creşterea în putere a extremei drepte arată că în multe ţări, politica nu a găsit încă răspunsuri la soluţiile simple ale populiştilor. Limbajul UE şi al guvernelor naţionale nu reuşeşte să impresioneze alegătorii care acceptă cu uşurinţă sloganurile populiştilor.

Pe un plan mai pragmatic, această tendinţă este o veste proastă pentru cancelarul Angela Merkel, după cum remarcă Süddeutsche Zeitung:

pentru guvernul german, căderea guvernului olandez este amară. El pierde astfel un aliat important în politica de austeritate. Şi în curând Angela Merkel  şi-ar putea pierde sprijinul său cel mai important. Preşedintele francez a pierdut primul tur al alegerilor prezidenţiale împotriva contracandidatului său François Hollande [...] Mulţi spanioli se roagă în gând pentru victoria socialiştilor francezi. [...] Ambianţa este similară în Italia. Din acest punct de vedere, faptul că am dat mai mult timp acestor ţări pentru a-şi reduce cheltuielile nu schimbă mare lucru.

 

“Nu accept ca persoanele în vârstă să plătească pentru absurdele revendicări ale autorităţilor de la Bruxelles”, a explicat Wilders, referindu-se la calculele Biroului Central ale Planului, potrivit cărora tăierile de 14,2 milioane de euro, care ar implica o pierdere a puterii de cumpărare de 3% pentru persoanele în vârstă, ar însemna o frână pentru creştere şi un şomaj ridicat. Măsurile privesc mai ales îngrijirile medicale, pensiile, salariile din administraţia publică, TVA, ajutorul pentru ţările în dezvoltare şi deductibilitatea dobânzilor pentru împrumuturile imobiliare.

După şapte săptămâni de negocieri “bomba pe care Wilders a pus-o sub guvernul lui Rutte a aruncat Olanda într-o perioadă de incertitudine”, consideră De Volkskrant. Deoarece fără susţinerea PVV, guvernul coaliţiei între creştin-democraţi şi liberali nu mai dispune de majoritate parlamentară. Premierul Mark Rutte va trebui să ceară luni reginei Beatrix să dizolve cea de-a Doua Cameră pentru a organiza alegeri anticipate.

“Noua linie de apărare a PVV – ‘Noi nu vrem tăieri bugetare din ordinul celor de la Bruxelles’ – este insolentă”, scrie Trouw, care aminteşte că în 2010, Wilders semnase acordul guvernamental stipulând un deficit maxim de 2,8%. Cotidianul aplaudă faptul că PVV s-a “demascat” astfel, dar fără bucurie: “Dacă nu era aşa gravă criza, Olanda ar fi scos un suspin de uşurare”.

În patru luni de zile, Uit Vrije Wil a adunat 120 000 de semnături, printre care cele ale mai multor personalităţi politice, în jurul unui proiect de lege care ar permite persoanelor care au mai mult de 70 de ani să obţină ajutor pentru a-şi pune capăt zilelor, dacă ele consideră că aceasta a ajuns la termen. Potirivt asociaţiei, legea actuală în vigoare asupra eutanasiei, votată în urmă cu zece ani, nu se aplică decât în condiţii foarte stricte şi doar când este vorba de "suferinţe insuportabile şi fără ieşire".

Propunerea "este un semn puternic al timpurilor noastre", scrie De Volkskrant, într-un editorial. Cotidianul constată că, dacă este vorba de "o tematică socială urgentă", proiectul nu are totuşi "nicio şansă" să reuşească. Membrii ai guvernului, creştin-democraţii sunt "în centrul puterii şi blochează orice dezbatere" asupra acestei probleme şi, "pentru a păstra pacea, liberalii din VVD nu doresc nici să-şi ardă degetele". Rezultat: "în timp ce subiectul se răspândeşte în societate, dezbaterea politică este imobilizată", regretă ziarul.

În acest raport, pe care îl califică drept "tendenţios", De Volkskrant consideră că Lombard Street Research "nu a reuşit să înlăture îndoielile iniţiale asupra impaţialităţii studiului". Ziarul adaugă faptul că raportul "nu este suficient de convingător în privinţa demonstrării avantajelor reîntoarcerii la gulden". În plus, cercetătorii au calculat greşit [contribuţia olandeză la Fondul European de Stabilitate Financiară nu este de 10 %, ci de 5,9 %] şi dau "puţine informaţii referitoare la costurile legate de ieşirea din zona euro", precum şi despre efectele negative ale exporturilor asupra creşterii economice.

Ziarul trage concluzia că dezbaterea referitoare la viitorul monedei euro este pertinentă, dar raportul realizat de Lombard Street Research nu poate contribui la aceasta în niciun fel:

Din cauza acestor omisiuni raportul nu este foarte util în cadul unei dezbateri serioase referitoare la o eventuală revenire la gulden. Dar luând în considerare îngrijorările legate de euro, nu ar fi rău ca liderii politici să se gândească la mai multe scenarii, inclusiv la consecinţele reintroducerii guldenului.

 

Această proastă surpriză pune presiune pe coaliţia formată din partidul liberal VVD şi partidul creştin democrat CDA, cu sprijinul extern al partidului populist şi anti-european PVV, căci acesta din urmă a semnalat deja faptul că nu mai doreşte urmarea liniei impuse de Bruxelles. Este deci, aşa cum titrează De Volkskrant, "o sarcină infernală" pe agenda guvernului.

"Guvernul este jenat de două lanţuri", notează la rândul său NRC Handelsblad, cel al "perspectivei europene" şi cel al "perspectivei economice". Cu foarte puţin spaţiu de manevră între ele. Cotidianul adaugă că atitudinea foarte dură afişată de "guvern, şi mai ales de ministrul de Finanţe Jan Kees de Jager (CDA)", faţă de cele mai îndatorate ţări ale zonei euro, îl pune de acum înainte într-o poziţie delicată, deoarece:

Nu există practic nicio altă soluţie decât înghiţirea medicamentului impus până acum altor ţări. [...] Am putea să ne aşteptăm la foarte puţină înţelegere dinspre Est iar Sudul va simţi o bucurie diabolică.

Mai ales că Olanda nu se va putea baza nici pe înţelegerea Comisiei. Ea l-a susţinut în permanenţă pe comisarul european pentru Afaceri economice şi monetare, Olli Rehn, în rolul său de "profesor sever şi inflexibil" asupra criteriilor de stabilitate, scrie şi De Volkskrant, şi aceasta chiar dacă în aceeaşi situaţie se află şi alte ţări:

Madrid se confruntă cu un deficit de 8.5%, care va trebui redus anul viitor la cel puţin 3%. Sunt deja mai multe săptămâni de când primul ministru spaniol, Mariano Rajoy, se ceartă cu cei de la Bruxelles aducând argumente pentru a obţine ceva mai mult timp pentru consolidarea finanţelor publice.

În fine, cronicarul Rob de Wijk subliniază în Trouw că a venit timpul ca Olanda să înceteze să mai dea lecţii "ţărilor usturoiului", aşa cum sunt denumite aici statele din Sudul Europei, căci:

Prestaţiile Olandei sunt cele mai proaste din toate ţările europene bogate. Recesiunea este aici la fel de puternică ca în ţările usturoiului pe care, în schimb, în permanenţă şi de sus, nu încetăm să le presăm să ia măsuri.

În editorialul său, NRC menţionează situaţia dificilă în care se află executivul condus de liberalul Mark Rutte, care este sprijinit de PVV, dar speră că "guvernul se va distanţa totuşi de acest site odios". Cotidianul din Rotterdam deplânge de asemenea faptul că "site-ul riscă să complice cooperarea între Olanda şi ţările în cauză, ceea ce cu siguranţă nu este în interesul olandez".

Dimpotrivă, De Volkskrant subliniază că întreprinderile olandeze suferă consecinţele imaginii degradate ale Olandei în ţările respective, mai ales în Polonia, şi în special în sectorul floriculturii. Întâmplător, scrie cotidianul, Keukenhof, celebrul muzeu în aer liber care se deschide pe 22 va avea ca temă anul acesta "Polonia – Inima Europei".

În ţările vizate de iniţiativa PVV, reacţiile abundă. De exemplu, cotidianul slovac Pravda scrie că

a clasifica indivizii în funcţie de apartenenţa etnică sau religioasă este o metodă tipică a populiştilor, care au nevoie de ţapi ispăşitori pentru a atrage alegători. [...] Nici Olanda, unde climatul politic s-a schimbat puternic în ultimii ani, nu este imunizată împotriva acestui virus.

Site-ul bulgăresc Euinside afirmă la rândul său că

astfel de campanii, precum cea condusă de Partidul olandez pentru ‚libertate’, nu fac decât să dea sentimentul amar că cei 50 de ani de Europă unită prin care am trecut au fost zadarnici.

Presa olandeză reacţionează cu stupefacţie la anunţ. Trouw de exemplu titrează “Aproape deloc dăunător, dar o interdicţie oricum”, în timp ce confratele său De Volkskrant precizează că “din cei 27 000 de somalezi aflaţi în Olanda, doar 10% sunt dependenţi de khat”.

Cotidianul estimează de altfel că guvernul nu-şi atinge obiectivul interzicând un stimulent şi clasându-l printre drogurile dure: “Măsuri ţintite ar avea poate mai multe efecte decât o interdicţie generală”, estimează el, adăugând că, în plus, aceasta riscă să stimuleze piaţa neagră.

NRC Handelsblad adaugă că “în sânul Europei importarea khat-ului este legală doar în Marea Britanie şi în Olanda. [Aeroportul din] Schiphol şi comuna vecină Uithoorn au putut astfel să se dezvolte ca piaţă europeană”. Potrivit cotidianului, “neîncrederea faţă de Somalia ca partener comercial” a avut şi ea un rol în decizia guvernului. Acesta estimează într-adevăr că “veniturile din comerţ sunt utilizate pentru activităţi teroriste” în Cornul Africii.

Dar ce atrage companiile portugheze în Olanda? se întreabă cotidianul din Lisabona, care dă și răspunsul: o fiscalitate mai indulgentă, un acces mai simplu la credit, și, în prezent, o imagine a stabilității pe care Portugalia nu o mai poate oferi. Cotidianul Diário de Notícias adaugă că, din 20 de companii din indicele PSI-20 al Bursei portugheze, 17 s-au instalat deja în Olanda. Scutirea de impozite asupra dividendelor și ratele de impozitare mai joase sunt motivele care, potrivit experților, ar putea să determine și mai multe companii să părăsească țara în viitorul apropiat.

În editorialul său, Jornal de Negócios notează că

ceea ce este dificil de înghițit, nu este faptul că Soares dos Santos [președintele JM] a rupt-o cu trecutul său în Portugalia – el îl menține și continuă să-și plătească impozitele aici. Problema este că a rupt-o cu viitorul, că a decis să investească în altă parte, pentru că nu există condiții de a crește la noi, căutând profit și creând locuri de muncă în afara Portugaliei, și, acolo, da, plătind impozite pe acest viitor în afara Portugaliei. Dar să faci investiții în străinătate nu este o trădare. Este doar o renunțare.

Într-un editorial, NRC lansează un apel către guvern pentru a găsi "alte căi pentru a obţine diversificarea energetică, şi acest lucru, evident, cât mai repede posibil în cadrul unei cooperări europene. [...] Este dificil să ne imaginăm că acest lucru ar fi realizabil într-un mod favorabil pentru mediul înconjurător şi în acelaşi timp fără energie nucleară". În schimb, într-o scrisoare deschisă, 69 de profesori pledează împotriva centralei, care ar fi, potrivit lor, "superfluă, foarte costisitoare, nerentabilă şi non-durabilă".

Sau mai degrabă pentru că este. Este Comisia Europeană, gardian al tratatelor şi "guvern economic" al UE, aşa cum a amintit recent preşedintele său, José Manuel Barroso. Însă, atunci când este vorba de zona euro, conducerea o preia Eurogrupul – miniştrii de Economie ai statelor membre, deci guvernele. Deci şi aici, Paris şi Berlin. Recenta desemnare a preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, drept "Domnul Euro", cu binecuvântarea Angelei Merkel şi a lui Nicolas Sarkozy, întăreşte rolul statelor membre, cu Germania şi Franţa în frunte, în problema guvernării economice a acestui "Euroland".

Necazul este că această configuraţie ad-hoc nu este stabilită de niciun acord şi că deciziile luate de "Merkozy" par să scape din ce în ce mai mult oricărei dezbateri din cadrul zonei euro. Nicio altă ţară nu este efectiv în măsură să cântărească mai greu în discuţii şi nici să joace rol de scut în faţa unui buldozer care se sinchiseşte din ce în ce mai puţin de politeţe atunci când se adresează confraţilor săi. Exemplul cel mai recent, tonul cu care a fost sancţionată de "Merkozy" ipoteza unui referendum în Grecia. Printre alţi "mari", Italia, a treia economie a zonei euro, este  şi ea în vizor, din cauza fragilităţii guvernului său şi a finanţelor sale publice, în timp ce Spania, în plină campanie electorală, nu a ieşit din greutăţi. Lovite ambele de criza datoriei publice, sunt, asemeni Portugaliei şi Irlandei, foarte departe de acel "triplu A" al agenţiilor de rating, care pare să acorde puteri supranaturale ţărilor care beneficiază încă de el. Ceea ce, între noi fie vorba, explică şi de ce preşedintele francez este obsedat de menţinerea ţării sale în cel mai căutat cerc al momentului. În zona euro, ceilalţi membri ai clubului "triplu A" – Austria, Finlanda, Luxemburg şi Olanda – nu sunt în măsură să se alinieze pe linia clubului franco-german.

Dar, dacă acesta din urmă este capabil să evite cele mai periculoase piedici, pare să nu aibă nicio idee clară despre direcţia pe care vrea să o imprime vaporului euro – şi n-a primit niciun mandat pentru a o face, de altfel. Această absenţă de transparenţă şi de legitimitate contează în derularea acestei crize şi dă impresia că vaporul navighează după noroc. Ori, în faţa unei furtuni, nimeni nu este dispus să cedeze cârma decât dacă cel care o preia este apt să ducă atât nava cât şi echipajul în port.

Afacerea divizează partidul, astfel încât acesta a votat pe 30 octombrie în proporţie de 85% o rezoluţie simplă care stipulează că “expulzarea refugiaţilor minori singuri nu este de dorit şi nu corespunde principiilor CDA”. Acest text, care contrazice politica guvernamentală şi programul partidului, accentuează divergenţele din sânul partidului.

Cotidianul de centru-stânga observă că “la un an după saltul politic fără coardă de salvare” reprezentat de participarea într-un guvern susţinut de populistul Geert Wilders, CDA “se găseşte într-o depresie infinită”, reflectată în sondaje. Pentru un cronicar al Trouw, afacerea demonstrează mai ales “o politică neputincioasă dezastruoasă pentru încrederea în stat”. CDA trebuie “să reia lucrurile în mână […] dar nu va reuşi actuala cooperare cu PVV”.

Dar experienţa precedentelor acorduri smulse după negocieri grele incită o oarecare prudenţă. Căile pieţelor sunt uneori greu de pătruns şi există riscul de a fi asistat la un summit pentru nimic. Deci nu ne vom hazarda la un pronostic. În schimb, fiindcă liderii europeni avertizaseră că era în joc soarta UE, o privire a peisajului european după acest dublu summit ne permite să afirmăm că poate criza politică din spatele crizei financiare este doar la început. Aşa cum mulţi observatori au remarcat, zona euro se îndreaptă spre o mai mare integrare, iar acest lucru va crea numeroase incertitudini.

Dramatizarea discuţiilor dintre Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ilustrează faptul că axa Paris-Berlin este din nou singurul motor al Europei. Dar nu mai suntem într-o Europă de 6 sau 12, iar capacitatea ei de tracţiune nu mai poate fi la fel de puternică precum era înainte de extinderile succesive şi de crearea unor organisme cu puteri importante, cum ar fi Banca Centrală Europeană.

Duelul dintre Nicolas Sarkozy şi David Cameron şi dezbaterea din Camera Comunelor, asupra unui eventual referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE demonstrează că Londra îşi caută locul în această arhitectură în gestaţie şi că "Merkozy" nu va face niciun cadou britanicilor, care au influenţat mult timp evoluţia liberală a Comisiei Europene dar fără să-şi asume nicio responsabilitate politică.

Dar Marea Britanie nu este singura care nu-şi găseşte locul. Celelalte nouă ţări din afara zonei euro, cum ar fi Polonia şi Suedia, încep deja să conteste această înfiinţare a unei Europe cu două viteze. Desigur, spaţiul Schengen sau apărarea europeană au deja o geometrie variabilă. Dar acestea nu au nevoie de o guvernare atât de aprofundată ca cea indusă prin introducerea controlului bugetelor naţionale sau de crearea unui post de super- ministru european al Finanţelor.

Şi aici ajungem la centrul viitoarei instabilităţi. Deoarece guvernul economic pe care Berlinul şi Parisul, susţinute de Olanda şi Finlanda, încearcă să-l înfiinţeze, afectează suveranitatea Statelor şi pune o problemă de control democratic. Aceasta este părerea sociologului Jürgen Habermas, exprimată într-un eseu din  care Presseurop tocmai a publicat câteva extrase.

Din acest punct de vedere, UE se află într-o situaţie periculoasă, ca într-o fază de tranziţie sau de dubii. Deoarece liderii săi trebuie să combine eficienţa politică şi practica democratică. Iar aşa cum a demonstrat procesul imperfect de ratificare a acordului din 21 iulie, timpul parlamentar naţional este prea lent faţă de timpul pieţelor.

În plus, după cum a observat şi Timothy Garton Ash săptămâna aceasta, observând dezbaterile din Parlamentele german şi britanic, democraţiile naţionale exprimă cerinţe contradictorii care conduc la un blocaj al UE.

Dar cum nimeni nu este dispus să stabilească o democraţie europeană bazată pe un Parlament ales pe liste transnaţionale cu dezbateri transnaţionale, deciziile vor continua să fie luate de lideri retraşi să dezbată în spatele uşilor închise şi aprobate de către parlamente alese mai ales pe baza unor mitive de politică internă. Moneda euro este poate salvată, dar UE nu a ieşit încă la liman.

În Republica Cehă, în schimb, autorităţile par să opteze pentru o relaxare a legislaţiei. Ministerul Sănătăţii a anunţat că pregăteşte o lege asupra drogurilor care ar premite canabisului să fie considerat ca medicament. El va fi prescris persoanelor grav bolnave (chimioterapie, scleroză în plăci şi pacienţi în stare terminală). "Canabisul va fi cultivat de stat sau importat", titrează MF Dnes, care explică faptul că el ar putea fi adus chiar din Olanda, cel mai probabil, din cauza legislaţiei cehe. Rămâne de văzut, comentează cotidianul, cum ne vom asigura că noul "medicament" va fi disponibil exclusiv în farmacii şi pe baza unei reţete medicale, şi nu pe piaţa neagră.

Distanţa pe care o pot acoperi sistemele sale ultramoderne este foarte mare: două fregate echipate, una în Marea Baltică şi alta în Mediterană, ar ajunge pentru a acoperi întreg spaţiul aerian european. Dar acest proiect are un preţ: pentru Olanda, este vorba de o investiţie de 250 de milioane de euro în timp ce "ministerul trebuie să economisească 1 miliard de euro", aminteşte cotidianul. Olanda este "prima ţara europeană din NATO ce contribuie într-un mod semnificativ" la acest scut antirachetă al NATO, care, precizează NRC, este independent de scutul pe care Statele Unite îl instalează în România, în Polonia şi în Turcia.

În Bucureşti şi Sofia, guvernele se simtă trădate, deoarece au impresia de a fi făcut în zadar eforturile  necesare. Dar dincolo de această perspectivă naţională, există astăzi semne că Europa a devenit un fel de labirint în care nimeni nu-şi mai recunoaşte graniţele.

Frontierele externe, cele ale spaţiului Schengen, supuse unor tensiuni de partea greacă sau italiană, sunt întărite cu sârmă ghimpată (între Grecia şi Turcia) sau cu patrule maritime sporite (în Marea Mediterană), fără ca vreo linie directoare să fi fost trasată la nivel european.

Frontierele interne, care sunt presupuse a fi acum teoretic doar linii administrative simbolice, sunt la rândul lor obiectul unor manevre care subminează principiul însuşi de spaţiu de liberă circulaţie. Danemarca a restabilit controlul frontierelor sale, oficial pentru a lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, iar Franţa a făcut-o de asemenea pentru a împiedica tunisienii veniţi din Italia să intre pe teritoriul său. În sfârşit, alte  frontiere, politice, apar acolo unde nu sunt neapărat aşteptate, în funcţie de interesele interne : în Olanda, Finlanda sau Danemarca, sub presiunea partidului lui Geert Wilders, a "Adevăraţilor Finlandezi" sau Partidului Poporului Danez.

"Reproşez Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care le sfâşie. Nu am tras învăţături din Balcani: este suficient să arătăm cu degetul un duşman unei populaţii care duce lipsă de repere pentru ca aceasta să-l ia ca atare", previne italianul Paolo Rumiz în cartea lui Aux frontières de l’Europe (La graniţele Europei, ed. Hoebeke, 2011, nu înca tradusă în limba româna). El ar fi putut adăuga că ea îşi lasă să piară o parte din sufletul ei între aceste graniţe mai mult sau mai puţin maleabile.

Mark Rutte s-a declarat “extrem de exasperat” de modul în care afirmaţiile lui Wilders au dominat dezbaterea pe bugetul 2012, “în timp ce suntem în plină criză [economică]”. Cât despre opoziţie, ea estimează că Wilders “pune în joc reputaţia Olandei”. În privinţa interesatului, el consideră aceste critici drept “ipocrite”, pentru că de ani de zile este tratat drept “extremist, rasist şi xenofob” în sânul Parlamentului.

“Guvernul minoritar ar trebui să-şi pună întrebarea pentru a afla dacă poate şi trebuie continuată cooperarea politică [coaliţia minoritară împreună cu sprijinul parlamentar al PVV]”, estimează Trouw. De Volkskrant, îi cere lui Rutte să dovedească “o conducere morală puternică pentru ca eticheta comportamentului lui Wilders să nu i se lipească, lui, sau guvernului său”.

acolo unde se pilotează politica monetară, la Banca Centrală Europeană (BCE), dezacordurile devin vizibile chiar şi în consiliul director. Cu siguranţă, în aceste timpuri tulburi, politica monetară este o artă periculoasă. Fabricând bani pentru a cumpăra masiv obligaţiuni publice, băncile centrale merg în întâmpinarea unor principii care şi-au justificat independenţa. Banii creaţi astfel riscă să alimenteze cândva inflaţia. În aceste condiţii, nu e deloc surprinzător că e tot mai dificil să se ajungă la un consens, în sânul Rezervei Federale americane, Fed sau al BCE. Dar, până în prezent, discuţiile erau înăbuşite. Demisionând din bordul director al BCE, Jürgen Stark a mers mai departe. El repune pe tapet posibilitatea de a defini împreună soarta unei monede comune. […] Germanii au cel puţin două probleme cu politica purtată de BCE: răscumpărarea de titluri publice, deja evocată, şi rate ale dobânzilor prea slabe pentru ţara lor, singura din zonă supusă presiunilor inflaţioniste. Aceste două probleme au două soluţii posibile. O soluţie optimă ar fi crearea unui stat federal european. O altă ieşire, la polul opus, ar duce la o explozie a zonei. Având în vedere amploarea problemelor de rezolvat, alegerea va trebui să se facă foarte repede.

De Volkskrant pare sceptic faţă de capacitatea Greciei de a rambursa datoria. “Vânzarea de companii publice nu foloseşte la nimic”, estimează cotidianul din Amsterdam, potrivit căruia “chiar dacă Atena a promis să privatizeze companii în valoare de cinci miliarde de euro din patrimoniul public, până la finalul anului, nu a încasat încă nimic”. La trei luni după ce parlamentul grec s-a angajat faţă de troică (BCE, FMI, Comisia Europeană) să privatizeze pentru 1,3 miliarde de euro proprietăţi publice de acum până în septembrie,

guvernul grec nu făcut decât o mică parte din reformele promise: doar o mică participaţie a unei companii de telefonie a fost vândută pentru 390 de milioane de euro […] Au existat mai multe tentative de a vinde loteria naţională, dar de fiecare dată, s-a dovedit doar un gest politic. În final, toată lumea a găsit o scuză pentru a renunţa şi niciodată nu a fost finalizată.

Spaniolii se tem de repercursiunile crizei greceşti. “Riscul falimentului Greciei în octombrie ameninţă Spania”, titrează cotidianul El Mundo. În timp ce prima de risc spaniolă a depăşit nivelul alarmant de 370 de puncte, şi “în ciuda cumpărării masive a datoriei de Banca Centrală Europeană” (BCE), cotidianul estimează că “criza grecească obligă la un acord economic înainte de 20 noiembrie" (înainte de alegerile legislative anticipate din 20 noiembrie):

 

Această situaţie de vulnerabilitate extremă ar trebui să-l oblige [pe premierul José Luis] Zapatero să se dedice puternic reformelor necesare, dar preşedintele [guvernului] ne-a băgat într-un labirint. Pentru că a dus ţara în impas, prin convocarea de alegeri cu patru luni înainte, astfel încât chiar guvernul care a renunţat să completeze câteva reforme cheie ale economiei, a fost obligat de Europa tocmai din cauza acestei ineficienţe, să adopte reforma Constituţiei [pentru a introduce regula de aur a echilibrului bugetar]. Singurul lucru care rămâne de făcut este ca Zapatero să reia frâiele în mână, să se întâlnească foarte repede cu [liderul opoziţiei de dreapta Mariano] Rajoy şi [candidatul socialist Alfredo Pérez] Rubalcaba, şi, ca, împreună, să accelereze câteva măsuri structurale, precum modificările negocierii colective sau o reformă a pieţei muncii mai eficientă, de care are nevoie economia spaniolă în următorii ani.

Cât despre ţările care nu au moneda unică, există o anumită nelinişte, amestecată cu dorinţa de a nu fi îndepărtate din procesul de decizie în privinţa viitorului monedei euro. “Polonia vrea să decidă în privinţa destinului euro”, titrează astfel Dziennik Gazeta Prawna, care redă reuniunea reprezentanţilor guvernelor polonez, ceh, maghiar, român şi bulgar din ajun, de la Bruxelles, cu scopul de a reuşi “o poziţie comună pentru întărirea cooperării cu zona euro”. Şi aceasta, în vederea negocierilor asupra “unei modificări a Tratatului de la Lisabona şi de a transforma uniunea monetară în uniune fiscală” care ar trebui să înceapă după consiliile europene din octombrie şi din decembrie.

 

Polonia este pe cale să construiască o coaliţie a ţărilor care vor să adopte euro şi vrea să ceară pentru aceasta dreptul de a participa la discuţiile asupra uniunii monetare. Varşovia nu vrea ca deciziile în privinţa viitorului său să fie luate doar la Berlin şi Paris.

Guvernul olandez, cunoscut, potrivit lui NRC Handelsblad, drept “cicălitorul Europei” pe probleme de disciplină a bugetului, a mai sugerat că ar trebui să existe un comisar european pe buget independent. “Pedeapsa finală a unei ieşiri forţate este, potrivit guvernului, ceva valabil pe termen lung. O schimbare în tratatul european ar lua ani de zile […] Pe termen scurt este sugerat un comisar european special pentru disciplina bugetară cu puteri extinse”, scrie De Volkskrant. Finlanda şi Germania sprijină proiectul pentru un comisar special, spune De Jager.

O eventuală boicotare ar fi în acelaşi timp şi pe agenda reuniunii miniştrilor Afacerilor de Externe ai UE, în 2-3 septembrie, în Polonia. Amintind că Statele Unite adoptaseră deja această măsură la începutul lunii august, De Volkskrant este de părere că "UE ar trebui să înceteze temporizarea şi să urmeze mai degrabă exemplul americanilor". Chiar dacă, notează Trouw, "95 % din petrolul sirian pleacă în Europa, ne putem întreba dacă o boicotare a petrolului va atinge totuşi semnificativ regimul lui Assad".

În Olanda, mai mulţi parlamentari au cerut deja ministrului de finanţe să acţioneze. De Volkskrant spune că nu este clar ce ar putea să ofere Grecia drept garanţie Finlandei. Probabil nu insule sau căi ferate: mai degrabă o sumă de bani între 0,5 miliarde şi 1 miliard de euro. Cum Grecia nu are bani, ziarul se teme că suma va veni din fondul european.

Potrivit cotidianului olandez, Wilders reacţionează astfel la criticile asupra rolului PVV în masacrul comis de Anders Breivik, care a evocat în manifestul său marea admiraţie pe care o are pentru partidul populist olandez. Mai mulţi comentatori i-au cerut lui Geert Wilders, care evită de regulă interviurile şi dezbaterile publice, să-şi precizeze poziţia în ceea ce priveşte lupta împotriva islamului. "Wilders ar trebui să răspundă direct acestor întrebări. Ar trebui să ne aşteptăm şi ca membrii PVV să procedeze la o introspecţie asupra propriului lor rol", a scris de exemplu o jurnalistă în NRC.

Dar această dezbatere nu priveşte doar Olanda. "Peste tot în Europa partidele populiste de dreapta şi cele anti-islamice s-au apărat cu înverşunare", notează De Standaard, la Bruxelles, referindu-se mai ales la Frontul Naţional francez şi la FPÖ (Austria).