Cancelarul, care s-a confruntat cu o rezistenţă inedită împotriva politicii sale de austeritate în sânul Uniunii, îşi pregăteşte riposta la “strategia de creştere” a principalului său opozant, preşedintele francez François Hollande. Săptămânalul german se referă la un proiect în şase puncte care circulă în prezent la Berlin şi care ar trebui să pună Europa pe linia de plutire făcând-o… mai germanică: inspirându-se pe rând din reformele Germaniei de Est după reunificare şi din marele program de flexibilizare a locurilor de muncă numit “agenda 2010”, cancelarul vrea să salveze euro prin reforme structurale:

Merkel vrea programe favorizând crearea de companii mici şi medii aşa cum oferă Germania. […] Statele europene ce suferă de un şomaj important ar trebui să-şi reformeze piaţa muncii după modelul german. Astfel, protecţia împotriva concedierii ar putea să fie relaxată, şi se vor introduce contracte de muncă mai lejere pentru patronate, cu salariu minim, şi se va întări formarea prin alternanţă. [În ţările din Sud existând numeroase companii ce profită de o protecţie a statului], vor trebui să fie create fonduri pentru a le privatiza, aşa cum existau în Germania de Est. […] În plus, consilierii lui Merkel preconizează zone economice speciale precum cea care a dus la avansul Chinei. În sfârşit, statele din Europa ar trebui să investească în energii regenerabile, să reducă obstacolele fiscale şi să favorizeze mobilitatea muncitorilor.

 

dacă stânga radicală va câştiga alegerile din 17 iunie şi îşi va ţine promisiunea de a respinge planul de salvare de 130 de miliarde de euro, ca şi reducerile bugetare care îl însoţesc, Grecia va putea rămâne în sânul zonei euro fără niciun ajutor financiar, cu condiţia să introducă o monedă paralelă. 'Geuro' ar fi constituit din promisiuni de plată, o formă de titlu de obligaţiune emisă de guvern, care ar putea fi ulterior revândută. Ar fi puternic devalorizat faţă de euro dar ar permite guvernului să câştige timp pentru a duce la capăt reformele şi a vota reducerile bugetare. [...] O condiţie esenţială pentru ca acest scenariu să funcţioneze este ca ajutorul să continue să vină din partea altor ţări din zona euro şi din partea FMI. [...] Băncile greceşti, lipsite de lichidităţi, ar fi avut nevoie să fie salvate prin metoda creării unei 'bănci toxice' europene.

Nu va trebui ca, pentru aceasta, partenerii europeni ai Parisului “să ajungă la concluzia că politica externă a lui François Hollande va avea oarecum o tentă antieuropeană. Ar fi o eroare”, consideră Le Monde. Cotidianul subliniază “o realitate politică pe care nu o putem evita”:

francezii nu au încredere în Europa. Sunt eurosceptici, retraşi, de parcă atribuie proiectului integrării europene toate tarele liberalismului economic. Europa, este, cu siguranţă, o mare piaţă: una dintre forţele sale, secretul atractivităţii sale, motorul însuşi al competitivităţii sale. Dar ea trebuie să fie de asemenea proiect politic, proiect de civilizaţie. D-l Fabius ar putea să nu fie cel mai prost plasat pentru a fi purtătorul de cuvânt al acestei Europe.

În orice caz, subliniază Libération, care aminteşte că Fabius şi Cazeneuve nu sunt “singurii eurosceptici din guvern”:

François Hollande i-a plasat în posturi unde, în realitate, nu vor avea nicio priză la afacerile europene. De fapt, ele sunt gestionate de Palatul Elysée, acestea făcând parte din “domeniul rezervat” şefului statului.

 

necunoscutele se referă la voinţa noului preşedinte de a reduce cheltuielile […] Ele se referă de asemenea la capacitatea lui François Hollande de a renunţa la euroobligaţiuni şi de a modifica rolul BCE.

Totuşi, nuanţează Anne-Marie Le Gloannec,

compromisurile par probabile: tratatul [pactul bugetar] nu va fi renegociat ci va fi mai degrabă vorba de a se înţelege asupra unui pact de creştere structurală ale cărui linii mari au fost de altfel schiţate de François Hollande, atât pentru Europa cât şi pentru Franţa.

“Totul îi va apropia” pe cei doi conducători asigură şi La Croix:

principiile, mai întâi. Într-o Europă unită, nimic nu este posibil dacă Franţa şi Germania ne se înţeleg. Pragmatismul, de asemenea. […] Criza politică din Grecia cere să nu ne pierdem în certuri de principiu. Puţin realism, împrumutat din viaţa interioară a fiecărei ţări.

Pe de altă parte, în Germania, Süddeutschte Zeitung se întreabă:

este acesta sfârşitul tandemului franco-german? Deloc! Hollande se va modera, Merkel se va mişca. […] François Hollande nu are o viziune care să ne facă să ne gândim la Napoleon sau la Mitterrand.

Într-un alt comentariu, cotidianul consideră că François Hollande este

o nouă şansă pentru Merkel. Ei [cu Angela Merkel] vor intra în istorie drept cei care au menţinut euro sau i-au făcut lichidarea. Sunt condamnaţi la succes de la prima lor întâlnire. Această presiune poate da speranţă întregii Europe.

Potrivit cotidianului din Frankfurt,

Tema reducerii datoriei, aflată deja în centrul campaniei electorale eşuate a CDU, în scrutinul din landul Schleswig-Holstein, nu mai mobilizează pe nimeni. Ministrul Mediului a fost personificarea acestei contradicţii: este necesar să facem economii, trebuie să facem economii, spunea el, pledând pentru modificarea unei paradigme energetice extrem de costisitoare. În plus, este contradictoriu să vorbim de condiţii asemănătoare cu cele din Grecia, dar să constatăm că Germania nu a fost niciodată într-o situaţie economică mai bună decât cea de acum. Apoi, este contradictoriu ca CDU să se comporte ca şi cum alegătorii ar avea destule datorii, în timp ce francezii şi grecii par să vină de pe altă planetă.

În Franţa, Le Monde apreciază că rezultatul votului german

este o veste proastă pentru cancelarul german şi o veste bună pentru François Hollande, cu care se va întâlni pe 15 mai la Berlin, imediat după ce îşi va începe mandatul. Domnul Holande a devenit, în ultimele săptămâni, promotorul european al unei strategii de reluare a creşterii economice pentru depăşirea crizei din zona euro, în timp ce Merkel acordă prioritate stabilizării bugetare care, în opinia ei, este fundamentul unei ‘creşteri economice durabile’. Victoria lui François Hollande şi ideile pe care se promovează au suscitat aşteptări considerabile în statele europene afectate de criza datoriilor şi chiar dincolo de Rin, în cadrul SPD. Angela Merkel ştie că eşecul electoral suferit duminică este un impuls suplimentar pentru a face concesii în problema pactului privind creşterea economică.

responsabilii europeni, îngrijoraţi iniţial de această 'renegociere', se declară astăzi gata să-l ajute pe preşedintele francez să completeze tratatul de disciplină bugetară printr-o iniţiativă asupra creşterii. Într-adevăr, 'revendicările' lui François Hollande au liniştit Bruxelles, căci ele reiau de fapt proiecte deja lansate.

Pe de altă parte, remarcă Les Echos, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, "s-a declarat fericit de a profita de deschiderea creată de sosirea lui François Hollande pentru a încuraja o reluare a investiţiilor, cu condiţia de a nu reveni asupra necesităţii ieşirii din datorii". Totuşi, remarcă ziarul,

această subită dorinţă de a re-evalua proiectul de creştere riscă totodată să se lovească de realitatea finanţelor publice. Căci, pentru a recapitaliza BEI [Banca Europeană de Investiţii], trebuie găsite 10 miliarde de euro, în timp ce pentru a realoca fondurile structurale necheltuite, ar trebui ca statele să dea înapoi către Bruxelles cele 82 de miliarde pe care le-au promis, dar până acum le-au economisit, datorită întârzierii acumulate. Fără a mai socoti factura de 80 de miliarde de euro pentru dotarea capitalului viitorului Mecanism European de Stabilitate (MES). (...) În lipsă de lichidităţi în trezorerie, dezbaterea asupra creşterii se orientează deci spre căutarea drumului strâmt şi periculos între rigoare şi cădere în recesiune.

 

La Paris, cotidianul Le Figaro reaminteşte elementele inevitabilei înfruntări care va avea loc între Angela Merkel şi noul preşedinte francez:

Berlin nu-şi ascunde enervarea în faţa voinţei reafirmate de echipa lui Hollande de a renegocia pactul fiscal, pentru a îi adăuga un capitol referitor la creştere. Încercând să liniştească anturajul cancelarului referitor la acest subiect, consilierii candidatului socialist au lăsat să se înţeleagă faptul că era vorba de un "discurs electoral".

Cancelarul ştie că situaţia lui François Hollande nu îi permite multă marjă de manevră pentru a negocia şi că "va încerca să se impună cu orice preţ pentru a marca puncte", scrie cotidianul conservator. Şi totuşi, ea nu ar trebui să cedeze asupra obligaţiei de a semna tratatul ca atare, chiar dacă ar trebui să îl repună în discuţie mai târziu. Ar trebui deci ca noul preşedinte francez să facă primul pas, semnând pactul bugetar aşa cum este. Un gest care ar fi contrar campaniei sale conduse împotriva austerităţii în Europa.

Cu toate acestea, observă Le Figaro, cei doi lideri au câteva puncte în comun: "Singura surpriză plăcută, atunci când cancelarul îl va primi pe noul preşedinte francez la Berlin, ar putea fi cea a unei întâlniri" între doi conducători care îşi cultivă un caracter de "normalitate şi simplitate"…

Departe de a fi anecdotică, această legătură personală este soclul încrederii care permite depăşirea divergenţelor între Paris şi Berlin. Şi găsirea unui consens care să angreneze toată Europa în motorul franco-german. Dacă Hollande şi Merkel demarează cu acelaşi picior, totul devine posibil.

La Berlin, Die Tageszeitung se îndoieşte puternic de faptul că François Hollande poate să meargă foarte departe în promovarea programului său pentru creştere. Cu siguranţă, scrie cotidianul de stânga, mai-marii de la Bruxelles care privesc cu invidie la postul lui José Manuel Barroso, precum Martin Schulz, preşedintele Parlamentului, sau Viviane Reding, vice-preşedinta Comisiei, s-au grăbit să-l "linguşească pe noul om la putere de la Paris" pledând cauza unui pact pentru creştere. Dar…

în cele din urmă, este vorba de un compromis clasic, în stilul caracteristic de la Bruxelles: i se întinde mâna noului venit printre cei Douăzeci şi Şapte pentru ca, ulterior, acesta să fie atras spre ei. Pentru Bruxelles, un pact de creştere total castrat are mult farmec, pentru că ar lăsa neschimbat pactul bugetar al cancelarului Angela Merkel. Probabil că nici nu ar speria pieţele. Astfel, toată lumea ar fi satisfăcută: şi Merkel, şi Hollande; şi cetăţenii, şi pieţele. Deputatul european Elmar Brok (CDU) rezumă opinia a numeroşi oameni politici europeni: "În iunie, cel târziu, Hollande ar trebui să se fi aliniat".

Poziţia de lider a Germaniei nu este gata să fie cedată în curând şi, bazându-se pe susţinerea pieţelor, discursul neoliberal persistă la Bruxelles şi la Berlin, afirmă TAZ. Dacă mai luăm în considerare şi criza grecească…

…summitul UE din iunie ar putea foarte bine să devină încă o dată un summit grec şi să-i unească pe Merkel şi Hollande. Cât despre a vedea ce mai ramâne din programul socialist, numai cerul poate şti.

Acest program ar putea fi perturbat de rezultatul celorlaltor mari alegeri din 6 mai, cele legislative din Grecia. Dacă înfrângerea lui Nicolas Sarkozy se explică parţial prin "blestemul" asupra tuturor liderilor din timpul crizei în Europa – de 2 ani încoace, numai polonezul Donald Tusk a ieşit învingător dintr-o alegere – votul grecilor se aseamănă cu o revoltă împotriva sistemului politic al ţării. Ori acest sistem, în ciuda defectelor şi a vinei sale în criza actuală, este pilonul pe care se bazează UE şi FMI pentru a pune în aplicare măsurile economice şi de restructurare a statului, cerute în schimbul ajutorului financiar.

La prima vedere, alegerea lui François Hollande ar putea fi o gură de aer proaspăt pentru Pasok sau Noua Democraţie, cele două mari partide din Grecia, care au nevoie să arate alegătorilor lor că pot avea vreo influenţă asupra cerinţelor troicii. Dar, cu abia o treime din voturi pentru amândouă laolaltă, şi un total combinat de 152 de locuri în noul Parlament – majoritatea fiind de 151 – acestea nu par a fi în măsură să formeze un guvern solid împreună, în cazul ipotetic în care ar avea voinţa să o facă. Este deci greu de a vedea în ce fel efectul Hollande, dacă există aşa ceva, le-ar putea fi favorabil.

În timp ce Pasok, câştigător al alegerilor în 2009, este acum retrogradat pe locul al treilea de către stânga radicală, iar noul Parlament va fi împărţit între partide mici, dintre care neo-naziştii din Zori aurite,  rezultatul cel mai probabil al alegerilor din 6 mai sunt... noi alegeri, ceea ce nu va face decât să amplifice incertitudinea în Europa.

Temerile asupra respectării condiţiilor planului de salvare sub autoritatea troicii şi asupra viitorului Greciei în zona euro s-au ivit din nou chiar a doua zi după alegeri. Ceea ce s-a repercutat imediat pe pieţele financiare. Şi la Berlin, cancelaria s-a grăbit să declare că "nu este posibil" să se renegocieze pactul bugetar semnat în martie. Dacă va fi vreo dezbatere asupra creşterii, riscă să fie efectuată sub constrângerea evenimentelor. După zaiafetul de la Bastille, mahmureala ar putea fi dificilă.

Nicolas Sarkozy este cel de-al unsprezecelea conducător european ce a căzut după izbucnirea crizei financiare şi acest rezultat reprezintă mai mult decât un avertisment pentru foştii partizani ai preşedintelui ce îşi termină mandatul, Dna Merkel sau David Cameron. Noua direcţie a Franţei este o lovitură mortală pentru tratatul bugetar care a fost răspunsul Europei în faţa crizei.

“Frau Merkel, vin”, titrează cotidianul Frankfurter Rundschau. După alegerea sa, preşedintele a anunţat că va face prima sa vizită în străinătate la cancelarul german, care va trebui să se obişnuiească să aibă un nou partener, în ciuda diferenţelor lor ideologice:

Merkel nu ar fi Merkel dacă nu ar fi capabilă să-şi schimbe direcţia. Ea nu are probleme ideologice cu social-democraţii [a guvernat cu ei din 2005 în 2009], chiar dacă se numesc socialişti. Hollande nu va proclama revoluţia. Va trebui să înveţe să se adapteze, precum a făcut Merkel în timpul crizei greceşti.

“Hollande câştigă, provocarea începe în Europa”, titrează cotidianul milanez Corriere della Sera, pentru care noul preşedinte francez este “un conducător normal pentru timpuri excepţionale”.

Mesajul acestei luni mai din Franţa, în aceste timpuri de criză, de declin civic şi de anti-politică, este deci plin de speranţă. Pentru Franţa şi pentru Europa care priveşte Franţa. [… Este] de asemenea o alegere a apărării, faţă de Europa sacrificiilor fără echitate şi a austerităţii fără creştere. […] Franţa lui Hollande nu mai visează la socialism într-o singură ţară, ci la un pic mai multă social-democraţie în Europa.

Pentru El Mundo, “Victoria lui Hollande deschide o incertitudine în Europa”: cotidianul conservator se îngrijorează într-adevăr asupra formei pe care o va lua “noua eră” care se deschide “pentru Franţa şi pentru restul continentului.”

Niciodată o alegere prezidenţială în Franţa nu a avut atâtea repercursiuni în Europa. […] Victoria candidatului socialist rupe hegemonia pentru cei de centru-dreapta din ultimul deceniu şi suscită îndoieli în privinţa coabitării cu Angela Merkel, alături de care [preşedintele ce îşi încheie mandatul Nicolas] Sarkozy a vrut acordul de uniune bugetară şi politicile de austeritate [...].

“Un nou început pentru Europa”, consideră De Morgen, pentru care, totuşi, “socialistul Hollande se găseşte imediat pe drumul unei înfruntări cu Germania pe problema austerităţii”. Într-un editorial, cotidianul notează că

întrebarea dacă Hollande va putea realiza acest reviriment european [spre măsuri de creştere], rămâne deschisă. Ne gândim deja la această călătorie la Berlin, unde va trebui să ajungă la un compromis istoric cu o Merkel rigidă. Aceste discuţii se derulează într-un climat agitat, după alegerile parlamentare care au măcinat peisajul politic în Grecia ieri [6 mai]. Europa a devenit mai roşie de ieri. Dar în acelaşi timp, norii furtunii de deasupra continentului au devenit mai întunecaţi.

La Stockholm, Dagens Nyheter constată că, dacă în privinţa imigraţiei şi a minorităţilor, noul preşedinte a ales un drum mai tolerant şi mai deschis decât cel al lui Nicolas Sarkozy, “el ridică probleme neliniştitoare în ceea ce priveşte politica economică”:

Dacă Hollande rupe pactul bugetar, asta va duce la probleme serioase. Europa are nevoie de creştere, dar fără o barieră eficientă împotriva importantelor deficite bugetare ale statelor membre, monedei europene îi va fi greu să supravieţuiască. Asta va afecta uniunea monetară şi capacitatea lor de a lua decizii comune. Iată de ce pare dificil ca Hollande să ceară în mod serios să renegocieze pactul. Este mai probabil ca el să se mulţumească să adauge un protocol mai inofensiv despre importanţa creşterii.

În cotidianul praghez Hospodářské noviny, editorialistul Martin Ehl consideră că o “altă Europa” a ieşit din acest “week-end electoral”. Alegerile prezidenţiale din Franţa şi legislativele din Grecia demonstrează că Bătrânul Continent face faţă “unei noi Revoluţii franceze”. Aceasta zguduie consensul din jurul integrării europene, care traversează cea mai grea criză a sa din anii 50:

Europenii aşteaptă de la conducătorii lor mai mult decât o simplă limitare la tăieri bugetare. După pactul bugetar, Europa va avea nevoie să se gândească la economie în mod inovator.

Directiva restrânge drastic definirea capitalurilor proprii ale unei bănci şi ridică masiv nivelul cerut pentru acestea, astfel încât fiecare instituţie să dispună de o serie de fonduri capabile să absoarbă şocurile violente. Potrivit Autorităţii Bancare Europene, celor mai mari o sută de bănci europene le-ar lipsi 485 de miliarde de euro din capital dacă ar trebui să aplice deja Basel III.

Proiectul prevede ca fiecare bancă să dispună de 7% din capitalurile sale din fonduri proprii. Marea Britanie doreşte să se consolideze această cerinţă pentru a-şi întări băncile. Franţa, pe de altă parte vrea ca fondurile angajate în filialele de asigurări să poată fi deduse. De fapt, comentează Le Figaro,

dezbaterile se anunţă foarte vii şi ar putea să ducă la o amânare pentru 15 mai a adopării taxei. Eşecul pare totuşi interzis, pentru că Europa are foarte mare nevoie să demonstreze că avansează pe drumul întăririi sistemului său bancar.

Săptămâna trecută, Le Monde scria că Michel Barnier, Comisarul European pentru Piaţa Internă, dorea să întrebe băncile cum au utilizat cele 1 000 de miliarde de euro injectate de Banca Centrală Europeană, pentru a evita o criză a creditării.

Pe 25 aprilie, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a reluat expresia "pact de creştere", şi a primit sprijinul cancelarului german. Dar faptul că aceşti doi mari susţinători ai reducerii datoriilor şi ai disciplinei bugetare au adoptat cuvintele francezului nu înseamnă că se convertesc la programul lui. Ci mai degrabă că ambele tabere se organizează în lupta din următoarele luni.

Pe de o parte, François Hollande preconizează proiecte de infrastructură finanţate de obligaţiuni europene botezate "project bonds", un rol mai important pentru Banca Europeană de Investiţii, o taxă pe tranzacţiile financiare şi utilizarea fondurilor structurale UE care nu sunt cheltuite. De cealaltă parte, Mario Draghi reaminteşte că politicile bugetare trebuie să fie "supuse supravegherii reciproce şi corectate dacă este necesar", şi că "reformele structurale în favoarea creşterii economice pentru a facilita antreprenoriatul, crearea de noi întreprinderi şi crearea de locuri de muncă" sunt necesare, chiar dacă acestea "dor".

Ofertă contra cerere, reformă liberală contra redresare keynesiană. Dezbaterea nu este nouă în economie, dar aproape dispăruse în UE. Cine va câştiga? Dacă el devine preşedinte, Hollande ar veni cu prospeţimea şi legitimitatea noului-ales care lipsesc colegilor săi. Dar nu este sigur că va fi capabil să creeze un adevărat raport de forţe în favoarea sa.

Să ne amintim că acum abia două luni, doisprezece lideri europeni lansaseră deja un apel pentru măsuri care să stimuleze economia. Dar marile linii conturate în acest text – reforme ale pieţei muncii, deschiderea sectorului de servicii, etc... – se apropie mai mult de ceea ce au exprimat Draghi şi Merkel decât de ceea ce doreşte francezul. În acest sens, apropierea cancelarului de Mario Monti seamănă a manevre pentru a-l izola pe Hollande, care are nevoie de o altă mare economie europeană. Chiar dacă se poate aştepta la o victorie a laburiştilor în viitoarele alegeri olandeze.

Se pare că o adevărată alternativă stânga-dreapta este pe cale să se schiţeze în sânul Consiliului European, şi deci o adevărată dezbatere privind orientarea socio-economică a Uniunii. După doi ani de criză, o discuţie sinceră, să spunem chiar un pic de democraţie, nu poate strica.

După o posibilă pierdere a partenerilor stabili Franţa şi Olanda (guvernul olandez a demisionat ca urmare a scandalului în privinţa austerităţii), cultul lui Merkel pentru disciplina fiscală a luat foc ieri după ce preşedintele BCE Mario Monti a declarat că nu poate fi atinsă consolidarea fiscală doar cu tăieri şi taxe, şi cere “măsuri structurale pentru a favoriza creşterea economică”

Rezumând această poziţie prin titlul “Mai mult curaj pentru creştere”, cotidianul din Torino notează că –

În timp ce aşteaptă verdictul alegerilor franceze, Merkel îi acordă atenţie lui Draghi, ajungând la o recunoaştere oficială a faptului că “avem nevoie de creştere, susţinută de reforme structurale”.

 

creşterea în putere a extremei drepte arată că în multe ţări, politica nu a găsit încă răspunsuri la soluţiile simple ale populiştilor. Limbajul UE şi al guvernelor naţionale nu reuşeşte să impresioneze alegătorii care acceptă cu uşurinţă sloganurile populiştilor.

Pe un plan mai pragmatic, această tendinţă este o veste proastă pentru cancelarul Angela Merkel, după cum remarcă Süddeutsche Zeitung:

pentru guvernul german, căderea guvernului olandez este amară. El pierde astfel un aliat important în politica de austeritate. Şi în curând Angela Merkel  şi-ar putea pierde sprijinul său cel mai important. Preşedintele francez a pierdut primul tur al alegerilor prezidenţiale împotriva contracandidatului său François Hollande [...] Mulţi spanioli se roagă în gând pentru victoria socialiştilor francezi. [...] Ambianţa este similară în Italia. Din acest punct de vedere, faptul că am dat mai mult timp acestor ţări pentru a-şi reduce cheltuielile nu schimbă mare lucru.

 

Claude Guéant şi Hans-Peter Friedrich consideră că suspendarea tratatului Schengen se justifică atunci când securitatea este insuficientă la frontierele externe ale UE, şi problemele de securitate internă privesc suveranitatea naţională, explică ziarul din Munich.

Süddeutsche Zeitung, care presupune că stabilirea controalelor are de asemenea ca scop împiedicarea migraţiei economice, subliniază riscul unei politici anti-europene:

Cât valorează o deschidere fără rezerve? […] Ce valoare are libertatea circulaţiei dacă guvernele europene pot să o limiteze în mod liber? Dacă statele membre se retrag pe terenul lor naţional în caz de probleme, îşi manifestă convingerea că mica lume a statului naţional este mult mai bună decât Europa. În acest caz nu ar trebui să ne mirăm dacă partidele naţionale, populiste şi de extremă dreapta progresează peste tot în Europa. Închiderea temporară a frontierelor interne este o publicitate continuă pentru duşmanii Europei.

Astfel, prezidenţialele franceze s-ar putea solda printr-o discuţie asupra renegocierii pactului bugetar – aşa cum promite socialistul François Hollande – sau printr-o redefinire a acordurilor din Schengen – ceea ce reclamă actualul preşedinte, Nicolas Sarkozy, ameninţând cu ieşirea ţării sale din zonă. Identitatea câştigătorului va avea de asemenea implicaţii asupra relaţiilor franco-germane, legăturile dintre dreapta şi stânga europeană sau între micile şi marile ţări.

În Serbia, preşedintele Boris Tadić a profitat de alegerile legislative pentru a-şi repune mandatul în joc şi de a obţine liberă trecere pentru politica sa pro-europeană. Dacă ar fi reales cu o majoritate clară în Parlament, ar beneficia de marginea necesară pentru a-şi duce ţara pe urmele vecinului croat, spre o adeziune la UE care ar aduce stabilitate în Balcanii occidentali. Politica sa discretă de abandon al revendicărilor asupra Kosovo, condiţie pusă de Europa, ar fi poate atunci ireversibilă chiar dacă nu va fi lipsită de tensiunile inerente în fosta provincie iugoslavă.

Cât despre alegerile greceşti, ele vor fi prima ocazie pentru poporul elen de a se pronunţa asupra politicii conducătorilor săi de la declanşarea crizei economice care a fost cât pe-aici să tragă ţara în jos. Sigur, alternativa – adică alegerea acceptabilă pentru creditori şi pieţele financiare – pare să se limiteze la Pasok (socialişti) şi la Noua Democraţie (de dreapta). Dar pentru aceste două partide, care au petrecut luni de zile în a încerca să se neutralizeze reciproc înainte de a guverna totuşi împreună sub conducerea lui Lucas Papademos, ora conturilor a sosit. Niciunul din partide nu depăşeşte 20 de procente din intenţiile de vot şi ambele se văd atacate de partide dizidente sau extremiste, opuse politicii de austeritate şi de readucere la ordine a statului, impusă de UE şi FMI.

Contestarea politicilor "mainstream" va fi punctul comun celor trei întâlniri electorale, ca şi un barometru pentru ansamblul Europei, deoarece eşantionul va fi destul de reprezentativ: o ţară fondatoare a UE, o ţară a periferiei "în criză" şi o ţară pe drumul aderării.

În Franţa, competiţia pentru al treilea loc după Hollande şi Sarkozy (din 10 candidaţi) se joacă între reprezentanta extremei drepte, Marine Le Pen, care doreşte abandonarea euro, şi Jean-Luc Melenchon, susţinut printre alţii de Partidul Comunist, care ar vrea să "ieşim din tratatul de la Lisabona".

În Grecia, partidul Chrisi Avgi (Zori aurite), aproape neo-nazist, şi LAOS, formaţia politică de extremă-dreapta care a participat un timp la guvernarea Papademos, îşi dispută votul protestatar şi anti-european celor comunişti de la KKE, celor de la Syriza (Coaliţia radicală de stânga) şi stângii democratice.

În Serbia, în sfârşit, naţionaliştii rămân o forţă influentă pe care se sprijnă Partidul progresist sârb al lui Tomislav Nikolić, în frunte în sondajele pentru alegerile legislative.

Chiar dacă nu trebuie să uităm că vitorul Europei se joacă şi pe pieţele bursiere din Madrid, Milano şi din altă parte, fotografia electorală a duminicii de 6 mai ne va permite poate să descoperim ceva din faţa Europei pentru următoarele luni.

Parcursul criminal al lui Mohamed Merah a avut un asemenea ecou deoarece combină elemente inerente ale societăţilor noastre moderne: fascinaţia ucigaşului în serie, vechiul spectru al anti-semitismului şi cel nou al islamofobiei, mediatizarea faptelor diverse, voinţa de a controla societatea pentru a împiedica actele de teroare, căutarea unor repere comune între populaţiile autohtone şi cele originare din imigraţia din ultima jumătate de secol, şi, desigur, în toiul campaniei electorale franceze, utilizarea politică a unor astfel de evenimente.

Din această perspectivă trebuie deci analizat, pe termen scurt, modul în care va continua campania din Franţa, şi, pe termen lung, ce măsuri vor fi adoptate. Întrucât deja stânga franceză acuză serviciile de informaţii de a nu fi fost în stare să-l oprească pe Merah, iar preşedintele Nicolas Sarkozy propune să se legifereze asupra consultării site-urilor Internet extremiste.

Ca şi ziarul Le Monde, de obicei cumpănit, responsabilii politici par să considere că seria de crime a lui Merah ridică problema ameninţării teroriste, şi în special a Al-Qaida. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă încă a apartenenţei tânărului din Toulouse vreunei celule teroriste organizate, în ciuda călătoriilor sale în Afganistan şi Pakistan. Parcursul lui tinde mai degrabă să dovedească persistenţa unei tranşe radicalizate de tineri musulmani, născuţi în Europa dar în ruptură cu societatea europeană, şi care trec la acţiune din motive aleatorii şi, prin urmare, greu de prevăzut.

Şi îşi face din nou apariţia problema a ceea ce britanicii numesc “home grown terrorists” (terorişti crescuţi la noi acasă), după atentatele de la Londra în 2005, dar şi cea a mijloacelor de pus în aplicare pentru a contracara actelor de terorism comise de cetăţeni care evoluează, adeseori, în afara tradiţionalelor cercuri teroriste.

Prima întrebare necesită o dezbatere deschisă, tolerantă dar sinceră, despre modul în care societăţile europene trebuie să accepte o religie, Islamul, care îşi are desigur locul în Europa, dar în acelaşi timp refuzând comportamentele extremiste care alimentează neîncrederea şi ura. Dar această dezbatere trebuie să includă recunoaşterea inegalităţilor suferite de mulţi descendenţi de imigranţi (şi deci cetăţeni europeni), la şcoală şi pentru a găsi locuri de muncă. Trebuie de asemenea să includă modul de a lupta împotriva rasismului şi violenţei de extremă-dreapta. Valorile europene impun o anumită intransigenţă, în egală măsură faţă de ceea ce La Stampa numeşte “coşmarurile noastre gemene”.

A doua întrebare cere vigilenţă şi consecvenţă faţă de libertăţile individuale. Vigilenţă deoarece supravegherea comunicaţiilor şi a navigării pe Internet nu este mai acceptabilă astăzi decât după 11 septembrie. Consecvenţă pentru că nu putem pe de o parte apăra libertăţile individuale şi de cealaltă cere atotputernicia serviciilor de informaţii.

Dezbaterea privind protecţia datelor cu caracter personal este în toi de ani de zile între unele state, justiţia lor, Comisia Europeană, Parlamentul European şi organizaţiile de utilizatori ai Internetului şi de apărare a drepturilor omului. Aceasta nu trebuie să fie oprită de o ameninţare teroristă, desigur reală, dar imprecisă.

O singură problemă: în zilele cu vânt puternic, reţeaua energetică Nord-Sud este saturată şi electricitatea este redirecţionată în mod automatic spre Est, în Polonia şi Republica Cehă. Saturaţia se explică prin faptul că reţelele au fost concepute pentru debite stabile şi continue. Polonia se gândeşte deci să instaleze defazoare la frontieră pentru a nu primi decât electricitatea care îi este necesară. Germanii ar trebui atunci să întrerupă funcţionarea eolienelor lor şi, pentru a compensa lipsa de energie din sudul ţării, să importe din Franţa energie nucleară...

Problema s-ar agrava dacă Cehia ar trebui să urmeze exemplul Poloniei pentru a-şi proteja reţeaua, precizează FTD. Dar, pentru moment, acest mic stat care este unul dintre principalii exportatori de energie din UE, prevede să investească 2,5 miliarde de euro pentru a-şi dezvolta propria reţea.