Această investigaţie intervine la o săptămână după ce US Securities and Exchange Commission (organismul federal american de reglementare şi control al tranzacţiilor financiare) a deschis o procedură similară. Dacă se dovedesc a fi vinovate, societăţile ar putea plăti amenzi considerabile, iar contractele lor actuale şi viitoare pot fi declarate nule şi neavenite. Conform Wall Street Journal, ancheta "aruncă o umbră asupra ambiţiilor companiilor de a-şi mări breşa în ţara cu cele mai mari rezerve de petrol din Africa".

ENI, îndeosebi, era societatea străină care realiza cea mai mare cifră de afaceri în Libia în timpul conducerii lui Muammar Gaddafi şi şi-a recuperat repede poziţia de lider după schimbarea regimului, deţinând, la ora actuală, 14% din producţia naţională. Compania avea intenţia să investească peste 22,9 miliarde de euro pentru a-şi dubla cota în următorii zece ani.

Să nu ne punem un văl pe ochi: dacă Europa trimite în recunoaştere pe elocventa şi neputinciosa Catherine Ashton pentru a discuta cu Teheran, dacă Barack Obama ridică tonul spre provocarea iraniană de câteva luni, asta se întâmplă doar pentru că iranienii îşi umflă muşchii şi pretind să nu mai fie deloc controlaţi. […] Dacă [israelienii] ar fi fost la fel de prudenţi ca majoritatea statelor, Teheran nu ar fi avut nicio problemă pentru a accede curând la bombă. […] În caz de urgenţă, Occidentul va trebui să retragă singur armele nucleare din mâinile conducătorilor iranieni.

Misiunea lui Monti are implicații pentru toți – de la finanțiștii de pe Wall Street la muncitorii chinezi. Pentru că problemele Italiei au devenit problemele lumii întregi, și Monti trebuie să refacă Italia pentru a evita o altă criză financiară globală. […] Chiar dacă criza datoriei în Europa își atinge punctul de intensitate maximă de doi ani, Italia [a cărei datorie publică depășește 120% din PIB] apare drept cea mai mare amenințare pentru supraviețuirea unei monede unice sub presiune: ea este în mod paradoxal prea importantă pentru a intra în faliment și prea importantă pentru a fi salvată. […] Și dacă devine insolvabilă, asta ar putea declanșa o serie de evenimente care ar deșira uniunea monetară și ar pune o jumătate de secol de integrare democratică în pericol.

Succesul lui Monti este de asemenea crucial pentru economia mondială. Consecințele unei intrări în incapacitate de plată a Italiei – și, mai rău, prăbușirea monedei euro – sunt aproape inimaginabile. Italia ar putea declanșa o criză financiară și mai rea decât cea provocată în 2008 de falimentul băncii Lehman Brothers. Unda de șoc ar traversa piețele financiare din lumea întreagă, ducând cu ea bănci și economii întregi. O recesiune în Europa, unde trăiesc sute de milioane de consumatori bogați, ar putea să împiedice redresarea în Statele Unite și să încetinească piețele emergente. Destinul lui Mario Monti, al Europei și redresarea mondială au devenit legate în mod inexorabil.

În ultimii doi ani, Europa a făcut mulţi paşi cruciali foarte dificili pentru a înfrunta criza care se acutiza. În Italia şi peste tot în Europa, cetăţenii fac sacrificii dureroase. Guvernele europene au început împreună să reformeze arhitectura Uniunii Europene. […] Averile noastre economice sunt legate în mod inextricabil, şi relaţia noastră cu Europa este o parte importantă a eforturilor noastre de a crea slujbe şi prosperitate în Statele Unite. Uniunea Europeană este cel mai mare partener economic unic al Americii.

Totuşi, preşedintele a mai spus că ţările europene au nevoie să ridice “un paravan de protecţie mai mare” pentru a preveni răspândirea crizei datoriilor, şi trebuie “să-şi arate angajamentul total pentru viitoarea integrare economică a Europei”.

Obama a mai subliniat importanţa NATO – lăudând decizia Italiei de a-şi extinde angajamentul în Afganistan după 2014 – şi rolul Europei în “primăvara arabă” sperând că astfel se va pune presiune pe regimul lui Bashar al-Assad pentru a demisiona. Dar dacă Washington este preocupat de intervenţia militară, după cum divulgă CNN, ţările europene încă se opun şi contează pe o soluţie diplomatică de ultim moment, scrie La Stampa.

O ameninţare şi o alegere a cuvintelor pe care FTD o numeşte “remarcabilă”. Fapul că secretarul de stat “se exprimă asupra unei probleme din transporturi demonstrează mai ales până la ce punct cearta este politizată”, remarcă jurnalul.

Pentru a nu defavoriza companiile aeriene europene, Europa cere din 2008 ca directiva despre piaţa de schimb a certificatelor de emisii să privească toate zborurile în direcţia Europei sau care provin de aici, adică să fie valabilă şi pentru companiile non-europene şi pentru căile din afara spaţiului aerian european. Precum China, Statele Unite văd aici o atingere a suveranităţii propriului spaţiu aerian.

Turneele reprezintă o sursă majoră de venituri pentru grupurile rock. Doar în anul 2010, Metallica a obţinut profituri de 110,1 milioane de dolari (82,2 milioane de euro) din astfel de activităţi. Acum, în loc de a veni în Europa în 2013, aşa cum era prevăzut iniţial, Metallica va avea un scurt turneu supranumit "European Summer Vacation" (“Vacanţa de vară europeană”), în 2012, turneu care va include Norvegia, Germania, Danemarca, Marea Britanie şi Austria.

În contextul în care perspectivele sumbre ale investitorilor se extind spre state bogate precum Franţa, domnul Cliff Burnstein, managerul grupului Metallica, se teme că moneda euro va claca, devenind dificil pentru organizatorii de concerte din cele 17 state care folosesc moneda unică să achite taxele datorate trupei Metallica.

Dl. Burnstein a spus -

În următorii ani, dolarul va fi mai puternic, iar euro mai slab şi, dacă va fi aşa, vreau să profit de această situaţie pentru a organiza mai multe concerte în Europa acum, pentru că vor fi mai profitabile pentru noi.

Wall Street Journal notează că şi grupul The Red Hot Chili Peppers, condus tot de Cliff Burnstein, a devansat programul turneului european.

Aproximativ 75% din veniturile acestui grup provin din turnee externe, precizează Cliff Burnstein.

"Unele bănci, printre care Merrill Lynch, Barclays Capital şi Nomura au emis o mulţime de rapoarte privind posibilitatea unei dezmembrări a zonei euro. Criza financiară din zona euro a intrat într-o fază mult mai periculoasă", au scris vineri analiştii de la Nomura. Dacă Banca Centrală Europeană nu intervine acolo unde politicienii au eşuat, "o dezmembrare a zonei euro pare acum mai degrabă probabilă decât posibilă", a spus banca.

Cotidianul newyorkez este totuşi surprins de calmul arborat de "băncile din marile ţări ale zonei euro care au fost afectate recent de criză". "În timp ce în Statele Unite se crede clar că Europa se poate sfâşia, aici credem că Europa trebuie să rămână aşa cum este", a declarat un bancher francez, rezumând gândirea băncilor franceze. "Deci, nimeni nu spune, 'Avem nevoie de un plan de rezervă'".

Financial Times raportează că unele companii internaţionale pregătesc planuri de urgenţă în eventualitatea căderii zonei euro.

Producătorii de automobile, întreprinderile din domeniul energiei, a bunurilor de consum şi alte  multinaţionale iau acţiuni pentru a minimiza riscurile plasându-şi rezervele de lichidităţi în investiţii sigure şi îşi reduc cheltuielile neesenţiale. Siemens şi-a înfiinţat chiar propria bancă pentru a depune fonduri în cooperare cu Banca Centrală Europeană.

Cotidianul economic londonez subliniază faptul că "unele firme cu acoperire globală cred că o dezmembrare a zonei euro ar fi întristătoare dar gerabilă". Acesta constată şi că:

Unii directori francezi, italieni şi spanioli declară că au întocmit planuri pentru a face faţă la turbulenţe financiare şi economice severe, dar nu în mod specific pentru o dezmembrare a zonei euro. Riscul, în ochii lor, este ca stabilitatea regiunii să nu fie şi mai ameninţată dacă s-ar răspândi zvonul că întreprinderile prevăd cel mai rău scenariu.

Cotidianul economic francez Les Echos se concentrează pe întoarcerea la moneda naţională pe care ar implica-o o astfel de sfâşiere a zonei euro. Acesta scrie că:

De luni de zile [firma britanică de curtaj] Icap a făcut discret simulări despre o revenire la drahma grecească pe platforma ei electronică EBS, cea mai mare piaţă interbancară de schimb valutar.

În Varşovia, Dziennik Gazeta Prawna raportează că poate întreprinderile din întreaga lume îşi elaborează  planuri de urgenţă, dar că "întreprinderile poloneze îşi păstrează calmul". Potrivit unui purtător de cuvânt de la Solaris Bus & Coach:

... dacă zona euro s-ar prăbuşi, nu ar fi o lovitură pentru noi. Acceptăm deja plăţi nu numai în euro, dar şi  în coroane cehe sau suedeze.

Între timp, vice-preşedintele unei fabrici de containere din aluminiu a declarat că "nimeni nu ştie cum ar arăta în realitate prăbuşirea zonei euro. Singurul lucru de care ne putem proteja sunt fluctuaţiile valutare".

Potrivit cotidianului economic italian, summitul ONU "nu pare să aibă nicio şansă de a ajunge la semnarea unui tratat internaţional asupra reducerii gazelor cu efect de seră. Cei care au fost împotrivă în permanenţă, asemeni Statelor Unite, vor fi satisfăcuţi. Însă pentru Europa este vorba de un triplu salt periculos":

Mai întâi deoarece, in cauza deciziilor protocolului de la Kyoto, UE a creat o piaţă a emisiilor în care sunt implicate bănci şi întreprinderi, pentru o investiţie pe termen lung de aproximativ 107 miliarde de euro.

În al doilea rând, deoarece summitul african ar putea duce la mai mult decât un simplu impas: ar putea semna moartea protocolului de la Kyoto, Canada, Japonia şi Rusia declarând deja că nu se vor alătura celei de a doua faze a protocolului, în 2013.

În sfârşit, în al treilea rând, pentru că nobilul angajament al UE, de a reduce emisiile cu 20 % până în 2020, s-ar putea regăsi la extremitatea unei lupte care nu are sens decât dacă este comună întregii planete. Şi care necesită miliarde de euro de finanţări publice, care, în aceste timpuri moderne, nu sunt deloc compatibile cu regimul de disciplină fiscală.

După cum a subliniat Herman Van Rompuy, Europa a ajuns acum într-un punct în care nu îşi mai poate finanţa modelul social. Mai rău decât atât, problemele sale financiare pot duce la un efect de domino, în care: “Băncile greceşti ajung la colaps, le urmează cele franceze, apoi cele americane” – o viziune pesimistă împărtăşită de Washington Post, care remarcă faptul că “amânarea” a fost singurul răspuns la probleme până acum. Totuşi, ziarul avertizează că “a venit momentul ca Europa sa-şi analizeze criza financiară”. Guvernele europene “vor trebui să găsească un numitor comun, şi repede, altfel Dna Merkel şi Dl Sarkozy, precum şi colegii lor vor rămâne în istorie drept liderii care au dus Europa, şi lumea, în pragul dezastrului economic – şi apoi peste el”.

Luni, Curtea de Apel a schimbat verdictul din lipsă de dovezi, stârnind reacţii furioase din partea opiniei publice. Presiunea asupra judecătorilor a fost foarte mare, subliniază Corriere. “Niciodată înainte mass-media nu au contat atât de mult într-un proces. Presa britanică a fost de partea victimei, supranumind-o pe frumoasa Amanda ‘Foxy Knoxy’ [Vulpiţa Knoxy], pentru a emfatiza şiretenia ei evazivă. Presa americană, totuşi, a susţinut-o. […] Pentru a contracara presa britanică şi italiană, familia Knox a primit ajutor de la biroul de presă pentru a trimite în Statele Unite o imagine a unei fete americane, victimă a nedreptăţii.”

Cazul a atras atenţia secretarului de stat american Hillary Clinton, care a promis sprijin diplomatic deplin pentru familia Knox. Departamentul de stat american şi-a exprimat imediat satisfacţia pentru decizia Curţii. Doar o persoană a fost până acum condamnată pentru uciderea lui Meredith Kercher – Rudy Guede, de cetăţenie ivoriană, un traficant de droguri de mică anvergură, fără o slujbă stabilă, care a primit o sentinţă de 30 de ani de închisoare în 2008.

Dar, după cum spune pe bună dreptate şi Timothy Garton Ash, cei zece ani care s-au scurs de la "9/11", au fost de asemenea, şi mai presus de toate, cei ai unei mişcări tectonice pe termen lung, care a schimbat radical echilibrul planetar : urcarea Chinei şi Asiei, slăbirea occidentului accelerat de criză.

Între aceste două cadre istorice, unde este Europa? A pune întrebarea înseamnă deja a-i răspunde parţial, întrucât continentul nostre pare astăzi incapabil de a mai influenţa mersul lumii. Şi totuşi acest deceniu este bogat în învăţături.

În 2001, UE nu număra decât 15 membri, iar extinderea la 25 şi apoi la 27 s-a făcut după o linie de falie agravată de 11 septembrie: raportul cu Statele Unite ale Americii. Ne amintim că în 2003, axa Paris-Berlin-Moscova împotriva războiului din Irak a fost contracarată de o axă Londra-Roma-Madrid care se baza şi pe ţările din fostul bloc sovietic, pe cale să adere la Uniune. Dacă politica externă a Europei s-ar fi decis pe bază de majoritate, cum ar cere logica comunitară, steagul european ar fi trebuit să fluture în Irak lângă cel american.

11 septembrie a accelerat de asemenea pierderea de interes a Statelor Unite faţă de Europa şi a pus sub semnul întrebării pertinenţa Alianţei Atlantice sub forma existentă, în care cei Douăzeci şi Şapte nu sunt în măsură să dezvolte o viziune strategică proprie şi susţinută de o adevărată politică de apărare. Felul în care Washington a reuşit să-şi înfigă scutul anti-rachetă pe teritoriul european fără a se consulta cu UE este o perfectă ilustrare, precum şi abstenţiunea germană în intervenţia din Libia.

2001 – cine mai îşi aminteşte? – este de asemenea anul în care cei Cincisprezece au creat Convenţia privind Viitorul Europei. Zece ani mai târziu, după un proiect de constituţie mort din faşă şi un Tratat de la Lisabona adoptat în durere, nu putem decât constata că Europa încă nu vorbeşte cu un glas puternic şi că nimeni, şi în niciun caz liderii săi politici, nu este încă în măsură să propună un proiect care să fie în fază cu noua ordine mondială. Într-un moment în care unii răspund la criza financiară cu ideea unui nou tratat, această constatare este cel puţin interesantă.

“Pentru negociatorii elveţieni, este deja clar că întrebarea nu mai este să ştim dacă ţara va trebui să se plieze pe această exigenţă, ci cum”, constată cotidianul genovez, care notează că “Statele Unite au anunţat deja că ‘o soluţie globală’ precum cea stabilită între Germania şi Marea Britanie ne le interesa”.

La câteva săptămâni după Germania, Marea Britanie a semnat într-adevăr un acord cu Berna referitor la averile britanice plasate în Elveţia. “Acest acord va permite Londrei să taxeze conturile deţinute de cetăţenii britanici în conturi secrete deschise în Confederaţia Helvetică”, explică Les Echos. Pentru cotidianul francez, “garantizând anonimatul deţinătorilor de conturi”, Elveţia “a salvat esenţialul din secretul său bancar.” Şi, în fapt, ea “a ajuns să fisureze unitatea europeană în materie de luptă împotriva evaziunii fiscale.”

"Îndoielile asupra credibilităţii afirmaţiilor lui Nafissatou Diallo nu îi dau mari şanse de a beneficia de unanimitatea celor doisprezece juraţi în cazul în care ar avea loc un proces", subliniază cotidianul, care aminteşte că descoperirea "minciunilor" din plângerea către procuror dusese la răsturnarea situaţiei în 1 iulie, generând punerea în libertate supravegheată a lui "DSK". Decizia procurorului va fi definitivată în cadrul unei audienţe, în 23 august. În acest caz, Strauss-Kahn "va fi liber să părăsească imediat solul american". Aceasta nu înseamnă încă că va fi dezvinovăţit, afirmă în continuare cotidianul, "căci sfârşitul urmăririi penale nu pune punct afacerii din Statele Unite, căci procedura din domeniul civil continuă".

Proiectele următoare includ un proiect al regizorului american Gus van Sant şi un film în care va juca unul dintre starurile: Russell Crowe, Eric Bana sau Geoffrey Rush. Potrivit Rzeczpospolita, această dezvoltare este un efect secundar al crizei economice globale, având în vedere că “multe studiouri mai mici îşi caută parteneri de afaceri pentru a supravieţui”.

Pe de altă parte, “investitorii polonezi au descoperit că succesul la Hollywood are un gust unic care nu poate fi comparat cu nicio premieră în Polonia”. Noii moguli ai filmelor, întrebaţi de cotidian, au arătat un interes scăzut pentru investiţiile în producţiile interne de film. “Am un principiu simplu: nu pot să pierd banii pe filme”, a explicat unul dintre ei.

“UE a creat o singură monedă, dar nu a format şi o uniune politică sau fiscală mai puternică”, spune Time. Opiniile diferă în privinţa consolidării sau a ruperii UE. Există precedente în istorie pentru ambele variante: uitaţi-vă cum rubla rusească s-a destrămat când “discrepanţele economice au devenit prea mari” între ţările din fosta Uniune Sovietică care au încercat să o folosească în continuare după colapsul USSR. Pe de altă parte, vă amintiţi criza Mecanismului Cursului de Schimb din 1992, care a grăbit multe ţări europene să se îndrepte “spre o mai apropiată integrare economică”? Oricare ar fi calea, “criza arată alegerea iar alegerea trebuie făcută”.

"Există o 'apreciere' optimistă  asupra Statelor Unite aşa cum există 'o apreciere' pesimistă asupra Europei", explică Les Echos, care aminteşte că "creşterea pe cap de locuitor şi crearea de noi locuri de muncă pot fi mai importante de această parte a Atlanticului, nimeni nu se sinchiseşte". Fenomenul oricum nu se va inversa atâta timp cât nu va fi găsită o soluţie politică: "zona euro va continua să îngrijoreze atât timp cât ea nu va fi pilotată coerent şi clar".

Panorama situaţiei este cunoascută: Grecia se apropie de faliment în ciuda austerităţii şi a banilor de la UE şi FMI; datoriile portugheză şi irlandeză au primit calificativul "junk"  de la agenţiile de notare iar Italia este constrânsă să adopte un plan pentru a economisi 40 de miliarde ceea ce înseamnă că le-a ajuns cuţitul la os. Confruntate cu toate acestea, cele Şaptesprezece ţări din zona euro, Banca Centrală Europeană şi Comisia se ceartă pe tema strategiei ce trebuie adoptată. "Prin absenţa de direcţie politică, ne şicanăm în privinţa condiţiilor de participare a sectorului bancar la noul plan de ajutorare a Greciei. Dar, domnilor miniştri, asta înseamnă că ne ocupăm de o gripă când ne ameninţă cancerul!", deplângea Le Monde la o zi după reuniunea infructuoasă a miniştrilor de Finanţe.

Conducătorii noştri beneficiază totuşi de circumstanţe atenuante, care sunt în acelaşi timp motive pentru a ne nelinişti şi mai mult. Primul, după cum explică Die Zeit, este că trebuie să aleagă între pe de o parte presiunea politică internă pentru a nu mai finanţa planuri de salvare în mod vizibil ineficiente care afectează populaţia fără a jena băncile, iar pe de alta un sector financiar care îşi impune ritmul, slăbeşte statele dar îşi păstrează o anumită greutate: banii săi sunt indispensabili pentru a finanţa împrumuturile statelor.

Cel de-al doilea vine de peste Atlantic. Pe 14 iulie, agenţia Standard & Poor's a ameninţat cu degradarea ratingului Statelor Unite. La Washington, Barack Obama nu a reuşit până în prezent să-i convingă pe republicani să-l ajute în stabilirea unui buget. Criza financiară care cutremură Europa ameninţă deci să slăbească America, ceea ce ar agrava şi mai mult situaţia pe continentul nostru. Fără ca responsabilii americani să pară că ar fi mai la înălţime faţă de europeni.

Indecişi, incompetenţi sau pur şi simplu paralizaţi de miză şi de sentimentul că nu mai sunt stăpâni pe destinul ţărilor lor, conducătorii europeni vor trebui totuşi să dea dovadă de determinare. Trebuie să fie însă foarte înţelept cel care poate spune care este drumul de urmat!

Aşteptând, comentatorii sunt interesaţi de sistemul judiciar american. Le Monde a criticat aspru sistemul american “şocant” în care “procurorul este ales iar realegerea sa depinde de rezultate” şi “modul în care s-a pus în acţiune maşina mediatico-juridică americană, chiar în momentul în care ar fi fost nevoie să nu se grăbească şi să dea dovadă de prudenţă”. Din contră, Libération salută rapiditatea sistemului american: “O parte dintre acuzaţii dizolvându-se, justiţia americană a tras consecinţele cu o rapiditate fulgerătoare, pe care trebuie să o salutăm. Oferă astfel o lecţie: în esenţă failibilă, justiţia este cea care se îndoieşte şi ştie să-şi admită greşelile.”