Iniţiativa nu este inedită. Comisia Europeană propusese deja o taxă pe schimburile de acţiuni, de produse derivate şi alte produse financiare în septembrie trecut, propunere refuzată din start de Marea Britanie şi Suedia. De data aceasta însă, miniştrii afirmă că doresc să caute "alternative" în cazul în care nu va fi schiţată nicio soluţie până la sfârşitul anului. O remarcă-cheie a unei scrisori care se citeşte "între linii", consideră SZ:

Cifra nouă trimite un mesaj foarte clar: putem să o facem şi singuri. [Potrivit tratatelor europene] statele pot avansa singure în cadrul unei cooperări întărite dacă reuşesc să se regrupeze în număr de nouă. Din acest motiv scurta scrisoare se citeşte parcă asemeni unei ameninţări serioase faţă de colegii care ar mai ezita. Căci toţi cei care sunt priviţi astăzi de aceste probleme ştiu că taxa va fi introdusă, foarte probabil.

Cotidianul mai notează că scrisoarea are şi un efect intern pentru statele semnatare, mai ales pentru Franţa şi Germania, deoarece ea i-ar putea permite lui Sarkozy câştigarea altor câtorva voci suplimentare în timpul alegerilor prezidenţiale din aprilie-mai; Angela Merkel ar putea să dea astfel opoziţiei câteva dovezi de bună credinţă, căci opoziţia făcuse din taxa Tobin o condiţie sine qua non pentru "Da"-ul spus pactului fiscal.

Le Soir evocă şi iritarea anumitor politicieni francofoni, care denunţă:

intransigenţa lingvistică a autorităţilor flamande (Grimbergen este departe de a fi singura localitate în această situaţie) în periferia de la Bruxelles. Autorităţi care, pentru a încerca să se opună fenomenului de "dezolandizare" a comunelor din jurul capitalei Bruxelles, recurg adeseori la măsuri anticonstituţionale: articolul 30 al Constituţiei stipulează că utilizarea limbilor este facultativă, mai puţin în ceea ce priveşte actele emise de autorităţile publice şi de afacerile juridice.

Parlamentul regional al Flandrei (cu o majoritate matematică) susţine Marleen Mertens, primarul CD&V din Grimbergen. Într-un interviu acordat cotidianului Le Soir, Mertens dă asigurări cum că măsura este "normală": "Dacă mă duc în Valonia, cumpăr vorbind franceza. Este acelaşi lucru în Flandra. Este doar un exerciţiu lingvistic, oamenii se pot antrena în a vorbi olandeza şi a-şi uşura astfel integrarea".

* Nota traducatorului:  "verplicht" înseamnă "obligatoriu"

La rândul său, ziarul De Morgen este mulţumit că belgienii nu mai trebuie să "explice altora ceea ce le era de neînţeles": de ce, în inima Europei, ei iroseau atâta energie într-un conflict lingvistic "prea încărcat din punct de vedere emoţional". Iar în ceea ce priveşte primul ministru, "cel puţin putem spune că speranţele nutrite faţă de Di Rupo nu sunt mari", deoarece noul şef de guvern este "omul care va încetini cel mai mult când va veni vorba despre reforme socio-economice", consideră ziarul.

De partea francofonă, în timp ce La Libre Belgique împărtăşeşte punctul de vedere al De Standaard, Le Soir întâmpină cu "speranţă, dar şi realism" guvernul compus din 12 miniştri (6 flamanzi şi 6 francofoni) şi 9 secretari de stat care oferă o poziţie bună liberalilor:

Prima reacţie: un imens oftat de uşurare, cel de a vedea Belgia ieşind în sfârşit din cea mai profundă criză din istoria sa. În al doilea rând, un vârf de agasare: cum au putut să-şi împartă 18 portofolii ministeriale în 20 de ore? [La final, în plus faţă de primul ministru, sunt şase miniştri francofoni, şase miniştri flamanzi şi şase alţi secretari de stat] [...].

Întrucât trebuie încă să mai amintim acestor 13 bărbaţi şi 6 femei care vor reforma ţara, că timpul este scurt. Doi ani şi jumătate înseamnă foarte puţin pentru a asana finanţele publice, a adapta modelul nostru  socio-economic la realităţile secolului XXI-lea şi a începe o reformă a statului. Cu alte cuvinte, dacă fiecare decizie necesită una sau mai multe nopţi albe pentru guvernul Di Rupo, eşecul este asigurat.

"Săptămâna trecută, guvernul belgian, şi el confruntat cu o creştere brutală a costurilor sale financiare pe pieţe, a anunţat cu surle şi trâmbiţe lansarea unui împrumut deschis populaţiei. (...) Obiectivul ar fi, în principal, demonstrarea, în faţa pieţelor, a unităţii populaţiei aflate, totuşi, în plină criză politică".

Pentru La Libre Belgique, care titrează: "Obligaţiuni de stat: toată lumea vrea să aibă pentru 5 ani", operaţiunea este un succes "neaşteptat". Se preconizează  un prag de 2 miliarde de euro, se felicită ziarul, care precizează că este o obligaţiune la 5 ani, cu o dobândă de 4 %, şi al cărui succes a fost până acum excepţional. La Libre aminteşte că această emisiune, lansată în 24, 25 şi 28 noiembrie, a "beneficiat de un mic sprijin al primului ministru în post, Yves Leterme, sub forma unui apel la economiile belgienilor".

În Italia, "ziua BTP" sau "ziua obligaţiunilor de stat", din 28 noiembrie, a fost, potrivit Corrierre della Sera, un succes evident în lupta împotriva speculaţiei. Cu randamente superioare de 7 %, obligaţiunile la 3 şi 10 ani au oferit o remunerare atrăgătoare şi operaţia a fost favorizată de decizia băncilor de a reduce costurile comisioanelor.  "Scopul a fost să dăm o dovadă puternică de angajare", a comentat pentru acest cotidian Asociaţia bancherilor italieni. Cumpărarea acestor obligaţiuni de către italieni "poate fi considerată ca o dovadă importantă a încrederii pe care italienii o au în ţara lor". "Ziua BTP" ar trebui să se repete în 12 decembrie.

În ceea ce îi priveşte, francezii, a căror ţară riscă să îşi piardă triplul A, par prea puţin dornici să sară în ajutorul finanţelor publice, explică La Tribune. Potrivit unui sondaj, mai puţin de o treime din cei chestionaţi s-a declarat de acord să cumpere obligaţiuni ale datoriei franceze cu dobânzi echivalente cu cele ale pieţelor:

Am fi putut crede, în ambianţa dată de criza naţională, în care preşedintele şi primul ministru se referă non stop la 1945 şi la "un război" purtat împotriva pieţelor, că francezii se vor arăta ceva mai mobilizaţi. La gunoi deci cu speranţa unui mare împrumut popular, îmbrăţişată un timp de Nicolas Sarkozy, anul trecut. (...) Cu atât mai mult cu cât există o mulţime de aspecte greu de ignorat: în marea lor majoritate, francezii cheltuie mai mult decât produc.

Criza politică nu este lipsită de efecte pe plan economic, adaugă De Morgen: rata de rambursare a datoriei Belgiei continuă să crească, depăşind nivelul de 5%. O situaţie considerată drept “îngrijorătoare” de Anne Leclercq, de la Agenţia pentru evaluarea Datoriilor. “Luna trecută, această situaţie a fost declanşată de Franţa. În momentul în care Franţa a fost supusă presiunilor pieţelor financiare, noi am fost contaminaţi”, explică oficialul belgian. Îngrijorarea este împărtăşită şi de editorialistul politic Yves Desmet, care se întreabă dacă o tutelă europeană nu ar fi pur şi simplu cea mai bună soluţie la criza din Belgia: "În fiecare zi, politicienii belgieni demonstrează că au devenit incompetenţi în privinţa celei mai mari arte a deciziilor democratice: ajungerea la un compromis. În aceste condiţii, dacă nimeni din această ţară nu vede mai departe de interesele propriului partid, poate că ar fi o idee bună ca Belgia să fie plasată sub tutela Uniunii Europene".

După dosarul Dexia, închiderea cuptoarelor de la Liège este "o dură revenire la realitate", noteaz editorialistul şef al Le Soir, Béatrice Delvaux: "Această Belgie rupăt de lume trăia ca şi cum singurele noastre probleme pe acest pământ ar fi fragmentarea unui departament [BHV] şi maniera pe care o putem găsi de a-i face pe flamanzi să convieţuisac cu francofonii (...). Cu Dexia, suntem victimele unui capitalism financiar care a trăit din bule de aer, din minciuni şi care-şi pierde brusc echilibrul. Cu Arcelor, suntem loviţi de bascularea polilor de creştere în lume: un grup indian, capitalist în stilul nostru, decide să ne şteargă de pe harta implantaţiilor sale. O ţară în plin boom economic face un impas peste o ţară 'în decadenţă'".

În De Morgen, şeful serviciului politic, Steven Samyn, constată că “noi, ca de obicei, începem lupta împrăştiaţi”, contrar francezilor care sunt “în general bine organizaţi [...] şi este cazul şi astăzi […] Cei de la Palatul Elysée zâmbesc, cu siguranţă, ascultând discuţiile belgo-belgiene. Se spune că forţa stă în unitate [deviza Belgiei], dar astăzi cei de la Paris spun probabil că ‘farsa stă în unitate’”.

Se ştia că Dexia este o bancă zombi, care trebuia să facă faţă unor provocări structurale profunde. O uniune franco-belgiană dezechilibrată care depindea prea mult de fluctuaţiile pieţelor bancare pentru a fi în siguranţă. O bancă ale căror părţi sănătoase […] nu ar fi trebuit niciodată să aibă probleme dacă regulile jocului ar fi fost respectate. […] Dexia nu este decât vârful aisbergului. Încă de la începutul crizei bancare, n-am făcut decât să deplasăm datoriile din sectorul financiar spre guverne. Pentru a evita o criză a sistemului, am încercat să scutim băncile şi acţionarii lor, în speranţa că acestea vor avea – prin afluxul în masă de bani ieftini – suficient de mult timp pentru a-şi consolida structura de capital. [...] Ajungem la sfârşitul acestei poveşti. Urmarea va fi scrisă cu cerneală roşie ca sângele.

Cum s-a ajuns în această situaţie? După ce s-a împrumutat (ieftin) pe termen scurt pentru a finanţa (scump) pe termen lung prin intermediul produselor toxice, Dexia s-a lansat "într-o bulimie de achiziţii, de activităţi [bancare] sau chiar de portofolii. Spania, Italia, Japonia sau Statele Unite… ea a cumpărat tot ce a găsit", reaminteşte Le Figaro. Dexia a creat astfel "o monstruoasă poziţie speculativă bazată pe dobânzi". Încă din octombrie 2008, Dexia, precum un "bou hrănit cu hormoni [de creştere] se împleticeşte” scrie cotidianul. Iar criza zonei euro a făcut să cadă în cele din urmă un edificiu extrem de fragilizat, dar "este din fericire un specimen rar".

Pentru Les Echos, restructurarea băncii Dexia pune în joc credibilitatea statelor implicate:

"Oricât de grave ar fi fost greşelile trecutului, scandalul Dexia ar fi putut fi încheiat acum trei ani. Dar pentru asta ar fi trebuit ca statul belgian şi cel francez să taie în carne vie, în octombrie 2008. Dar au preferat să lase să treacă timpul. Desigur, nu au fost singurele. Mai multe state europene au mizat la fel. Trei ani mai târziu, majoritatea acestor instituţii (spaniole, germane, italiene…) încă nu a ieşit din impas. Ele supravieţuiesc precum nişte zombi datorită facilităţilor de credit din partea BCE şi subminează încrederea în întregul sector bancar european. Sunt adevărate bombe cu acţiune întârziată. […] Şi problema este că, între timp, criza financiară a devenit o criză a datoriei suverane. Iar în joc la ora actuală nu mai este doar restructurarea sectorului bancar, ci credibilitatea pe pieţe a statelor implicate."

"Dexia deschide calea pentru băncile europene", consideră Cinco Días. Conform cotidianului economic spaniol:

Departe de a fi un caz izolat, Dexia a devenit prima victimă vizibilă a serioaselor daune structurale pe care le-a provocat criza datoriei suverane în rândul instituţiilor financiare europene. Faptul că a trecut cu o notă bună testele de rezistenţă la criză (stress testing) din vara trecută este dovada fiabilităţii îndoielnice a acestor teste, dar de asemenea – şi mai ales – a marilor schimbări care s-au produs în "fotografia de identitate" a sistemului bancar de atunci încoace. Ceea ce nu este deloc surprinzător, dacă luăm în considerare faptul că testele nu au inclus niciodată o incapacitate de plată [din partea unui stat], nici măcar a datoriei greceşti. […] Calea pe care o urmează Dexia nu ar trebui să fie un caz izolat, ci primul pas dintr-un proces de salvare, de curăţare şi de restructurare a sistemului financiar, proces care nu mai poate să fie întârziat.

Yves Leterme, primul ministru belgian, a afirmat că "dacă este necesar", guvernul belgian este gata să se pună garant pentru Dexia, potrivit De Morgen. De Standaard constată că în 4 octombrie, "acţiunea a scăzut cu 37 % la puţin timp de la deschidere [...] şi cu puţin timp înainte de prânz, pierderea era [în continuare] de mai mult de 20 %". Potrivit agenţiei de presă Blooomberg, este vorba de cea mai importantă scădere bursieră a grupului din 1996 încoace.

Dinspre partea francofonă, presa salută de asemenea în unanimitate acordul găsit: “Istoric? Istoric!” se bucură Le Soir, pentru care “partidele francofone şi flamande au găsit un acord în privinţa sciziunii unei regiuni electorale care a determinat căderea guvernelor, a premierilor, a suscitat naşterea copleşitoare a unui partid naţionalist [N-VA, exclus de la negocieri] şi a dus ţara în pragul imploziei. Deci, da, faptul că aceste partide au găsit în sfârşit acest faimos ‘deal’ [înţelegere] în privinţa BHV face istorie”. Editorialistul Francis Van de Woestyne, care scrie pentru La Libre Belgique, este mai prudent: “Este momentul, acum, să trecem la următoarele probleme”, subliniază el, prevenind: “Acest acord în privinţa BHV va fi uşor de respins”.

"Este bizar", dezvăluie Le Soir, "84 % din eutanasiile declarate sunt făcute în limba olandeză, ceea ce înseamnă că medicii francofoni declară sau practică de fapt mai puţine eutanasii". Comisia de control nu decide, dar se interoghează "asupra diferenţelor dintre informaţia din public sau cea din domeniul medical, asupra atitudinilor socio-culturale diferite, a diferenţelor dintre practicile medicale la crepuscul de viaţă", informează cotidianul.

Totuşi, scrie ziarul, "viaţa lor nu are nimic de invidiat": petrec în general trei săptămâni în camionul lor – care le serveşte drept bucătărie, salon şi dormitor – şi au ulterior doar o săptămână de pauză în care se pot întoarce acasă. Chiar dacă întreprinderile cu pricina consideră că nu este "nimic ilegal" în practica lor, Uniunea belgiană  a muncitorilor din transport (UBOT) vede "suficiente motive pentru a ajunge la tribunal", explică ziarul. "UBOT cere ca salariile europenilor din Est să fie aduse la acelaşi nivel cu cele ale transportorilor belgieni, pentru a ne putea lipsi de ei".

Degradare a notei americane, revolte la Londra, manifestaţii ale Indignaţilor..."Pentru liderii celor opt partide aşezate la masă nu mai este vorba doar de salvarea statului Belgia: este vorba de a participa activ la salvarea globală, la reinventarea unui model de societate şi de dezvoltare aflat la capătul puterilor", continuă Le Soir, care evocă "o întâlnire à la Churchill". Şi trage concluzia:"(...) Dorim ca şefii noştri politici să fie pătrunşi de gravitatea acestei chemări a Istoriei".

În seara de 21 iulie, Di Rupo l-a informat pe regele Albert II că "a fost găsită o metodă de abordare cu cele opt partide implicate". Însă, potrivit palatului, negociatorii vor trebui să plece mai întâi în vacanţă. Discuţiile vor începe la mijlocul lunii august. "Dacă întrerupem avântul acum, va fi dificil să repunem moara în mişcare", consideră totuşi editorialistul cotidianului De Standaard.

Recomandări formulate într-o conjunctură economică deosebit de dificilă, scrie Deaglio : "fără o reducere a datoriei publice, creşterea nu este posibilă. Fără creştere, doar reducerea datoriei publice împinge economia spre o nouă recesiune". Bruxelles face cu toate acestea alegerea de "a apăsa din toate puterile pe frâna  rigorii bugetare", continuă acesta : "noi nu vrem să impunem europenilor austeritatea, dar este o realitate faptul că cheltuielile guvernamentale excesive sunt pe cale să ne limiteze potenţialul de creştere", spune în esenţă Comisia, care consideră în general "prea puţin ambiţioase" şi "prea vagi" planurile guvernelor, cărora "le indică o serie de priorităţi : creşterea vârstei de pensionare, reducerea ieşirilor anticipate la pensie, legarea salariilor de productivitate, simplificări birocratice pentru întreprinderi şi ajutoare pentru cercetare şi dezvoltare". "Nu este rău în principiu, mai ales pentru cineva care nu trebuie să dea socoteală  alegătorilor, dar transpunerea acestor rezoluţii destul de nobile este foarte grea pentru guverne care se luptă cu o impopularitate crescândă", observă Deaglio, care constată că Comisia este "deosebit de severă cu Italia", "ţară-cheie pentru stabilitatea euro-ului".

Într-o altă ţară-cheie, Spania, recomandările Comisiei sunt au fost întâmpinate cu răceală : pentru La Razón, acestea "nu par a fi nici judicioase, nici oportune", deoarece "ar declanşa un proces inflaţionist cu consecinţe fatale pentru o economie stagnantă, precum cea spaniolă".

Comisia nu este tandră nici cu Belgia, căreia îi cere o reformă cât mai rapidă, nici mai mult nici mai puţin,  a structurii sale economice, scrie De Morgen. Pentru cotidianul din Bruxelles, UE pune de-a dreptul "o nouă bombă la baza formării guvernului". În timp ce, la aproape un an după alegerile legislative, partidele sunt încă în negocieri pentru formarea unui executiv, recomandările Comisiei perturbă tratativele : potrivit lui De Standaard, acestea au "lovit l-au lovit de moarte" pe "formatorul" socialist francofon Elio Di Rupo şi "au adâncit şi mai mult diferenţele dintre PS şi N-VA", principalul partid flamand, care împărtăşeşte linia executivului de la Bruxelles. "Di Rupo nu mai are nevoie să scrie un program, [preşedintele Comisiei] Barroso a făcut-o în locul lui", ironizează De Morgen.

Un titlu reluat de altfel şi de confratele flamand De Morgen. Sunt “nouă luni de când aşteptam asta!”, scrie în Le Soir Véronique Lamquin, pentru care “desemnarea unui formator este un pas imens înainte”, care totuşi “lasă perplex, ba chiar sceptic” din cauza divergenţelor între N-VA [naţionalişti flamanzi, la conducere în Nordul ţării] şi PS asupra unor teme diverse ca justiţia, azilul sau pensile. "Iată de ce, conchide editorialistul, optimismul nu este în floare”, Cu atât mai puţin pentru partea flamandă, unde, remarcă De Morgen, desemnarea lui Di Rupo, “nu a fost primită cu aplauze” iar şefii partidelor flamande au reacţionat cu mirare, căci nominalizarea nu a fost cu adevărat discutată. “Nu ştim cum îşi va îndeplini Di Rupo misiunea”, mai scrie De Morgen, care este de acord cu Le Soir, spunând că socialistul “începe făra ca divergenţele de opinie fundamentale cu N-VA să fie rezolvate”.

Aceste familii regale, "cărora le place să se prezinte ca fiind aproape de cetăţeni, dispun în continuare de privilegii care depăşesc cu mult statutul lor personal“, subliniază publicaţia Der Freitag. Iar contribuabilii le oferă „110 milioane de euro pe an, conform unui studiu olandez din 2009“, pentru a le asigura acest mod de viaţă. Cu acest preţ, remarcă Der Freitag, monarhiile au de câştigat la nivelul identităţii naţionale, Juan Carlos I fiind considerat „părintele democraţiei spaniole“, Albert al II-lea drept „simbolul ameninţatei unităţi a Belgiei“, fără a uita de familia Grimaldi, „fără de care Monaco probabil ar fi fost de mult timp o provincie franceză“.

Ca atare, un singur cotidian îşi consacră prima pagină acestei aniversări fără lustru. "Şi totuşi se învârte", constată Le Soir. Cotidianul francofon regretă totuşi că "o nouă Belgie, mai eficientă, mai structurată, mai împăcată nu s-a născut din acest haos. Când constatăm că nimic din toate acestea nu s-au întâmplat, ne este ciudă, suntem dezamăgiţi şi resimţim, într-adevăr, un fel de dezgust".

De Standaard, care se mulţumeşte cu un editorial, consideră că "am pierdut 365 de zile de politică inconturnabilă". Cotidianul flamand explică de ce "convingerea că 'zona crepusculară politică' [referindu-se la titlul unui serial SF] poate continua la nesfârşit este o ilizie periculoasă".

Şi Spania trebuie să facă faţă unor dobânzi ridicate pentru titlurile de stat, şi El País se îngrijorează să vadă că "îndoielile asupra Greciei penalizează datoria spaniolă". Temerile unei restructurări a datoriei greceşti "au iscat îndoieli pe pieţele financiare şi au demostrat îcă odată că Spania, deşi se ţine la distanţă de grupul codaş al economiilor aflate sub supraveghere, nu este indiferentă în faţa turbulenţelor", constată cotidianul din Madrid.