Printre măsurile propuse, o mai bună cooperare cu ţările de origine, de exemplu cele din Maghreb, întărirea dispozitivului Frontex şi supravegherea frontierei dintre Greci şi Turcia, ca şi o mai bună gestiune a fluxurilor migratorii, a expulzărilor şi a luptei împotriva traficului de fiinţe umane. Iniţiativa răspunde în acelaşi timp îngrijorării crescânde a Danemarcei faţă de imigraţia ilegală, chiar dacă, notează ziarul:

potrivit ministerului Justiţiei, nu se ştie cu exactitate câţi imigranţi ilegali numără Danemarca – avem doar o frică justificată ca numărul mare de imigranţi ilegali care se află acum în Grecia şi Italia, să înceapă să se dirijeze spre Nord.

Aceste măsuri se justifică şi prin măsuri practice, consideră Marlène Wind, de la Universitatea din Copenhaga, citată de cotidian:

problemele imigraţiei ilegale dăunează pieţei interne şi spiritului european al liberei circulaţii. Va fi deci o victorie – şi pentru preşedinţia daneză – dacă acest proiect este dus la bun sfârşit.

Potrivit Curţii, politica italiană de “respingere”, în vigoare din 2009, violează dreptul internaţional pentru că tratează imigranţi colectiv şi le neagă dreptul de a face apel în tribunalele italiene. Roberto Maroni, ministrul de Interne al Ligii Nordului din acea perioadă, a criticat sentinţa ca fiind “politică”, în timp ce premierul Mario Monti a declarat că guvernul va studia decizia. Dar Il Manifesto este sceptic -

Acordurile cu noul guvern libian arată în aceeaşi direcţie precum cele făcute cu Gaddafi. Pentru a schimba asta ar fi nevoie de o examinare temeinică a legislaţiei şi de o nouă politică de informare. Citind comentarii online despre sentinţă, îţi dai seama că Europa este văzută acum ca o ameninţare la integritatea noastră naţională. Este produsul a două decade de xenofobie şi ostilitate instituţională faţă de imigranţi.

Deoarece, în Mediterana, numeroase naufragii “nu sunt pe prima pagină a ziarelor”, amintește cotidianul berlinez, care o ilustrează pe a sa cu fotografia unei bărci care a naufragiat în iunie 2011 în fața unei insule tunisiene, având la bord 700 de refugiați libieni.

Realizând lista “celor mai mari catastrofe maritime din Mediterana din 2006”, cotidianul scrie în editorialul său:

Sute de mii de persoane ajung să fie cadavre anonime în mijlocul mării sau pe plajele pline de roci. Zeci de mii de refugiați ajung în mâinile lumii interlope dintr-o Europă în criză care nu le rezervă niciun loc și nici nu dă dovadă de umanitate. […] Morții sunt printre noi, că vin din croaziere de lux, sau dintr-un trauler.

 

Balonul migraţiei, care a crescut în ultima decadă de înflorire [economică], s-a spart brusc, devenind un val care a declanşat exodul masiv a aproximativ o jumătate de milion de cetăţeni.

Potrivit unui raport publicat pe 16 ianuarie de Institutul Naţional de Statistică (INE), migraţia netă este negativă (- 50 090) pentru prima oară în zece ani, cu 62 611 spanioli şi 445 130 de străini care au plecat în 2011. Principalele destinaţii pentru migranţi sunt Maroc, Ecuador şi Bolivia, urmate de Brazilia, Argentina, Germania, Marea Britanie şi China.

Cotidianul conservator atribuie o parte din declinul populaţiei Spaniei descreşterii natalităţii:

2011 a fost şi anul în care vârsta medie pentru a avea primul copil a trecut de bariera de 31, iar natalitatea a devenit de 1.4 copii pentru fiecare femeie – cifre în scădere, de asemenea.

Experţii Institutului Naţional britanic pentru Studii Economice şi Sociale argumentează că

interacţiunea dintre fluxurile de imigraţie şi PIB are efecte favorabile, astfel că, în perioadele în care creşterea economică este limitată, fluxurile de imigranţi sunt asociate cu o diminuare a ratei şomajului care altfel nu s-ar fi produs.

În Italia, rata de ocupare a populaţiei active este în creştere din nou, după ce şomajul se amplificase în ultimii trei ani din cauza crizei economice, notează publicaţia La Stampa. Cele mai recente date comunicate de Institutul Naţional italian pentru Statistică (ISTAT) arată că numărul locurilor de muncă deţinute de cetăţeni italieni a crescut cu 39 000 în trimestrul trei al anului 2011. Şi rata de angajare în rândul imigranţilor, al căror număr crescuse constant în ultimii ani, a continuat tendinţa ascendentă, chiar dacă ritmul a încetinit, creşterea fiind cu 120 000 de locuri de muncă, în comparaţie cu o creştere de 167 000 de locuri de muncă în al doilea trimestru din 2011.

“Oare este un semnal pozitiv al ieşirii treptate din criză?”, se întreabă sociologul Luca Ricolfi, într-un material publicat în La Stampa.

Mă tem că răspunsul este negativ. (…) Se întâmplă ceva nou: după ani de criză economică, italienii îşi dau seama acum că nu îşi mai pot permite să iasă la pensie prea devreme, îşi dau seama că nu mai pot accepta doar locuri de muncă la niveluri de top, îşi dau seama că nu mai pot aştepta vremuri mai bune. Oamenii nu observă încă o concurenţă directă, dar reacţionează la criză reducând cererea pentru forţa de muncă din străinătate şi străduindu-se să nu renunţe la locurile de muncă pe care le deţin. (…) Ceea ce părea creşterea iminentă a ratei de ocupare în rândul imigranţilor pare să încetinească sau chiar să se oprească.

Însă, din cauza crizei, numeroşi italieni şomeri renunţă la a mai căuta locuri de muncă, notează ziarul Corriere della Sera, citând cifre prezentate într-un studiu al Eurostat privind forţa de muncă potenţial activă. Conform studiului, 2,7 milioane de persoane, nivelul cel mai ridicat din spaţiul Uniunii Europene, din totalul de 8,2 milioane de persoane active, au renunţat la căutarea unor locuri de muncă. Singurele ţări în care pesimismul privind perspectivele de angajare încă este la cote relativ scăzute sunt Germania, Franţa şi Belgia.

“Putem acum să privim mitul naturii temporare a emigrării de după aderare ca pe unul fals. Ultimul recensământ a confirmat că avem de-a face cu cea mai mare pierdere a populaţiei din istoria postbelică” notează Krystyna Iglicka, demograf la Centrul pentru Relaţii Internaţionale de la Varşovia.

Potrivit săptămânalului catolic, asta înseamnă că politicile de migraţie ale Poloniei şi campaniile ce încurajează întoarcerea emigranţilor au eşuat total. “Avem de-a face cu o scurgere a populaţiei şi a forţei de muncă iar în douăzeci de ani vom fi cea mai îmbătrânită societate din UE, fapt la care va contribui în mod decisiv emigraţia în masă”, se plânge Iglicka.

Referindu-se la Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, Curtea a readus deci în discuţie regulamentul. Şi dat fiind faptul că în 2010, 90 % dintre imigranţii legali au intrat în UE trecând prin Grecia, Curtea a considerat că "autorităţile greceşti nu sunt în măsură să gereze acest flux de refugiaţi", notează TAZ, aspect care face ca situaţia imigranţilor să fie imposibilă iar timpul de examinare a cererilor lor, extrem de lung. De aceasta, a adăugat Curtea, Londra şi Dublin nu puteau să fi ignorat riscurile la care îi expuneau pe cei care au cerut azil, expulzându-i înapoi în Grecia.

Datorită acestui verdict, de acum înainte statul în care refugiatul se află în momentul interpelării sale este cel care trebuie să examineze cererea de azil, explică în continuare cotidianul german, potrivit căruia, totuşi, Germania nu este pregătită să accepte "o schimbare generală a sistemului Dublin".

Pe 2 decembrie, comisarul UE sugerase acordarea dreptului instituirii de controale la frontiere doar în cazuri urgente şi pentru cel mult cinci zile. În momentul de faţă, statele pot aplica astfel de măsuri timp de 30 de zile în cazul unor riscuri la adresa securităţii interne.

Potrivit unor surse diplomatice citate de ziarul german, cu excepţia Republicii Cehe, Italiei şi Lituaniei, celelalte state din Spaţiul Schengen resping ideea de a cere permisiunea Executivului de la Bruxelles pentru a putea restabili controale la frontierele proprii.

Dimpotrivă, restul statelor cer mai multă libertate pentru astfel de decizii, în special pentru limitarea fluxurilor de imigranţi, propunând chiar ca o ţară să poată fi obligată de partenerii săi să restabilească măsuri de control la frontiere. Potrivit unui specialist în materie de imigraţie citat de ziarul german, acest lucru ar însemna “o punere sub semnul întrebării a integrării europene”.

Potrivit unui expert citat de ziar, criza economică face cu atât mai dificilă această armonizare: unele ţări ce au o politică mai “deschisă” se tem că vor fi obligate să primească şi mai multe cereri, în timp ce altele, cum ar fi Grecia, au refuzat pur şi simplu să primească noi persoane care au cerut azil. În altele, adaugă el, cum ar fi Finlanda sau Olanda, influenţa partidelor dreptei populiste este cea care a determinat scăderea numărului de cereri de azil care sunt acceptate.

Comisarul arată cu degetul Grecia, pe unde au intrat în UE 80 000 de persoane în ultimii doi ani şi unde “condiţiile din centre sunt mult sub ceea ce este uman acceptabil”. Un amplu reportaj despre centrul imigranţilor din Tychero, în apropiere de frontiera cu Turcia, subliniază aceste fapte.

Pentru a încerca o mai bună repartizare a celor care cer azil, Cecilia Malmström propune printre altele să vină în ajutor în mod punctual celor mai solicitate ţări. Propunerile sale trebuie să fie discutate pe 13 decembrie în Consiliul Miniştrilor din UE.

Este adevărat, Erdogan a declarat în germană că “mergem împreună”, şi Merkel a lansat către aproximativ 3 milioane de imigranţi turci un foarte aplaudat “Sunt şi cancelarul vostru”. Dar tradiţionalele mere ale discordiei erau încă acolo: dubla naţionalitate pentru imigranţii turci în Germania, reclamată de Erdogan, şi obligaţia de a învăţa gemană, cerută de Merkel. “Asimilarea este o crimă împotriva umanităţii”, comparabilă cu antisemitismul, a declarat primul ministru turc în faţa unei impasibile Angela Merkel. Care a păstrat o tăcere elocventă referitor la subiectul aderării Turciei la Uniunea Europeană.

Afacerea divizează partidul, astfel încât acesta a votat pe 30 octombrie în proporţie de 85% o rezoluţie simplă care stipulează că “expulzarea refugiaţilor minori singuri nu este de dorit şi nu corespunde principiilor CDA”. Acest text, care contrazice politica guvernamentală şi programul partidului, accentuează divergenţele din sânul partidului.

Cotidianul de centru-stânga observă că “la un an după saltul politic fără coardă de salvare” reprezentat de participarea într-un guvern susţinut de populistul Geert Wilders, CDA “se găseşte într-o depresie infinită”, reflectată în sondaje. Pentru un cronicar al Trouw, afacerea demonstrează mai ales “o politică neputincioasă dezastruoasă pentru încrederea în stat”. CDA trebuie “să reia lucrurile în mână […] dar nu va reuşi actuala cooperare cu PVV”.

Pe 16 septembrie, de altfel, Comisia trebuie să prezinte un alt element al “noii guvernări Schengen”, explică şi Le Figaro: Bruxelles va avea de acum înainte posibilitatea de a suspenda din spaţiul Schengen ţările care nu vor reuşi să-şi protejeze sectorul lor din frontiera comună europeană. O ameninţare care vizează mai ales Atena, notează cotidianul francez. Dar acest program nu are unanimitate în sânul UE: miniştrii de Interne francez, german şi spaniol au redactat deja o declaraţie comună prin care ei refuză net să dea explicaţii legate de controlul propriei frontiere.

Căci pentru ziar, "istoria imigraţiei turce este un succes. Viaţa comună dintre 'indigeni' şi imigranţi se petrece bine, chiar mai bine decât la unii dintre vecinii noştri. Numărul absolvenţilor de bacalaureat este în creştere, clasa medie creşte şi ea, apar deputaţi de origine turcă în multe din Parlamentele regionale, şeful Verzilor este un turc". Pe scurt, conchide TAZ, turcii "au schimbat chipul Germaniei".

A doua fotografie, luată în aceeaşi zi, arată manifestaţiile care au izbucnit la Bari (regiunea Apulia). Frustraţi de întârzierea înregistrată de cererile lor de azil politic, mai mulţi emigranţi africani, care au fost deţinuţi timp de şapte luni într-un lagăr de "filtrare", "au strigat 'acte, acte' înainte de a provoca ciocniri şi de a bloca circulaţia. Au fost rănite 60 de persoane, inclusiv poliţişti". Protestele s-au întins până la oraşele Crotone, unde "emigranţii au reprodus manifestaţiile din Bari"şi Nardo, unde "400 de muncitori agricoli nord-africani au intrat în grevă pentru salarii mai bune". Cotidianul aminteşte că anul trecut, la Rosarno (tot în regiunea Calabria), emigranţii africani, care s-au plâns de a fi "trataţi ca nişte animale de către italieni", au manifestat şi ei.

"Un fapt ilustrează la perfecţie până în ce punct Europa se îndreaptă spre abisul xenofobiei: suprimarea controalelor interne între statele membre ale Uniunii Europene s-a pus în mişcare în 1995 când, ca o consecinţă a războiului din Iugoslavia, Europa trebuia să facă faţă unui val de mai bine de 600 000 de refugiaţi. Doar Germania s-a ocupat de 345 000 de persoane, într-un efort puţin cunoscut şi cu atât mai puţin recunoscut, dar şi alte ţări s-au ridicat la înălţime: Austria a primit 80 000, Suedia 57 000, Elveţia 25 000, Olanda 24 000 şi Danemarca 20 000.

Nimeni nu a dat înapoi atunci, nici nu a pus la îndoială faptul că suprimarea controalelor la frontiere a fost o idee bună. Acum, totuşi, câţiva tineri provenind din Nordul Africii şi perspectiva unei înfrângeri electorale în faţa dreptei extremiste i-au pus în alertă pe Sarkozy şi Berlusconi, conducători a două dintre ţările cele mai prospere din lume.

În Uniunea Europeană sunt 20 de milioane de imigranţi din afara ţărilor comunitare, ceea ce înseamnă doar 4% din populaţie. Cu excepţia Estoniei şi Letoniei, unde se află importante minorităţi ruseşti nenaţionalizate, nicio ţară nu trece de 8% la imigranţii extracomunitari. Pentru a înrăutăţi lucrurile, această Europă de douzeci şi şapte care vrea să dea lecţii de democraţie şi solidaritate tuturor a putut să aprobe doar 55 100 de solicitări de azil în 2010.

Că Paris şi Roma au vrut să linguşească executivul de la Bruxelles oferindu-i mai multe competenţe e de înţeles. Dar că a fost dispusă Comisia Europeană, apărătoarea tratatelor, să vândă atât de ieftin un principiu cheie al construcţiei europene cum este libera circulaţie a persoanelor, este într-adevăr îngrijorător".

Acest raport, care generează de câteva zile dispute în Danemarca, fusese dat publicităţii în 28 aprilie de către cotidianul conservator Jyllands-Posten, care scria pe prima pagină: "Restricţiile impuse străinilor permit economisirea miliardelor". Potrivit acestui cotidian liberal, studiul cifrează costul imigranţilor de origine non-occidentală, pentru societatea daneză, la 15.7 miliarde de coroane pe an (2.1 miliarde de euro), şi consideră că de la sosirea dreptei la putere, în 2001, regatul a economisit 5.1 miliarde de coroane anual (aproximativ 684 milioane de euro).

Economiştii dezmint în Information această interpretare a raportului. Ei explică mai ales că este imposibil de determinat felul în care aceşti imigranţi de origine non-occidentală influenţează economia ţării şi că, în consecinţă, dacă cifrele citate sunt corecte, ele nu exprimă costul imigranţilor pentru societatea daneză. Studiul nu face diferenţa, printre altele, între refugiaţi şi imigranţi, categorii cu statut diferit. În sfârşit, proporţia de copii şi tineri este mai ridicată la imigranţi decât în societatea daneză în general. Aceşti minori nu plătesc impozite şi contribuie deocamdată mai puţin decât alţii la bogăţia naţională. Dar această tendinţă se va inversa cu timpul. Deci, a reclama o înăsprire a legii imigraţiei într-o ţară care aplică deja cea mai constrângătoare legislaţie din Europa "înseamnă a trage o concluzie exagerată din acest raport", explică Marianne Frank Hansen, unul dintre autorii acestui studiu.

"A fost o greşeală din partea statelor membre de a considera imigranţii aterizaţi pe insula [italiană] Lampedusa drept o chestiune internă strict italiană. Iar reacţia Italiei de a-i lăsa să circule liberi spre restul Europei, în special spre Franţa, a pus gaz pe foc",

scrie astfel NRC Handelsblad despre lipsa de solidaritate afişată de cei Douăzeci şi Şapte în dosarul migranţilor din Africa de Nord. Potrivit ziarului olandez, "măsuri populiste cum ar fi controalele mai stricte la graniţe nu au decât o utilitate simbolică". Ar fi mai eficient să

"se recunoască în cuvinte şi acţiuni responsabilitatea comună a frontierelor externe ale Europei şi de a se stabili o politică comună în materie de azil şi imigraţie. Ar fi mult mai bine decât să ne întoarcem cu 26 de ani în urmă",

înainte de convenţia Schengen. Într-un interviu acordat NRC, analistul Hugo Brandy, de la Centrul pentru Reformă Europeană, explică faptul că "criza în jurul acordului Schengen este comparabilă cu cea a monedei unice", deoarece

"convenţia de la Schengen şi moneda euro se bazează amândouă pe o încredere comună. Acum că unele ţări au trădat această încredere, recurgem la sancţiuni. În ambele cazuri, ne putem întreba dacă criza este un pas înapoi sau, din contră, dacă accelerează integrarea".

Dimpotrivă, Le Monde apără câştigurile acordurilor Schengen, atunci când acestea sunt puse la încercare de o criză cauzată de un flux migratoriu "nu de 'proporţii biblice', cum s-a zis la Paris, dar important":

"Încheiate în anii 1980, destinate în primul rând mişcărilor migratorii între europeni, acordurile de la Schengen reprezintă, alături de euro, una dintre cele mai frumoase realizări ale Europei : o monedă comună şi căderea graniţelor, simboluri puternice ! Dar trebuie să adaptăm Schengen la fluxurile migratorii ale vremurilor. Ceea ce înseamnă că trebuie să  ajutăm statele – Italia, Grecia, Spania – care, la frontierele externe ale UE, sunt însărcinate cu  reglementarea imigraţiei. Şi fără îndoială trebuie şi ca UE să fie dotată cu o strategie de investiţii, ajutoare şi împrumuturi pe termen lung destinate vecinilor săi din sud. Pentru ca "primăvara arabă" să nu conducă la creşterea migraţiei. Şi toate acestea au un cost. Aceasta este problema într-o Uniune în care însăşi ideea de solidaritate bugetară sporită este mai tabu decât oricând. O scrisoare franco-italiană către Bruxelles nu va fi îndeajuns".

În La Stampa, istoricul Gian Enrico Rusconi observă că actuala "criză mediterano-libiană" marchează sfârşitul oficial al "triangulării Italia-Franţa-Germania, care a condiţionat o mare parte a istoriei europene":

"Germania s-a interiorizat. Franţa îşi joacă cărţile cu o dezinvoltură suverană. Comisia Europeană pare să fie un executiv nesigur de sine, dacă nu chiar impotent. Italia se simte vag ca fiind o victimă, în final ea se alătură taberei celei mai puternice, dar în adâncul sufletului ea este rătăcită".

Evocând "viziunea pe termen lung" şi "determinarea" liderilor germani, francezi şi italieni de după război, la baza unei "dinamici între cele trei naţiuni care au demolat vechea Europă şi au construit-o pe cea nouă", Rusconi afirmă că "acest ciclu este definitiv încheiat, sau cel puţin este iremediabil alterat".

"Cele trei naţiuni sunt menţinute împreună – cu vreo douăzeci de alte ţări – de legături instituţionale, desigur semnificative şi chiar ireversibile. Dar acestea sunt departe de a fi eficace pentru a face faţă unor probleme cruciale cum ar fi utilizarea forţei militare, controlul frontierelor sau sferele de influenţă. Asupra acestor subiecte, vechile suveranităţi naţionale par să fi preluat controlul. Diferenţele sau interesele naţionale, care fuseseră pompos declarate depăşite, ies din nou la iveală".