În fața posibilității “unei extincții a poporului iranian”, premiul Nobel pentru literatură cere mai ales ca Berlin să nu mai livreze submarine pentru Tel-Aviv, puterea nucleară israeliană fiind “un pericol pentru pacea fragilă din lume”, în timp ce președintele iranian Mahmud Ahmadinejad este calificat ca fiind un simplu “gură mare”.

Grass, care suscitase agitație în Europa în 2006, când și-a dezvăluit apartenența la Waffen SS în 1944, explică faptul că a tăcut prea mult de teamă de “obișnuitul verdict de ‘antisemitism’”.

În Germania, polemica asupra textului nu a întârziat. Din trei cotidiene naționale care au pus subiectul pe prima pagină, Die Welt se distinge prin cel mai tranșant titlu: “Günter Grass, eternul antisemit”. Editorialistul vedetă al cotidianului berlinez, polemicul Henryk M. Broder consideră că

Grass este prototipul antisemitului cultivat, care vrea binele evreilor. Bântuit de vină și rușine, și doritor să stabilească datele din Istorie, merge până în pânzele albe pentru a dezarma “cauza unui pericol perceptibil”.

Textul de lege vizează implicit genocidul armean, în timpul căruia, în 1915-1916, aproape 1.2 milioane de armeni (două treimi din cei care trăiau în Imperiul Otoman) au pierit în deportări şi masacre organizate de statul otoman. Acesta este motivul pentru care textul a provocat mânia Ankarei, care şi-a retras ambasadorul din  Paris şi a ameninţat Franţa cu represalii comerciale şi diplomatice. Proiectul de lege trebuie totuşi să fie  aprobat mai departe de către Senat, şi apoi din nou de Adunarea Naţională înainte de a putea fi pus în aplicare.

În Le Point, editorialistul Pierre Beylau denunţă o manevră politică a guvernului francez în apropierea  alegerilor prezidenţiale:

Chiar era oportun de a scoate vechiul şarpe de mare al genocidului din 1915, a cărui realitate nu este contestată de niciun om serios? Este vorba evident de politică din partea unor aleşi pentru care "votul armean" este presupus a fi decisiv. Şi care, pentru a face pe placul unui lobby, nu ezită să-şi asume riscul de a provoca pagube considerabile pe plan diplomatic şi economic.

Din punctul de vedere al diplomaţiei franceze în Orientul Mijlociu, "o confruntare cu Ankara este absurdă", adaugă Le Monde. Dar potrivit cotidianului, problema este în primul rând însăşi natura proiectului de lege:

nu este rolul legislatorului - susţinut în acest caz de Elysée - de a determina istoria. În ultimii ani, Franţa oficială îndrăgeşte această legiferare a istoriei. Se votează legi memoriale, creând infracţiunea de negaţionism. Acestea sunt inutile. Ele nici măcar nu uşurează durerea celor care îşi văd trecutul (...) rescris în mod netrebnic pentru a fi negat.

La rândul său, site-ul Mediapart interpretează această ceartă din perspectiva istoriei celor două ţări, fiecare fiind marcată de câte o personalitate fondatoare, de imaginea cărora elitele de astăzi încă nu pot scăpa: generalul de Gaulle şi Mustafa Kemal.

 

Franţa şi Turcia suferă, în diverse stadii, de aceeaşi patologie naţională: incapacitatea de a-şi lua rămas bun de la o grandoare trecută, încercarea disperată de a se agăţa de un suprem salvator care leagănă patria mamă într-o mitologie de fier; refuzul de a face inventarul istoriei, de a face ordine, de a recunoaşte greşelile şi crimele.

De partea turcă, în versiunea anglofonă a cotidianului Zaman, editorialistul Bülent Keneş aruncă direct vina pe preşedintele francez: "Prin introducerea unei interdicţii privind o parte a dezbaterii asupra unui subiect istoric controversat care trebuie să fie decis de către istorici, şi asta chiar înainte de alegerile prezidenţiale, el a arătat tuturor ce înseamnă democraţia după reţeta lui Sarkozy".
 

Dat fiind interesul său notoriu pentru crearea de dogme privind episoadele controversate ale trecutului, prin mijloace politice şi legislative, el ar fi trebuit să se îndrepte spre un trecut colonial indiscutabil mai degrabă decât să cotrobăie prin lacunele istoriei Turciei. Interzicerea opiniilor şi ideilor care ar putea fi exprimate despre un aşa-numit "genocid" ale cărui victime ar fi fost armenii în 1915, înainte de a-şi cere scuze pentru masacrele comise de către Franţa în Algeria, într-un trecut recent [...] sau pentru crimele în masă comise în alte ţări din Africa şi în Indochina, precum şi în coloniile maritime, iată tot la ce ne puteam aştepta de la bufonul demagog al politicii franceze numit Sarkozy.

În Milliyet, Mehmet Tezkan consideră că preşedintele francez "are două motive de a vrea ca această lege să fie aprobată":
 

Primul este o investiţie politică îndreptată spre votul armenilor. Al doilea este de a dăuna relaţiilor cu Ankara. Relaţiile dintre Sarkozy şi Erdogan nu sunt bune deloc. De acum înainte, podurile sunt tăiate. Obiectivul lui Sarkozy este de a îndepărta Turcia de UE cu astfel de manevre.

Ali Bayramoglu, de la cotidianul Yeni Şafak, reaminteşte în cele din urmă că:

în conformitate cu interpretarea actuală a articolului 301 din Codul penal turc, este o infracţiune să spui că "a existat un genocid armean*". În Franţa, este o crimă să afirmi că "genocidul armean nu a avut loc". Este posibil oare pentru cineva să nu vadă că ambele atitudini restrâng libertatea de exprimare... şi împiedică ambele tabere să-şi pună întrebări despre trecutul lor? Daunele pe care legea franceză le va provoca sunt importante.

În editorialul aceluiaşi ziar, foarte respectatul filozof scrie că trebuie salvată demnitatea democraţiei şi că Giorgios Papandreu, premierul grec ce îşi încheie mandatul, este

prototipul omului politic care eşuează să separe lumea experţilor financiari şi cea a cetăţenilor; [între] imperativele sistematice ale capitalismului financiar sălbatic – pe care politica însăşi a eliberat-o din lesa economiei reale – şi plângerile referitoare la promisiunile neîndeplinite în privinţa justiţiei sociale care provin din electoratul lor.

Pe timp de criză, calea de mijloc fiind blocată, oamenii politici trebuie să anunţe culoarea, afirmă Habermas, şi să readucă luarea deciziilor la nivelul cetăţeanului: “nu este doar o problemă de democraţie, ci una de demnitate”. “Dezastrul grecesc ne avertizează faţă de drumul post-democratic ales de Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy. O concentrare a puterii într-un cenaclu al şefilor de guvern care îşi impun acordurile parlamentelor naţionale nu este drumul cel bun”, scrie el. Şi recomandă un nou proces constituţional în Europa care ar integra cetăţenii.

Reacţiile nu au întârziat. Furios, cronicarul vedetă al Spiegel Online, Jan Fleischhauer îl acuză pe Habermas că este

ultimul cu greutate dintre intelectualii Germaniei cu sentimente bune”, aparţinând “taberei istericilor cu aplecare către apocalipsă”. “În povestirea sa despre criza euro, politicienii s-au lăsat de mult timp să fie striviţi de economie. Sunt executanţii plini de zel ai capitalismului financiar... Dar atunci când este vorba de a formula revendicări concrete, Habermas se întâlneşte cu aceeaşi problemă a activiştilor mişcării Occupy Wall Street, care, nici ei nu au altă idee decât să spună că banii trebuie redistribuiţi într-un mod oarecare. De fapt, tot acest efort retoric are ca scop să-i dispenseze pe politicieni de responsabilitatea lor, pentru a le lăsa mână liberă să-şi continue politica liniştită.

În Republica Cehă, în schimb, autorităţile par să opteze pentru o relaxare a legislaţiei. Ministerul Sănătăţii a anunţat că pregăteşte o lege asupra drogurilor care ar premite canabisului să fie considerat ca medicament. El va fi prescris persoanelor grav bolnave (chimioterapie, scleroză în plăci şi pacienţi în stare terminală). "Canabisul va fi cultivat de stat sau importat", titrează MF Dnes, care explică faptul că el ar putea fi adus chiar din Olanda, cel mai probabil, din cauza legislaţiei cehe. Rămâne de văzut, comentează cotidianul, cum ne vom asigura că noul "medicament" va fi disponibil exclusiv în farmacii şi pe baza unei reţete medicale, şi nu pe piaţa neagră.

Opozanţii argumentează că o legislaţie mai restrictivă va cauza doar o înflorire a “avortului clandestin”. Oficial, doar 538 de avorturi legale au avut loc într-o ţară de 38 de milioane de locuitori anul trecut, dar Federaţia pentru Femei şi Planificare Familială estimează că numărul ajunge la 100 000 anual. Asta înseamnă, scrie Newseek, că legislaţia actuală, ce datează din 1993, care permite avortul doar în caz de viol sau incest, risc puternic pentru viaţa sau sănătatea mamei, sau boală permanentă sau ireversibilă a fetusului, “nu funcţionează”. Un sondaj recent arată că polonezii sunt împărţiţi aproape egal în această privinţă, 45% sprijinind avortul legal iar 50% fiind în favoarea interzicerii absolute.

Ezitările europenilor şi americanilor în faţa situaţiei din Libia “arată că Occidentul a renunţat în mod spontan la conducere. Şi locul lui este luat de alţii. Iranul, China şi Rusia fac deja coadă”, adaugă şi săptămânalul polonez Wprost, potrivit căruia “Occidentul nu mai este în măsură să se arate ca apărător al democraţiei, nici să mai sperie pe cineva într-un mod credibil”.