Costurile de împrumut ale Spaniei şi Italiei la zece ani au ajuns la cel mai ridicat nivel în acest an, în timp ce randamentele obligaţiunilor germane la 10 ani au atins un record în jos, astfel că diferenţele în privinţa costurilor de împrumut între ţările europene au ajuns şi ele la un nou record. Pieţele bursiere europene au suferit de asemenea cea mai mare scădere în trei săptămâni.

Agravând aceste probleme, Moody’s a retrogradat 26 instituţii financiare italiene cu una până la patru trepte, luni noapte iar costul asigurării împotriva intrării Spaniei în incapacitate de plată a atins un nou record.

Zidul de protecţie financiară – Mecanismul European de Stabilitate – este un sistem de salvare stabilit de liderii europeni. Unii analişti se întreabă dacă va fi suficient pentru a salva cele mai mari economii aflate sub risc, cum ar fi Spania şi Italia. Luke Spajic, manager general la fondul de investiţii Pimco a spus pentru Financial Times -

pare alarmant acum. Piaţa încearcă într-adevăr să pună un preţ pe o ieşire dezordonată a Greciei din zona euro.

FT a adăugat că s-a făcut apel pentru acţiuni decisive din partea politicienilor europeni pentru a se evita ca ţări importante să fie “trase în jos de îngrijorările legate de Grecia”.

Fost comic celebru pentru polemicile sale şi animator al unui blog foarte popular, Grillo, 64 de ani, şi-a fondat partidul în 2009, pe valul unei serii de spectacole-mitinguri în care denunţa mai multe scandaluri politico-financiare, precum şi viciile "castei", aşa cum este poreclită clasa conducătoare italiană. L'Expresso scrie

ca toate mişcările de proteste, cea a lui Grillo aduce cu ea un vânt de reînnoire benefică [...] dar este de asemenea o reprezentare a spiritului demagogic al celor care visează să-l răstoarne pe Mario Monti, guvernul său, impozitele sale şi rigoarea lui fără creştere economică.

Corriere della Sera îi face ecou:

Desigur, Grillo este un histrion care, în tiradele sale torenţiale, aţâţă şi sentimentele, şi "poujadiste" [de la  Pierre Poujade, lider al extremei drepte franceze care a atacat politicile fiscale susţinute până în acel moment de regimul parlamentar şi “Statul cheltuitor”] şi anti-politice [...] Dar programul este plin de propuneri: de la gestionarea deşeurilor până la refuzul creşterii bazate pe sectorul imobiliar, de la transparenţa administraţiei până la  utilizarea Internetului la nivelul unei ţări occidentale.

 

Pe 25 aprilie, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a reluat expresia "pact de creştere", şi a primit sprijinul cancelarului german. Dar faptul că aceşti doi mari susţinători ai reducerii datoriilor şi ai disciplinei bugetare au adoptat cuvintele francezului nu înseamnă că se convertesc la programul lui. Ci mai degrabă că ambele tabere se organizează în lupta din următoarele luni.

Pe de o parte, François Hollande preconizează proiecte de infrastructură finanţate de obligaţiuni europene botezate "project bonds", un rol mai important pentru Banca Europeană de Investiţii, o taxă pe tranzacţiile financiare şi utilizarea fondurilor structurale UE care nu sunt cheltuite. De cealaltă parte, Mario Draghi reaminteşte că politicile bugetare trebuie să fie "supuse supravegherii reciproce şi corectate dacă este necesar", şi că "reformele structurale în favoarea creşterii economice pentru a facilita antreprenoriatul, crearea de noi întreprinderi şi crearea de locuri de muncă" sunt necesare, chiar dacă acestea "dor".

Ofertă contra cerere, reformă liberală contra redresare keynesiană. Dezbaterea nu este nouă în economie, dar aproape dispăruse în UE. Cine va câştiga? Dacă el devine preşedinte, Hollande ar veni cu prospeţimea şi legitimitatea noului-ales care lipsesc colegilor săi. Dar nu este sigur că va fi capabil să creeze un adevărat raport de forţe în favoarea sa.

Să ne amintim că acum abia două luni, doisprezece lideri europeni lansaseră deja un apel pentru măsuri care să stimuleze economia. Dar marile linii conturate în acest text – reforme ale pieţei muncii, deschiderea sectorului de servicii, etc... – se apropie mai mult de ceea ce au exprimat Draghi şi Merkel decât de ceea ce doreşte francezul. În acest sens, apropierea cancelarului de Mario Monti seamănă a manevre pentru a-l izola pe Hollande, care are nevoie de o altă mare economie europeană. Chiar dacă se poate aştepta la o victorie a laburiştilor în viitoarele alegeri olandeze.

Se pare că o adevărată alternativă stânga-dreapta este pe cale să se schiţeze în sânul Consiliului European, şi deci o adevărată dezbatere privind orientarea socio-economică a Uniunii. După doi ani de criză, o discuţie sinceră, să spunem chiar un pic de democraţie, nu poate strica.

După o posibilă pierdere a partenerilor stabili Franţa şi Olanda (guvernul olandez a demisionat ca urmare a scandalului în privinţa austerităţii), cultul lui Merkel pentru disciplina fiscală a luat foc ieri după ce preşedintele BCE Mario Monti a declarat că nu poate fi atinsă consolidarea fiscală doar cu tăieri şi taxe, şi cere “măsuri structurale pentru a favoriza creşterea economică”

Rezumând această poziţie prin titlul “Mai mult curaj pentru creştere”, cotidianul din Torino notează că –

În timp ce aşteaptă verdictul alegerilor franceze, Merkel îi acordă atenţie lui Draghi, ajungând la o recunoaştere oficială a faptului că “avem nevoie de creştere, susţinută de reforme structurale”.

 

Primul ministru Mario Monti a încercat să risipească temerile şi a dat vina pe problemele din Spania şi pe creşterea internaţională firavă. Potrivit cotidianului din Torino, el a atacat în particular vehement Asociaţia antreprenorilor italieni, care a zdruncinat sprijinul public pentru guvern, prin criticile ei faţă de reforma pieţei muncii, considerată prea diluată şi prea conformă cerinţelor sindicatelor. În La Stampa, Bill Emmot, fost redactor şef al ziarului The Economist, scrie -

Ar fi o greşeală să acordăm prea multă atenţie mişcărilor zilnice sau săptămânale ale pieţelor, fiindcă au mai mult de-a face cu psihologia animală. [...] Dar în spatele lor se află un adevăr important: nu au fost rezolvate nici problemele datoriilor suverane ale Europei, nici cele ale Italiei. Dacă recesiunea în Italia sau Spania este doar puţin mai grea decât se aştepta, ele nu îşi vor îndeplini obiectivele lor de reducere a deficitului. Ceea ce va readuce în discuţie subiectul voinţei politice. [...] Reformele lui Monti au fost colosale, comparate cu cele ale guvernelor anterioare, dar nicidecum suficiente în comparaţie cu problemele pe care trebuie să le rezolve. El a început un program de liberalizare modest, a dat un stimul lejer forţelor competitivităţii, şi a lansat o reformă a pieţei muncii care nu va intra în istorie. Niciun cumpărător de obligaţiuni nu poate avea impresia că perspectivele de creştere ale Italiei au fost radical transformate.

Această investigaţie intervine la o săptămână după ce US Securities and Exchange Commission (organismul federal american de reglementare şi control al tranzacţiilor financiare) a deschis o procedură similară. Dacă se dovedesc a fi vinovate, societăţile ar putea plăti amenzi considerabile, iar contractele lor actuale şi viitoare pot fi declarate nule şi neavenite. Conform Wall Street Journal, ancheta "aruncă o umbră asupra ambiţiilor companiilor de a-şi mări breşa în ţara cu cele mai mari rezerve de petrol din Africa".

ENI, îndeosebi, era societatea străină care realiza cea mai mare cifră de afaceri în Libia în timpul conducerii lui Muammar Gaddafi şi şi-a recuperat repede poziţia de lider după schimbarea regimului, deţinând, la ora actuală, 14% din producţia naţională. Compania avea intenţia să investească peste 22,9 miliarde de euro pentru a-şi dubla cota în următorii zece ani.

Bossi a fost învins de dezvăluirile în privinţa banilor din finanţarea publică a a partidului său, deturnaţi pentru a plăti cheltuielile apropiaţilor săi, inclusiv al moştenitorului său desemnat, Renzo. Un triumvirat îl înlocuieşte ca secretar al partidului, în timp ce i s-a oferit postul onorific de preşedinte.

Potrivit cotidianului torinez, “nu din întâmplare şi-a luat rămas-bun Umberto Bossi la doar 5 luni după Silvio Berlusconi”, care guvernase de trei ori cu Liga:

precum unii văduvi neconsolaţi, unul nu putea supravieţui după sfârşitul celuilalt. Ieşirea lor din scenă schimbă brusc, şi probabil pentru totdeauna, profilul dreptei italiene şi peisajul politic naţional în întregime.

Potrivit La Repubblica, separatistul Bossi este victimă a unui “ricoşeu unic”, el care

timp de ani de zile şi-a exprimat nemulţumirea faţă de ‘Roma hoaţă’ şi faţă de ‘statul vandal’. Pe hoţi îi avea Liga la ea, chiar la Bossi acasă. Iar vandalismul, avea loc în birourile sale, pe cheltuiala contribuabilului.

Totuşi, notează Corriere della Sera, imaginea energicului “Senatùr” care evoca în mod constant secesiunea unei Padanii imaginare era în declin de mult timp:

şeful rebel prizonier al propriei paranoia politice, tot mai obsedat de “complot” pe măsură ce conducerea sa slăbea, a pierdut în fiecare zi un pic mai mult contactul cu lumea vastă a micilor întreprinzători din Nord care pariaseră pe Ligă. […] Cei care crezuseră în revolta fiscală, în eliberarea de birocraţie şi de maşina statală, în libertatea Nordului, nu mai aveau încredere de ceva timp în mirajul Ligii.

La Stampa observă că un amendament care vizează suprimarea acestui punct, propus de dreapta (majoritară în Parlament), a fost repsins la o diferenţă de 20 de voturi de către stânga, Verzii şi extrema stângă, şi că dreapta italiană a condamnat o decizie a "stângii căsătoriilor homosexuale". "Europa vrea să ne impună căsătoria homosexuală", se revoltă la rândul lui Il Giornale, conform căruia adoptarea rezoluţiei va atrage după sine obligaţia statelor membre de a recunoaşte căsătoria între persoane de acelaşi sex realizată într-o altă ţară a UE.

Iniţiativa nu este inedită. Comisia Europeană propusese deja o taxă pe schimburile de acţiuni, de produse derivate şi alte produse financiare în septembrie trecut, propunere refuzată din start de Marea Britanie şi Suedia. De data aceasta însă, miniştrii afirmă că doresc să caute "alternative" în cazul în care nu va fi schiţată nicio soluţie până la sfârşitul anului. O remarcă-cheie a unei scrisori care se citeşte "între linii", consideră SZ:

Cifra nouă trimite un mesaj foarte clar: putem să o facem şi singuri. [Potrivit tratatelor europene] statele pot avansa singure în cadrul unei cooperări întărite dacă reuşesc să se regrupeze în număr de nouă. Din acest motiv scurta scrisoare se citeşte parcă asemeni unei ameninţări serioase faţă de colegii care ar mai ezita. Căci toţi cei care sunt priviţi astăzi de aceste probleme ştiu că taxa va fi introdusă, foarte probabil.

Cotidianul mai notează că scrisoarea are şi un efect intern pentru statele semnatare, mai ales pentru Franţa şi Germania, deoarece ea i-ar putea permite lui Sarkozy câştigarea altor câtorva voci suplimentare în timpul alegerilor prezidenţiale din aprilie-mai; Angela Merkel ar putea să dea astfel opoziţiei câteva dovezi de bună credinţă, căci opoziţia făcuse din taxa Tobin o condiţie sine qua non pentru "Da"-ul spus pactului fiscal.

Pentru De Standard, această "conspiraţie bizară" arată că şefii de guvern conservatori în Europa îşi văd dominaţia politică pe cale să se prăbuşească. Prea puţin tandru cu Angela Merkel, cotidianul vienez afirmă:

Totul este transparent. Lovitura a fost ratată. Cancelarul nu-l putea ajuta mai bine pe Hollande. Francezii sunt sătui de promisiunile neonorate şi de gestele de sprijin către Sarkozy. Fără a mai vorbi de marea majoritate care nu vrea ca viitorul său preşedinte să fie dictat de la Berlin. Faptul că Merkel se sprijină pe Cameron (care o trimite sistematic la plimbare în dosarul euro) şi Rajoy (care tocmai a anunţat că va face să explodeze deficitul spaniol) arată cât de slăbită este. A ignora într-un asemenea hal viitorul posibil preşedinte al celui mai important partener dovedeşte o lipsă de instinct nemaivăzută de decenii încoace.

La Paris, Libération notează că acest incident apare în momentul în care într-un sondaj, 41 % din francezii interogaţi afirmă că sunt convinşi că Germania "utilizează criza pentru a-şi întări economia pe spinarea altora". Dacă François Hollande este ales, "oalele sparte vor trebui lipite", notează cotidianul, citând-o pe Sabine von Oppeln, politolog. Mai ales că în 2007, cu două luni înainte de scrutinul precedent, Angela Merkel o primise pe candidata socialistă Ségolène Royal, cu conferinţă de presă comună şi strângeri călduroase de mâini în faţa camerelor de luat vederi.

Potrivit Curţii, politica italiană de “respingere”, în vigoare din 2009, violează dreptul internaţional pentru că tratează imigranţi colectiv şi le neagă dreptul de a face apel în tribunalele italiene. Roberto Maroni, ministrul de Interne al Ligii Nordului din acea perioadă, a criticat sentinţa ca fiind “politică”, în timp ce premierul Mario Monti a declarat că guvernul va studia decizia. Dar Il Manifesto este sceptic -

Acordurile cu noul guvern libian arată în aceeaşi direcţie precum cele făcute cu Gaddafi. Pentru a schimba asta ar fi nevoie de o examinare temeinică a legislaţiei şi de o nouă politică de informare. Citind comentarii online despre sentinţă, îţi dai seama că Europa este văzută acum ca o ameninţare la integritatea noastră naţională. Este produsul a două decade de xenofobie şi ostilitate instituţională faţă de imigranţi.

Co-semnată de către omologii lor din nouă ţări (Estonia, Letonia, Finlanda, Irlanda, Republica Cehă, Slovacia, Spania, Suedia, Polonia), documentul schiţează liniile generale ale unui plan menit să izgonească riscul de recesiune creat de austeritate: deschiderea pieţei interne a serviciilor, crearea unei pieţe energetice comune în 2014 şi a unei pieţe digitale în 2015, favorizarea cercetării şi dezvoltării, deschiderea spre pieţe mondiale cum ar fi India, flexibilizarea regulilor privind întreprinderile mici şi mijlocii, sprijinirea integrării femeilor şi tinerilor pe piaţa muncii, deschiderea profesiilor neliberalizate şi crearea unui sector financiar "robust şi dinamic".

Doi lideri lipsesc la apel: Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy. "Răsare o Europă care caută un nou imbold", constată El Mundo, pentru care această scrisoare este "răspunsul cel mai coordonat în UE faţă de politica de control al deficitului, propovăduită de Angela Merkel":

Scrisoarea pică într-un moment cheie, atunci când economia UE este aproape în recesiune iar şomajul creşte. Această iniţiativă trebuie luată în considerare, dacă UE este conştientă de faptul că guvernele îşi fac temele pentru a controla deficitul şi a reduce datoria. Iar Merkel ar trebui să ţină cont de această rebeliune coordonată.

Cotidianul explică faptul că miliardarul elevețian Stephan Schmidheiny, de 64 de ani, și baronul belgian Louis De Cartier De Marchienne, de 90 de ani, erau acuzați că nu au respectat măsurile de securitate în clădirea lor din Casale Monferrato (nord-vest), care producea în anii 1960-70 panouri pentru clădiri pe bază de fibre de azbest (interzise în Europa din 1986 dar produse în alte părți ale lumii), cunoscând periculozitatea acestei substanțe. Aproape 3 000 de cazuri de azbestoză sau mezoteliom (un cancer de plămân) au fost constatate printre muncitori și populație – 1830 de persoane au murit până acum. Este cel mai important proces organizat vreodată pentru o contaminare cu azbest și primul penal, subliniază La Stampa; potrivit directorului său, Mario Calabresi, condamnările

sunt recunoașterea uneia dintre cele mai curajoase și tenace bătălii pentru adevăr și dreptate purtate vreodată în Italia. O bătălie datorită căreia s-a demonstrat că, de-a lungul anilor, s-a continuat producerea [de azbest] în ciuda evidenței riscurilor pentru orice comunitate. În prezent, nimeni nu va putea invoca ignoranța sau manipularea. [Dar decizia] nu închide această poveste și ea nu poate clasa definitiv acest masacru: astăzi, sunt cel puțin 50 de cazuri noi de mezoteliom în regiune, dublu față de acum zece ani.

Misiunea lui Monti are implicații pentru toți – de la finanțiștii de pe Wall Street la muncitorii chinezi. Pentru că problemele Italiei au devenit problemele lumii întregi, și Monti trebuie să refacă Italia pentru a evita o altă criză financiară globală. […] Chiar dacă criza datoriei în Europa își atinge punctul de intensitate maximă de doi ani, Italia [a cărei datorie publică depășește 120% din PIB] apare drept cea mai mare amenințare pentru supraviețuirea unei monede unice sub presiune: ea este în mod paradoxal prea importantă pentru a intra în faliment și prea importantă pentru a fi salvată. […] Și dacă devine insolvabilă, asta ar putea declanșa o serie de evenimente care ar deșira uniunea monetară și ar pune o jumătate de secol de integrare democratică în pericol.

Succesul lui Monti este de asemenea crucial pentru economia mondială. Consecințele unei intrări în incapacitate de plată a Italiei – și, mai rău, prăbușirea monedei euro – sunt aproape inimaginabile. Italia ar putea declanșa o criză financiară și mai rea decât cea provocată în 2008 de falimentul băncii Lehman Brothers. Unda de șoc ar traversa piețele financiare din lumea întreagă, ducând cu ea bănci și economii întregi. O recesiune în Europa, unde trăiesc sute de milioane de consumatori bogați, ar putea să împiedice redresarea în Statele Unite și să încetinească piețele emergente. Destinul lui Mario Monti, al Europei și redresarea mondială au devenit legate în mod inexorabil.

În ultimii doi ani, Europa a făcut mulţi paşi cruciali foarte dificili pentru a înfrunta criza care se acutiza. În Italia şi peste tot în Europa, cetăţenii fac sacrificii dureroase. Guvernele europene au început împreună să reformeze arhitectura Uniunii Europene. […] Averile noastre economice sunt legate în mod inextricabil, şi relaţia noastră cu Europa este o parte importantă a eforturilor noastre de a crea slujbe şi prosperitate în Statele Unite. Uniunea Europeană este cel mai mare partener economic unic al Americii.

Totuşi, preşedintele a mai spus că ţările europene au nevoie să ridice “un paravan de protecţie mai mare” pentru a preveni răspândirea crizei datoriilor, şi trebuie “să-şi arate angajamentul total pentru viitoarea integrare economică a Europei”.

Obama a mai subliniat importanţa NATO – lăudând decizia Italiei de a-şi extinde angajamentul în Afganistan după 2014 – şi rolul Europei în “primăvara arabă” sperând că astfel se va pune presiune pe regimul lui Bashar al-Assad pentru a demisiona. Dar dacă Washington este preocupat de intervenţia militară, după cum divulgă CNN, ţările europene încă se opun şi contează pe o soluţie diplomatică de ultim moment, scrie La Stampa.

În momentul în care Draghi se exprima, agenţia de rating Standard & Poor’s a scăzut nota Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF) de la AAA la AA+, din cauza scăderii calificativelor pentru mai multe ţări care îl finanţează, pe 13 ianuarie.

Având în vedere urgenţa situaţiei, Il Sole regretă că preşedintele francez a amânat sine die întâlnire cu premierul italian Mario Monti, prevăzută pentru următoarele zile:

după ce a revendicat rolul central al Franţei în planurile de salvare a euro şi a Europei, Nicolas Sarkozy pare să fi pus problema în standby: urgenţa nu mai este înfruntarea crizei datoriei cu partenerii italieni şi germani, cu scopul de a da un mesaj puternic şi clar euroscepticilor, ci de a evita o răsunătoare prăbuşire electorală la domiciliu. Nu este o noutate: asta se întâmplase deja cu Merkel. Încă o dată, Europa şi criza sa financiară pot aştepta […]. Criza datoriei greceşti este însă pe cale să coste mult mai scump decât era posibil, mai ales din cauza acestor întârzieri, iar speculatorii şi agenţiile de dubioasă notare continuă să facă legea pe pieţe.

Numit în urgenţă într-un moment în care Italia era în pragul imposibilităţii de plată şi risca să târască după ea moneda unică, Mario Monti pare determinat să dea înapoi Romei – a treia cea mai mare economie a zonei euro – locul ei de drept în Europa, lăsat în paragină de predecesorul lui, din lipsă de interes şi credibilitate.

Salutată de presa italiană, intrarea în joc a fostului comisar european, care, spre deosebire de Silvio Berlusconi, beneficiază de un mare prestigiu în străinătate, este o veste bună din mai multe motive. În primul rând, deoarece acordul dintre Berlin şi Paris a fost mai degrabă dictat de necesitate – a reacţiona la criză – decât datorat afinităţilor elective între Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy. Cancelarul german şi preşedintele francez de altfel nu au dezvăluit niciodată vreo eventuală viziune comună a viitorului monezii unice sau a Europei, care să le poată învăpăia partenerii sau europenii în general. Dimpotrivă, ei par să navigheze după cum bate vântul.

În al doilea rând, pentru că, lărgind astfel "directoratul" Euroland-ului, devine puţin mai reprezentativ – şi deci mai legitim, dacă se poate aşa ceva. În sfârşit, din motive de echilibru: cum l-a remarcat şi economistul Jean-Paul Fitoussi cu ocazia recentei întruniri Sarkozy-Monti la Paris, Franţa are acum un aliat împotriva unei Germanii care, vrând nevrând, predomină, şi care până acum a reuşit să impună partenerilor săi calea de ieşire din criză: disciplină şi rigoare.

Ca şi Nicolas Sarkozy, Mario Monti consideră că, în termeni de austeritate, ţara sa a dat destul, iar acum este momentul să se ocupe despre creşterea economică. Uniunea, prin intermediul Fondului de Stabilizare Financiară şi al Băncii Centrale, trebuie să fie motorul acestei creşteri iar Germania este invitată să nu-i stea în cale. O viziune împărtăşită de către celelalte ţări din sudul Europei – cu Spania în frunte – iar  "Profesorul" li s-a făcut într-un fel purtător de cuvânt, de exemplu atunci când a avertizat germanii împotriva sentimentelor care riscă să fie provocate în rândul lor de către o rigiditate excesivă a Berlinului.

Dar trio-ul care se conturează este totuşi fragil: Sarkozy îşi repune în joc mandatul în aprilie, Merkel trebuie să dea socoteli în permanenţă unei coaliţii care este din ce în ce mai slabă, iar Monti, care nu a fost ales, se sprijină pe o majoritate amestecată, dintre care o parte (începând cu partizanii lui Berlusconi şi Liga Nordului) nu va ezita să-l "scoată din priză" dacă are vreodată impresia că poate reveni la cârmă. Deci îi rămâne puţin timp pentru a scoate Europa din criză, dacă este în stare. Iar pentru o dată, este bine, pentru că supravieţuirea monedei euro nu aşteaptă liniştită la coadă.

Italia lui Mario Monti îi place Germaniei, proiectul de tratat european în discuţie nu mai pare o ameninţare. [...] Cu alte cuvinte, Monti s-a dus să-i spună Angelei Merkel că el înţelege foarte bine încăpăţânarea germanilor atunci când ei cer rigoare şi eficacitate din partea altor ţări din zona euro, fie şi cu preţul de a le lăsa mult timp pe marginea prăpastiei. Dar el a avertizat de asemenea că nu trebuie împins prea departe acest joc de noroc şi a explicat care este pragul de rezistenţă al Italiei.

La rândul său, La Repubblica vorbeşte despre o "lejeră deschidere germană", considerând că Monti a reuşit să obţină o uşurare a controlului bugetar prevăzut de tratatul privind Uniunea economică consolidată care urmează să fie discutat la sfârşitul lunii ianuarie, dar că "progresele pe frontul măsurilor europene pentru a linişti pieţele sunt în schimb minimale".

Laudele cancelarului Merkel faţă de realizările guvernului Monti [...] arată cât de importantă era în Europa teama de o prăbuşire financiară a Italiei şi cât de adâncă este uşurarea de a vedea în sfârşit ţara guvernată în mod responsabil. Dar nu va fi suficient pentru a salva ţara. Şi probabil nici pentru a salva euro.

Pentru Il Sole 24 Ore, în sfârşit, în Europa, "problema nu mai este Italia", ci Germania. În timp ce recesiunea ameninţă Europa şi Germania iar redresarea economică necesită un impuls european,

Cuvinte, desigur noi, dar tot cuvinte: iată tot ceea ce Merkel a oferit Italiei lui Monti. [...] Atunci când un cancelar german vorbeşte atâta despre Europa fără să zică nimic şi făcând chiar şi mai puţin, în ciuda faptului că viitorul monedei euro este încă suspendat; atunci când acesta pretinde să controleze direct politicile bugetare ale partenerilor fără a da nimic în schimb, există într-adevăr motive de îngrijorare. Mai ales pentru că acest joc durează de prea mult timp şi că nu funcţionează, aşa cum au demonstrat pieţele. În aşa măsură încât în loc de a continua să învinovăţim pentru comportamentul lor iresponsabil ţările mediteraneene, care sunt pe cale să revină dureros în rânduri plătind un cost social foarte ridicat, ar trebui să începem să discutăm despre iresponsabilitatea Germaniei (doar dacă scopul ei este să scufunde euro şi nu să-l salveze)

De partea germană, Frankfurter Allgemeine Zeitung aprobă elogiile cancelarului faţă de reformele iniţiate de guvernul Monti, dar în acelaşi timp sfătuieşte şeful guvernului italian să îndrăznească să taxeze uriaşele averi private din ţara lui. Cotidianului conservator în schimb nu i-a prea plăcut dorinţa lui  Monti de a permite ţării sale să se împrumute la rate mai mici pe pieţe

Partenerii din UE s-au arătat întotdeauna mai mult decât răbdători faţă de faptul că Italia se îndatorează deasupra unui nivel tolerabil. Italienii nu au profitat de cel mai mare cadou oferit de euro - dobânzi neobişnuit de scăzute - pentru a-şi redresa finanţele publice. [...] Nu UE este cea care-i datorează Italiei rate de dobânzi mai mici, ci Roma e datoare partenerilor ei cu o diminuare a prea marii sale datorii...

Încăpăţânarea Berlinului de a cere mai multă austeritate trece din ce în ce mai greu în Europa, constată Der Spiegel în versiunea sa online. O primă consecinţă este schimbarea care se conturează în relaţiile de putere în sânul UE: "Doi împotriva lui 'Merkel'", titrează astfel ziarul, vorbind despre un "duo" între preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi Mario Monti în scopul de a o contracara pe Angela Merkel:

Câteodată, purtătorul de speranţă poate deveni incomod. [...] Monti nu mai vrea să economisească. El vrea o altă politică, o politică complet diferită de cea a Angelei Merkel. [...] Tot ceea ce revendică el, Parisul vrea de mai mult timp deja. [...] Până acum, Merkel a reuşit cel mai adeseori să se impună în faţa dorinţelor francezului. Astăzi el primeşte întăriri din Italia, care este încă a treia economie în zona euro. La sfârşitul săptămânii trecute, Monti l-a vizitat pe preşedintele francez pentru a se pune de acord asupra căii de urmat. Potrivit unor zvonuri, atmosfera era armonioasă.

Experţii Institutului Naţional britanic pentru Studii Economice şi Sociale argumentează că

interacţiunea dintre fluxurile de imigraţie şi PIB are efecte favorabile, astfel că, în perioadele în care creşterea economică este limitată, fluxurile de imigranţi sunt asociate cu o diminuare a ratei şomajului care altfel nu s-ar fi produs.

În Italia, rata de ocupare a populaţiei active este în creştere din nou, după ce şomajul se amplificase în ultimii trei ani din cauza crizei economice, notează publicaţia La Stampa. Cele mai recente date comunicate de Institutul Naţional italian pentru Statistică (ISTAT) arată că numărul locurilor de muncă deţinute de cetăţeni italieni a crescut cu 39 000 în trimestrul trei al anului 2011. Şi rata de angajare în rândul imigranţilor, al căror număr crescuse constant în ultimii ani, a continuat tendinţa ascendentă, chiar dacă ritmul a încetinit, creşterea fiind cu 120 000 de locuri de muncă, în comparaţie cu o creştere de 167 000 de locuri de muncă în al doilea trimestru din 2011.

“Oare este un semnal pozitiv al ieşirii treptate din criză?”, se întreabă sociologul Luca Ricolfi, într-un material publicat în La Stampa.

Mă tem că răspunsul este negativ. (…) Se întâmplă ceva nou: după ani de criză economică, italienii îşi dau seama acum că nu îşi mai pot permite să iasă la pensie prea devreme, îşi dau seama că nu mai pot accepta doar locuri de muncă la niveluri de top, îşi dau seama că nu mai pot aştepta vremuri mai bune. Oamenii nu observă încă o concurenţă directă, dar reacţionează la criză reducând cererea pentru forţa de muncă din străinătate şi străduindu-se să nu renunţe la locurile de muncă pe care le deţin. (…) Ceea ce părea creşterea iminentă a ratei de ocupare în rândul imigranţilor pare să încetinească sau chiar să se oprească.

Însă, din cauza crizei, numeroşi italieni şomeri renunţă la a mai căuta locuri de muncă, notează ziarul Corriere della Sera, citând cifre prezentate într-un studiu al Eurostat privind forţa de muncă potenţial activă. Conform studiului, 2,7 milioane de persoane, nivelul cel mai ridicat din spaţiul Uniunii Europene, din totalul de 8,2 milioane de persoane active, au renunţat la căutarea unor locuri de muncă. Singurele ţări în care pesimismul privind perspectivele de angajare încă este la cote relativ scăzute sunt Germania, Franţa şi Belgia.

Pentru cotidianul roman este vorba de un plan “greu pentru contribuabili, şi totuşi indispensabil pentru a evita intrarea în incapacitate de plată a ţării noastre, care ar fi marcat sfârşitul euro şi al ambiţiilor politice ale Europei”. Monti ar fi beneficiat, în mod contrar faţă de ce ne-am fi temut, de o “marjă de autonomie politică şi naţională” faţă de Bruxelles şi Frankfurt, estimează La Repubblica, care critică totuşi “obişnuita adunătură de taxe pentru contribuabili şi obişnuitele lipsuri pentru comunităţile locale”.

O opinie împărtăşită de Corriere della Sera, pentru care Monti a administrat italienilor “un medicament amar [...] clasele de mijloc au încă senzaţia de a fi considerate de guvernele momentului – tehnice sau politice, nu contează – ca un fel de distributoare de bilete, purtătoare sănătoase de lichidităţi care pot fi uşor drenate”.

La rândul său Il Sole 24 Ore comentează: “acceptăm să plătim mai mult (mult mai mult), dar nu în alb [...]. Suntem gata să o facem şi vom fi vigilenţi până la capăt în privinţa nivelului de echitate al sacrificiilor cerute. În schimb, totuşi, planul Monti trebuie să favorizeze în mod semnificativ spargerea balonului dobânzilor la titlurile italiene”.

O cerinţă pe care pieţele par să o fi înţeles: la o zi după anunţarea planului, decalajul între dobânzile germane şi italiene a revenit sub nivelul de 400 de puncte, în timp ce bursa din Milano a înregistrat o creştere de 2%, scrie Corriere della Sera.

"Săptămâna trecută, guvernul belgian, şi el confruntat cu o creştere brutală a costurilor sale financiare pe pieţe, a anunţat cu surle şi trâmbiţe lansarea unui împrumut deschis populaţiei. (...) Obiectivul ar fi, în principal, demonstrarea, în faţa pieţelor, a unităţii populaţiei aflate, totuşi, în plină criză politică".

Pentru La Libre Belgique, care titrează: "Obligaţiuni de stat: toată lumea vrea să aibă pentru 5 ani", operaţiunea este un succes "neaşteptat". Se preconizează  un prag de 2 miliarde de euro, se felicită ziarul, care precizează că este o obligaţiune la 5 ani, cu o dobândă de 4 %, şi al cărui succes a fost până acum excepţional. La Libre aminteşte că această emisiune, lansată în 24, 25 şi 28 noiembrie, a "beneficiat de un mic sprijin al primului ministru în post, Yves Leterme, sub forma unui apel la economiile belgienilor".

În Italia, "ziua BTP" sau "ziua obligaţiunilor de stat", din 28 noiembrie, a fost, potrivit Corrierre della Sera, un succes evident în lupta împotriva speculaţiei. Cu randamente superioare de 7 %, obligaţiunile la 3 şi 10 ani au oferit o remunerare atrăgătoare şi operaţia a fost favorizată de decizia băncilor de a reduce costurile comisioanelor.  "Scopul a fost să dăm o dovadă puternică de angajare", a comentat pentru acest cotidian Asociaţia bancherilor italieni. Cumpărarea acestor obligaţiuni de către italieni "poate fi considerată ca o dovadă importantă a încrederii pe care italienii o au în ţara lor". "Ziua BTP" ar trebui să se repete în 12 decembrie.

În ceea ce îi priveşte, francezii, a căror ţară riscă să îşi piardă triplul A, par prea puţin dornici să sară în ajutorul finanţelor publice, explică La Tribune. Potrivit unui sondaj, mai puţin de o treime din cei chestionaţi s-a declarat de acord să cumpere obligaţiuni ale datoriei franceze cu dobânzi echivalente cu cele ale pieţelor:

Am fi putut crede, în ambianţa dată de criza naţională, în care preşedintele şi primul ministru se referă non stop la 1945 şi la "un război" purtat împotriva pieţelor, că francezii se vor arăta ceva mai mobilizaţi. La gunoi deci cu speranţa unui mare împrumut popular, îmbrăţişată un timp de Nicolas Sarkozy, anul trecut. (...) Cu atât mai mult cu cât există o mulţime de aspecte greu de ignorat: în marea lor majoritate, francezii cheltuie mai mult decât produc.

După Grecia, Irlanda şi Portugalia, virusul mortal s-a răspândit în Italia. Peninsula supra-îndatorată a trebuit să împrumute săptămâna aceasta la dobânzi exorbitante. Vineri, creditorii săi au cerut 7.8% pentru un împrumut de doi ani, fie cu 3.2 procente mai mult decât acum două luni. [...] Dacă a treia economie a zonei euro intră în incapacitate de plată, uniunea monetară nu va rezista mult timp. [...] Tensiunea este la paroxism. În ajunul week-end-ului, agenţia Standard & Poor's a degradat nota Belgiei. Joia viitoare, Parisul trebuie să împrumute între 3 şi 4.5 miliarde de euro. O adevărată încercare, ştiind că creditorii îşi întorc spatele Germaniei, totuşi mai bine cotată. Săptămâna aceasta, Berlin a vrut să ridice 6 miliarde de euro de pe pieţe. El a recoltat numai 3.6. O surpriză.

"Criza monedei euro şi a datoriilor a ajuns la un punct de cotitură decisiv pentru economia europeană şi chiar şi pentru structurile constituţionale ale continentului", consideră Corriere della Sera:

În câteva săptămâni, nimic nu va mai fi ca înainte, dar nimeni nu are certitudinea că totul se va petrece conform programului care se schiţează [...]. Mâine, Italia va înfrunta o foarte delicată emisiune de obligaţiuni. În aceeaşi marţi, Eurogrupul va examina propunerile franceze şi (mai ales) germane privind ceea ce cancelarul german Angela Merkel a numit Uniunea fiscală. [...] Aceste modificări, cu excepţia unei surprize, vor fi aprobate la summitul european din 9 decembrie. În ajun, BCE va fi luat o decizie privind o ofertă de lichidităţi ilimitate din doi sau (mai probabil) trei ani pentru a da oxigen băncilor. Şi în acel moment, prim-ministrul Mario Monti va fi trecut în Consiliul de Miniştri măsuri pentru stabilizarea Italiei. Totul va fi gata pentru ca BCE să poată acţiona. Aceasta ar putea anunţa pragurile diferenţiale asupra titlurilor datoriei suverane [diferenţa dintre dobânzile cele mai mici şi cele mai mari ale obligaţiunilor de stat] dincolo de care ea ar interveni fără limite pe pieţe. Dar aceste praguri vor fi oricum suficient de ridicate pentru a forţa statele să-şi facă partea pentru a scădea dobânzile. Aceasta este calea pentru a întoarce pagina crizei. Europa se pregăteşte să se îndrepte în această direcţie, ştiind că s-a rătăcit prea des în trecut.

La Stampa observă că Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy "au extins la Mario Monti acordul pentru  modificarea tratatelor europene" şi titrează cu "Pactul în trei pentru Europa". În paginile cotidianului din Torino, economistul Franco Bruni constată că:

dificultăţile datoriei italiene par să devină principala problemă a economiei mondiale. Este posibil să fie exagerat. Excesul de dramatizare este tipic al unor anumite faze ale crizelor financiare, în special când măsurile de ajustare şi reformele se confruntă cu obstacole politice şi sociale. Această dramatizare excesivă priveşte de asemenea şi discuţiile continue în jurul sfârşitului monedei euro, fără să se ştie despre ce se vorbeşte şi fără să se înţeleagă că nu rezolvă nimic şi că ar dăuna tuturor.

Numărătoarea inversă este de asemenea imaginea reţinută de La Tribune:

Tic tac, tic tac... cronometrul care măsoară şansele de supravieţuire ale monedei euro este necruţător. (...) Oficial, Germania continuă să se opună unei intervenţii pe scară mai largă a BCE. LA ritmul la care avansează criza, acest refuz încăpăţânat seamănă cu purtarea unui pompier care ar lăsa casa să ardă ca să-i înveţe minte pe copii că-i periculos să se joace cu chibriturile.

De fapt, la Madrid, El Economista pariază pe o sfâşiere a zonei euro în două zone distincte, una pentru ţările cele mai virtuoase, şi una pentru cele mai fragile. De altfel Angela "Merkel va fi cea care va selecţiona cele nouă ţări pentru a crea 'super-euro-ul'", consideră cotidianul, deoarece cancelarul

vrea ca un un acord să fie semnat, ţară cu ţară, privind un nou Pact de Stabilitate, similar cu mecanismul Acordurilor Schengen. Nouă ar fi într-adevăr, conform normelor UE, numărul minim de ţări care pot adopta acorduri de cooperare consolidată. Merkel este mulţumită de această formulă din două motive evidente: timpul şi simplicitatea punerii în aplicare a acordului (...) : acesta ar putea fi activat în ianuarie sau februarie 2012, un răgaz scurt comparativ cu cel necesar pentru a schimba un tratat, niciodată sub un an. (...) Italia şi Spania ar face parte din club. Includerea lor este vitală pentru ambele ţări, întrucât semnatarii ar avea susţinerea permanentă a BCE. Fără a uita faptul că ar evita astfel o diviziune între Nord şi Sud.

La Berlin, Die Welt prevede sosirea "cremei obligaţiunilor de stat” apărate de Germania: "Şase ţări din zona euro cu cea mai bună solvabilitate (Triplu A), vor crea bonuri de trezorerie ale căror dobânzi vor fi în cel mai bun caz între 2% şi 2.5%". În editorialul său, cotidianul  consideră că

Pieţele cer un semnal credibil. [...] Noile acorduri, oricum - vor emite acest mesaj: acum pumnul de fier al lui Merkel ocârmuieşte Europa.

Un cuplu dintr-o căsătorie de interes a cărei stare (economică) se deteriorează – Franţa şi-a pierdut practic, potrivit mai multor observatori, preţiosul său triplu-A, iar datoria germană nu mai este atât de atractivă pe cât era, aşa cum o demonstrează eşecul parţial al emisiunii de obligaţiuni din 23 noiembrie. Un cuplu ale cărui dezacorduri asupra mijloacelor de desfăşurat pentru a contracara atacurile speculative asupra datoriei suverane – emisiunea de euroobligaţiuni şi împrumuturi statelor în schimbul includerii în tratate a disciplinei şi armonizării fiscale – a ţinut zona euro cu sufletul la gură, în timp ce fiecare zi suplimentară petrecută în limburi o apropie din ce în ce mai mult de pierzanie.

În timp ce presa din Peninsulă salută "revenirea în Europa" a Italiei, după ani de dezinteres şi gafe berlusconiene, apariţia pe scenă a celei de-a treia cea mai mare economie din zona euro, reprezentată de fostul comisar european foarte respectat, dă speranţa unei deblocări a impasului în care se găseşte Euroland. Este greu de crezut ca Monti să poată sau să vrea să joace rolul de arbitru între Paris şi Berlin, dar este bine plasat pentru a întruchipa cel de mediator. Un mediator care consideră că – şi el nu s-a abţinut să o amintească celor doi tovarăşi ai săi la Strasbourg, partizani ai metodei interguvernamentale – soluţia la criza politică şi economică a UE trece prin respectarea şi consolidarea metodei şi instituţiilor comunitare. În această privinţă, el şi-a sigurat sprijinul preşedintelui Comisiei, José Manuel Barroso, care a pledat recent în acest sens.

Acest lucru ar trebui să liniştească pe cei care se temeau că "Merkozy" va fi înlocuit de un nou directorat, un "Menaj în trei" căruia jurnaliştii europeni s-au desfătat să-i caute un nou nume : "Sarmonkel", "Merkozonti", "Merkonti" "AnNiMa" sau "MMS" sunt printre cele mai cotate, alegeţi ce vreţi. Şi totuşi urgenţa creşte şi aşteptările sunt numeroase.

În discursul său din 17 noiembrie, Monti a recunoscut că este nevoie de un alt buget de austeritate care ar putea să fie de aproximativ 11 miliarde de euro. "În calitate de apărător al pieţei libere şi al unei societăţi deschise, Monti a ales să-şi dedice guvernanţa tinerilor şi femeilor – a căror marginalizare constituie o risipă enormă de resurse şi un obstacol în calea creşterii economice – şi să micşoreze inegalităţile pe piaţa muncii", subliniază editorialul din Corriere della Sera.

"Dar nu poate ignora fosta majoritate", al cărui sprijin financiar îi este necesar şi care refuză să ia în calcul reintroducerea taxei imobiliare abolită în 2008. Consensul pentru susţinerea fostului comisar UE trebuie privit cu precauţie, adaugă Corriere, notând că după retragerea de la putere surprinzător de docilă a lui Silvio Berlusconi, acesta şi-a manifestat mânia într-un discurs adresat senatorilor partidului său, în care a vorbit despre o "suspendare a democraţiei" şi a avertizat că noul guvern va dura "atâta vreme cât dorim noi să dureze".