situaţia. Europenii nu-i vor putea trata de-a pururea pe ruşi ca pe nişte vecini de care trebuie să se ferească. Vladimir Putin, care pare să ştie ce vrea, este desigur la putere pentru încă mult timp. Acest avantaj al termenului lung, UE trebuie să fie în stare să-l utilizeze pentru a stabili ceea ce vrea. Ea ar trebui să stabilească o politică fermă dar deschisă faţă de Moscova. Altfel riscă să fie şi mai marginalizată.

PS: Cititorii nostri care doresc să afle mai multe despre Rusia pot citi în ultimul număr al Courrier  International intitulat "Înapoi în URSS", sau dosarul special "Rusia, un auto-portret". 

Totuşi, notează Newsweek Polska, primul ministru rus "Vladimir Putin se înşeală dacă crede că poate dicta politica europeană via unui gazoduct pe sub marea Baltică". Sunt mai degrabă vesticii cei care, graţie Nord Stream, îşi vor creşte influenţa asupra politicii de la Kremlin. De ce? Deoarece societăţile germană şi rusă au acelaşi obiectiv, explică revista poloneză: "Să domine piaţa europeană a gazului". Planul Gazprom este ambiţios şi vede departe: vizează cucerirea pieţelor franceză şi britanică, ca şi livrarea de gaz spre Austria şi Balcani, prin South Stream. Însă toate aceste tendinţe vor face ca Rusia să fie din ce în ce mai "dependentă de colaborarea cu întreprinderile europene" şi o va obliga, chiar dacă o doreşte sau nu, să se plieze regulamentărilor europene.

Pentru cotidianul economic, creditele acordate de către ţări precum China, Rusia şi poate şi Norvegia, precum şi de către FMI, prin intermediul unui "Special Purpose Vehicle" [o structură specială] ar putea contribui la mărirea Fondului European de Stabilitate Financiară, care ar ajunge la 2 000 de miliarde de euro. Această soluţie nu ar necesita aprobarea Parlamentului german, ceea ce ar fi "o uşurare" pentru Angela Merkel, remarcă Expansión. Dar "unii analişti privesc cu îngrijorare aceste credite venite din ţări precum China sau Rusia", care ar putea să încerce să obţină avantaje politice de pe urma lor, conchide cotidianul.

“Dependenţa Europei faţă de Gazprom creşte”, se îngrijorează GW avertizând că până la finalul anului Gazprom va începe să pompeze gaz prin conducta Nord Stream spre Germania şi şi-ar putea pecetlui curând “monopolul gazului” în Europa Centrală prin construcţia conductei South Stream. “Unde este marea surpriză?” se întreabă Die Presse. “Pentru moment, orice alternativă este prea scumpă. Politicile de climat forţează închiderea centralelor electrice pe cărbune iar dezastrul de la Fukushima a temperat ‘renaşterea nuclearului’”.

Apariţia, zilele acestea, a cărţii "1968. Punct de vedere rusesc"(nu a fost tradusă încă în limba română), scrisă de istoricul ceh Josef Pazderka, a adus pentru prima oară cehilor punctul de vedere sovietic asupra primăverii de la Praga şi a încheierii abrupte a acesteia. "Astăzi, nu mai avem nevoie să demonizăm Rusia", scrie Euroskop, "dar ar fi mai bine să rămânem circumspecţi faţă de o ţară care încă nu a fost în stare să reflecteze la ocupaţia din 1968, deoarece chiar şi în rândul intelectualilor ruşi continuă să fie alimentat clişeul cum că Cehoslovacia a fost salvată de o a doua agresiune germană".

Cotidianul Mladá fronta DNES dezvăluie la rândul său că o parte din societatea sovietică, mai ales intelectuali şi disidenţi, urmăreau îndeaproape evenimentele din 1968 în Cehoslovacia, în speranţa că Primăvara de la Praga urma să se extindă în URSS: "Pentru aceştia intervenţia militară a reprezentat ruptura ideologică faţă de sistemul comunist".

Într-adevăr, "la doar câteva luni mai târziu Gorbaciov îşi dădea demisia", aminteşte acest cotidian elveţian în editorialul său, pentru care "paralela între primăvara arabă şi sfârşitul comunismului este tentantă. (...) De fiecare dată am asistat la apariţia aspiraţiilor către libertate în sisteme politice sclerozate. (...)Sfârşitul erei sovietice sau revoluţiile arabe dau sentimentul că Istoria s-a repus în mişcare după o lungă perioadă de hibernare". Iar cotidianul elveţian conchide asupra decalajului dintre imaginea pe care ruşii au avut-o despre ultimul lor lider sovietic şi "privirea noastră: ei nu văd în Gorbaciov eroul libertăţii pe care noi îl celebrăm. Noi nu vedem în Fraţii Musulmani adevăraţi liberatori. În timp ce aceştia se mobilizează la Cairo. O lecţie a Istoriei de reţinut?"

Această pretenţie este legitimă, deoarece ţările emergente sunt sub-reprezentate în instituţiile internaţionale : în FMI de exemplu, ţările BRICS dispun de 11,06% din drepturile de vot, chiar dacă  reprezintă aproape 20% din PIB-ul global. Europa dispune de 35,6% din voturi pentru peste 30% din PIB-ul global (SUA are 16,8% din voturi pentru aproape 30% din PIB-ul global). Dacă raportul drept de vot / pondere economică este deci inechitabil pentru ţările BRICS, şi dacă o reformă este de dorit, totuşi Europa rămâne blocul cel mai influent din FMI.

Nu există deci niciun motiv pentru ca aceasta să renunţe la a lupta pentru a păstra acest post atât de strategic, în special atunci când mai multe ţări europene au fost sau sunt în negocieri pentru a obţine ajutoare. Dar în acest scop, încă o dată, Europa trebuie să vorbească cu o singură voce, şi să aducă candidatul – sau candidata – cel mai în măsură să îi apere interesele. Iar dealtfel dacă Europa vrea să evite ca  FMI-ul să apară din nou drept străjerul funest al ortodoxiei neo-liberale, ea ar avea tot interesul ca acest candidat să fie dotat de sensibilitate şi creativitate, astfel încât pastilele pe care va trebui să le prescrie să fie cât mai puţin amare cu putinţă.

De şase luni deja, diplomaţii slovaci mizează pe acest sport foarte popular în Rusia pentru îmbunătăţirea încordatelor relaţii cu Moscova. În contextul campionatului, o legătură aeriană directă cu Rusia va fi stabilită până la sfârşitul lunii iunie, iar numărul solicitărilor de vize din partea turiştilor ruşi va creşte, se estimează, cu 70 % anul acesta. "Este un instrument de comunicare foarte bun la nivelul oamenilor de rând şi la nivel oficial, precum şi un excelent instrument de marketing al ţării. Iar noi ştim să îl folosim foarte bine", afirmă, într-un interviu acordat SME, Radomir Bohac, ambasadorul Slovaciei în Danemarca.

Între timp, căile ferate poloneze (PKP) speră să se alăture proiectului rusesc chiar dacă oficialii admit că nu au avut loc “discuţii” pe această temă. Totuşi Gazeta Wyborcza se întreabă care este “sensul economic” al legăturilor de cale ferată, subliniind că potrivit estimărilor, “transportul feroviar poate fi competitiv pe distanţe de până la 750 de km” (atâta timp cât avioanele de transport rămân opţiunea mai ieftină). Distanţa de la Moscova la Berlin este de peste 1600 km. Iată de ce, probabil există alte motive pentru noile conexiuni ale căilor ferate cu Vestul. “Ruşii vor să arate că au bani şi că nu le este teamă să investească în infrastructură”, explică Adrian Furgalski, director al Forumului de Afaceri pentru Transportul Feroviar.

Intervenţia în Libia a fost justificată de necesitatea umanitară de a apăra populaţiile civile de masacrele promise de colonelul Gaddafi. Dar credibilitatea acestui argument a fost subminată de indiferenţa de care a dat dovadă Europa faţă de ţările arabe unde revoltele populare au fost reprimate cu violenţă, cum ar fi Yemenul sau Bahrainul, unde trimisul UE a trebui chiar să justifice că poliţia trage cu gloanţe reale în manifestanţi, căci "în situaţii de acest gen, se mai întâmplă şi accidente".

Motivul acestui dublu standard este simplu: concomitenţa crizei libiene cu accidentul nuclear de la Fukushima – la care Germania a reacţionat fără a-şi consulta partenerii europeni, punându-i în încurcătură – a provocat deja o explozie a preţului petrolului. Capacitatea reziduală de extracţie din Arabia Saudită este în prezent ultima redută împotriva şocului petrolier. Stabilitatea regimului represiv din Riad şi a sateliţilor săi trebuie deci să fie menţinută, chiar cu preţul pierderii prestigiului.

Aşa cum remarca Financial Times, Rusia este cea care trage foloasele din jocul acestei duble crize. Şi-a văzut umflându-se renta petrolieră şi a propus să-şi mărească exporturile de gaz spre Japonia şi Europa pentru a compensa închiderea centralelor nucleare. Şi în timp ce gazoductul European Nabucco are probleme, concurentul său rusesc South Stream continuă să progreseze. În eternul braţ de fier pentru Europa Orientală, tot ceea ce întăreşte Moscova slăbeşte Bruxelles-ul.

UE a cheltuit sume astronomice pentru a se dota cu un Serviciu de Acţiune Externă şi pentru a finanţa parteneriate în Est şi Sud, dar dependenţa sa energetică o împiedică să exerseze o politică externă voluntară şi coerentă. Pentru a ieşi din impas, ar trebui o viziune de ansamblu. Dar, din păcate, la Bruxelles, singurii care au una, sunt lobbyiştii industriei petroliere, pentru care lucrurile nu trebuie să se schimbe.