“în 2010 şi în 2011, jumătate din ceea ce importă China provenind din Uniunea Europeană vine din Germania, în timp ce această proporţie era de 39% în 2000”. Această întărire a greutăţii Germaniei ca partener comercial major al Chinei, a participat, de altfel, spune ea, la aducerea comerţului european în China. “Dacă Europa nu a pierdut părţi de piaţă în China – contrar Japoniei sau Statelor Unite – în aceşti zece ultimi ani, este mai ales datorită Germaniei. De altfel, este unul dintre puţinele state europene ce are un excedent comercial cu China”, subliniază ea. Din cauza forţei raporturilor comerciale stabilite între Beijing şi Berlin, Uniunea Europeană nu are deci altă alegere decât să ia în considerare acest nou partener economic.

Dar această relaţie privilegiată riscă să facă rău celei între China şi UE atât de mult este bilaterală înainte de orice. “Chinezii doresc o redresare a Europei prin afirmarea autorităţii germane”, explică Le Temps.

Cotidianul din Geneva reia concluzia studiului şi previne că

singurul echilibru posibil trece prin UE. Dar pentru a-i convinge pe germani să rămână buni europeni în acest domeniu, devine urgent să se dezvolte un parteneriat strategic între UE şi China.

Potrivit experţilor polonezi, acesta este un alt indiciu potrivit căruia, după investiţiile masive din Africa, America şi Asia, Beijing se gândeşte serios la expansiune în Europa Centrală, inclusiv Polonia, care ar putea deveni cel mai important partener al său dintre “noile” state membre ale UE. Dar nu toată lumea este mulţumită de această perspectivă. Potrivit Gazeta Wyborcza -

… unii experţi europeni cred că Beijing subminează rolul UE prin crearea de relaţii bilaterale cu diferite ţări europene. Aceasta slăbeşte coeziunea UE în relaţiile cu China.

Şi acestea sunt încordate în ultima vreme. Comisia Europeană “încearcă să forţeze” autorităţile de la Beijing să deschidă piaţa publică chineză companiilor europene, ameninţînd altfel să introducă reglementări care vor permite UE să “se răzbune prin închiderea pieţei sale publice” companiilor chineze.

Să nu ne punem un văl pe ochi: dacă Europa trimite în recunoaştere pe elocventa şi neputinciosa Catherine Ashton pentru a discuta cu Teheran, dacă Barack Obama ridică tonul spre provocarea iraniană de câteva luni, asta se întâmplă doar pentru că iranienii îşi umflă muşchii şi pretind să nu mai fie deloc controlaţi. […] Dacă [israelienii] ar fi fost la fel de prudenţi ca majoritatea statelor, Teheran nu ar fi avut nicio problemă pentru a accede curând la bombă. […] În caz de urgenţă, Occidentul va trebui să retragă singur armele nucleare din mâinile conducătorilor iranieni.

Impactul asupra companiilor aeriene chineze care efectuează zboruri în Europa nu a fost foarte clar. Deşi sistemul certificatelor de emisie a intrat în vigoare pe 1 ianuarie, Bruxelles încă nu a început să le încaseze. Dar toate companiile aeriene care folosesc aeroporturi din spaţiul UE au fost incluse în acest sistem. Cele care nu se supun acestor reguli riscă să fie amendate, iar cele care persistă ar putea să fie alungate de pe aeroporturile UE.

Financial Times reaminteşte că industria aviatică "nu este responsabilă decât de 3% din totalitatea emisiilor de gaze cu efect de seră", dar "UE consideră că sistemul său de comercializare a certificatelor de emisie este un aspect important al luptei împotriva schimbărilor climatice."

… să reducă datoriile, să lărgească mecanismele de control şi să ia poziţii clare, sincere şi de încredere faţă de restul lumii. […] Banii pe care chinezii vor să-i investească în Europa nu sunt destinaţi unui ajutor pentru dezvoltare ci trebuie să se dovedească o investiţie reuşită, pe planul economic şi politic. Din punctul de vedere al Germaniei, China ar putea să joace un rol cheie cu cele 3 200 de miliarde de dolari în rezerve valutare.

Frankfurter Rundschau aminteşte ce s-a cerut în schimb, cum ar fi recunoaşterea de către UE a statutului de economie de piaţă pentru China, ceea ce ar îngreuna, pentru companiile europene, luarea măsurilor împotriva atacurilor la politica de concurenţă sau a dumpingului. Rezultat, scrie Handelsblatt: Angela Merkel, care poate să se laude că este considerată de chinezi drept “modernizatoarea principală a euro”, nu a avut ocazia să promoveze relaţiile economice bilaterale aşa cum era prevăzut, şi nu are altă alegere decît să conteze pe întâlniri ulterioare în cursul anului pentru a smulge promisiuni primului ministru chinez.

Deoarece China este ameninţată de o explozie a datoriilor sale. În 2008, ea a iniţiat “un enorm pachet de relansare cu o valoare echivalentă a 440 de miliarde de euro cu scopul de a proteja imperiul de criza financiară declanşată în Statele Unite”. Problema: doar 133 de miliarde proveneau de la bugetul de stat, restul fiind împrumutat de la bănci, de la companii de stat şi de la particulari. “Astăzi, metropole cum ar fi Shanghai sau Beijing, dar şi mii de alte oraşe sunt puternic îndatorate la băncile statului.”

Dinspre partea chineză, cotidianul oficial China Daily afirmă că “China nu poate să fie nici salvatorul Europei nici panaceul pentru toate maladiile, dar va face tot ceea ce poate întinzând o mână amicală. Dar prietenia nu merge în sens unic. China a investit deja sume importante în obligaţiunile europene şi ar vrea câteva garanţii potrivit cărora investiţia sa este sigură”.

Pentru cotidianul economic, creditele acordate de către ţări precum China, Rusia şi poate şi Norvegia, precum şi de către FMI, prin intermediul unui "Special Purpose Vehicle" [o structură specială] ar putea contribui la mărirea Fondului European de Stabilitate Financiară, care ar ajunge la 2 000 de miliarde de euro. Această soluţie nu ar necesita aprobarea Parlamentului german, ceea ce ar fi "o uşurare" pentru Angela Merkel, remarcă Expansión. Dar "unii analişti privesc cu îngrijorare aceste credite venite din ţări precum China sau Rusia", care ar putea să încerce să obţină avantaje politice de pe urma lor, conchide cotidianul.

Dar nicio teamă de vreun "pericol galben", afirmă cotidianul din Hamburg în editorialul său, intitulat "Aceleaşi drepturi pentru toată lumea". "Până astăzi, chinezii nu s-au comportat ca investitori care golesc întreprinderile ca lăcustele, distrugând locurile de muncă la scară largă". Totuşi, pentru ca spionajul industrial şi competitivitatea scăzută să nu devină un pericol pentru economia germană, FTD lansează un apel la investiţiile în inovaţie pentru ca atât nemţii cât şi chinezii să poată juca acest meci al competiţiei şi al progresului.

Această pretenţie este legitimă, deoarece ţările emergente sunt sub-reprezentate în instituţiile internaţionale : în FMI de exemplu, ţările BRICS dispun de 11,06% din drepturile de vot, chiar dacă  reprezintă aproape 20% din PIB-ul global. Europa dispune de 35,6% din voturi pentru peste 30% din PIB-ul global (SUA are 16,8% din voturi pentru aproape 30% din PIB-ul global). Dacă raportul drept de vot / pondere economică este deci inechitabil pentru ţările BRICS, şi dacă o reformă este de dorit, totuşi Europa rămâne blocul cel mai influent din FMI.

Nu există deci niciun motiv pentru ca aceasta să renunţe la a lupta pentru a păstra acest post atât de strategic, în special atunci când mai multe ţări europene au fost sau sunt în negocieri pentru a obţine ajutoare. Dar în acest scop, încă o dată, Europa trebuie să vorbească cu o singură voce, şi să aducă candidatul – sau candidata – cel mai în măsură să îi apere interesele. Iar dealtfel dacă Europa vrea să evite ca  FMI-ul să apară din nou drept străjerul funest al ortodoxiei neo-liberale, ea ar avea tot interesul ca acest candidat să fie dotat de sensibilitate şi creativitate, astfel încât pastilele pe care va trebui să le prescrie să fie cât mai puţin amare cu putinţă.

Ezitările europenilor şi americanilor în faţa situaţiei din Libia “arată că Occidentul a renunţat în mod spontan la conducere. Şi locul lui este luat de alţii. Iranul, China şi Rusia fac deja coadă”, adaugă şi săptămânalul polonez Wprost, potrivit căruia “Occidentul nu mai este în măsură să se arate ca apărător al democraţiei, nici să mai sperie pe cineva într-un mod credibil”.

Sigur, ansamblul ţărilor membre UE a participat la ceremonie, "dar ca şi responsabilă a diplomaţiei europene, Catherine Ashton s-ar fi putut foarte bine alătura grupului, şi rupe astfel cu prudenţa excesivă cu care s-a obişnuit deja, pentru a apăra cu energie drepturile lui Liu Xiaobo. Căci dacă UE însăşi nu apără valorile care o unesc, cum vor proceda oare statele în relaţiile cu prima dictatură mondială?"