Panorama situaţiei este cunoascută: Grecia se apropie de faliment în ciuda austerităţii şi a banilor de la UE şi FMI; datoriile portugheză şi irlandeză au primit calificativul "junk"  de la agenţiile de notare iar Italia este constrânsă să adopte un plan pentru a economisi 40 de miliarde ceea ce înseamnă că le-a ajuns cuţitul la os. Confruntate cu toate acestea, cele Şaptesprezece ţări din zona euro, Banca Centrală Europeană şi Comisia se ceartă pe tema strategiei ce trebuie adoptată. "Prin absenţa de direcţie politică, ne şicanăm în privinţa condiţiilor de participare a sectorului bancar la noul plan de ajutorare a Greciei. Dar, domnilor miniştri, asta înseamnă că ne ocupăm de o gripă când ne ameninţă cancerul!", deplângea Le Monde la o zi după reuniunea infructuoasă a miniştrilor de Finanţe.

Conducătorii noştri beneficiază totuşi de circumstanţe atenuante, care sunt în acelaşi timp motive pentru a ne nelinişti şi mai mult. Primul, după cum explică Die Zeit, este că trebuie să aleagă între pe de o parte presiunea politică internă pentru a nu mai finanţa planuri de salvare în mod vizibil ineficiente care afectează populaţia fără a jena băncile, iar pe de alta un sector financiar care îşi impune ritmul, slăbeşte statele dar îşi păstrează o anumită greutate: banii săi sunt indispensabili pentru a finanţa împrumuturile statelor.

Cel de-al doilea vine de peste Atlantic. Pe 14 iulie, agenţia Standard & Poor's a ameninţat cu degradarea ratingului Statelor Unite. La Washington, Barack Obama nu a reuşit până în prezent să-i convingă pe republicani să-l ajute în stabilirea unui buget. Criza financiară care cutremură Europa ameninţă deci să slăbească America, ceea ce ar agrava şi mai mult situaţia pe continentul nostru. Fără ca responsabilii americani să pară că ar fi mai la înălţime faţă de europeni.

Indecişi, incompetenţi sau pur şi simplu paralizaţi de miză şi de sentimentul că nu mai sunt stăpâni pe destinul ţărilor lor, conducătorii europeni vor trebui totuşi să dea dovadă de determinare. Trebuie să fie însă foarte înţelept cel care poate spune care este drumul de urmat!

În scrisoarea sa, redactată împreună cu Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Spania, ea a respins şi iniţiativa palestiniană, scriind – “Nu este momentul pentru mişcări unilaterale de nicio parte, dat fiind că acest fapt ar putea duce la degradarea situaţiei”. În mintea lui Lady Ashton se găsesc mai ales revoltele din Orientul Mijlociu care necesită cât mai urgent o înţelegere “pentru că este nevoie să contribuim la o calmare a situaţiei volatile care promite să se înrăutăţească pe măsură ce trece timpul”. Potrivit cotidianului Ha’aretz, “secretarul de stat Clinton şi administraţia SUA nu sunt îndrăgostite de iniţiativa lui Ashton în acest moment”, şi “preferă să-l sprijine pe primul-ministru Benjamin Netanyahu care cere reluarea negocierilor cu palestinienii”.

În plus, evenimentele recente cum ar fi revoluţiile arabe redau Europei un loc strategic pe care preşedintele Obama nu îl poate neglija. “Statele Unite au nevoie de britanici şi francezi, ca şi de NATO, atât din punct de vedere militar cât şi financiar”, notează Le Monde. Barack Obama “face curte europenilor şi pentru problema israeliano-palestiniană”, faţă de care Washington se teme să nu fie izolat “când va veni momentul de a se pronunţa în privinţa recunoaşterii statului palestinian, în septembrie la ONU”. O recunoaştere care reprezintă totuşi “un factor puternic de divizare” pentru europeni.

În timp ce irlandezii îşi exercită resemnaţi dreptul democratic de a vota, se uită şi la revoltele din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, unde mor oameni cu sutele pentru a obţine o minimă libertate. Mulţi au privit ţintă la Al Jazeera sau BBC cum se desfăşoară evenimentele palpitante şi înspăimântătoare şi au fost emoţionaţi sau chiar inspiraţi, pentru că ei, ca şi mulţi dintre noi, au înţeles mai mult din instinct, ce lucru nobil este democraţia. Imediat, în inimile lor trebuie să fi apărut ideea că într-un anumit punct, după atâtea sacrificii şi sânge vărsat, şi oamenii din Tunisia, Egipt şi Libia vor fi nevoiţi să aleagă între variantele locale ale Fianna Fáil sau Fine Gael, ciondănindu-se pe care taxe să le ciuntească, ce servicii publice să taie, si cum să obţină o dobândă mai bună pentru rambursarea împrumuturilor de la UE/FMI.

Trebuie oare ca apariţia democraţiei să ducă în mod inevitabil la şicane tehnocratice? Într-un anumit fel comparaţiile recente dintre evenimentele de acum şi revoluţiile din 1989 sunt nepotrivite. Dacă prezenţa la vot din fostele ţări comuniste precum România, Bulgaria, Republica Cehă şi Polonia este un barometru al entuziasmului pe care îl inspiră democraţia, atunci o medie de 50% până la 60% la alegeri arată că răspunsul este Da. După doar douăzeci de ani pe acest drum, aproape jumătate dintre alegători s-au răzgândit. 

Problema nu ţine doar de automulţumire, ci pare să fie cauzată de timiditatea şi lipsa de inspiraţie a liderilor noştri. Cum, de exemplu, pot ei să inspire respect, când viziunile şefului pentru afaceri externe al UE, Catherine Ashton şi Barack Obama au fost ruşinos de lipsite de entuziasm în momentul în care egiptenii, cu riscul vieţii, s-au strâns în Piaţa Tahrir? Ce ar face ei dacă regimurile despotice ar pune stăpânire pe Europa din nou? Şi totuşi aceasta nu are prea mult de-a face cu eşecurile lor personale, ci mai degrabă cu un risc potrivnic culturii politice, ceea ce înseamnă că o femeie decentă precum Lady Ashton şi cândva exuberantul Obama au aşa puţin loc de manevre, şi par striviţi, nicidecum eliberaţi, în ciuda puterii pe care o au la dispoziţie. Pentru că locuim în societăţi care nu îndrăznesc nimic, inevitabil nu se va schimba nimic, iar ca rezultat, votul devine un gest la fel de comun precum a alege între fulgi de porumb sau biscuiţi de orez la magazin. În ciuda deceniilor de tiranie, popoarele din Nordul Africii demonstrează că ceea ce pare o realitate de nestrămutat poate să se năruiască imediat. Când intră în cabina de vot, irlandezii, ca europeni, trebuie să-şi amintească faptul că lumea nu e la cheremul destinului, ci poate fi modelată.

Unul dintre motivele invocate de Casa Albă pentru a-şi justifica decizia este într-adevăr lipsa unui singur interlocutor de această parte a Atlanticului. Tratatul de la Lisabona era presupus să rezolve această problemă, juraseră liderii celor douăzeci şi şapte, şi Europa urma să ajungă în sfârşit pe locul de putere  mondială la care aspiră în mod legitim. Dar, când vine vorba de punerea în aplicare a Tratatului şi de a se şterge un pic în spatele instituţiilor cu care au înzestrat UE – începând cu preşedintele stabil al Consiliului – vechile reflexe şi "fiecare pentru el" prevalează. Am văzut la Copenhaga unde se ajunge cu astfel de purtări.

Liderii UE se ceartă astfel pentru a şti cine îl va găzdui pe Obama sau se împing pentru a fi lângă el pe fotografie. Cei – şi nu sunt rari – care au nevoie de popularitate dau din mâini şi din picioare pentru a-i smulge o declaraţie de prietenie de uz pur intern, ca şi cum preşedintele american ar avea puterea de a influenţa sondajele, ca un fel de icoană miraculoasă.

Miracolul, Barack Obama l-a făcut ajungând la Casa Albă.  El se confruntă  acolo cu criza, cu creşterea în putere a Chinei şi Indiei, cu Iranul, cu situaţia în Orientul Mijlociu şi Afganistan. Dacă europenii doresc să aibă vreo greutate în aceste dosare, ştiu acum ce trebuie să facă.

Gian Paolo Accardo

"Aici se va decide cine este cel care va avea un rol în concertul marilor puteri. China autocratică sau India democratică? Ce rol va avea Rusia? Un Iran dotat cu arme nucleare ar modifica durabil echilibrul puterilor din Orientul Apropiat". Jurnalul propune "discutarea unei noi constituţii" care ar da mai multă autonomie provinciilor, căci "constituţia prezidenţială născută în 2002 sub presiunea americană nu ţine cont suficient de istoria şi de structura ţării".

Nu este în schimb cazul preşedintelui francez care refuză "un acord redus" şi se duce în Brazilia în 26 noiembrie pentru a tenta să alipească poziţiei europene ţările din Amazonia. "Chiar dacă nu este mandatat de nici un omolog european, Nicolas Sarkozy vrea să reînnoiască tehnica forţării", scrie Le Figaro. "Ca şi să nu piardă şansa de a apare ca un artizan al unui consensus asupra climatului".

Polska regretă de asemenea faptul că Preşedintele Obama a respins mai multe proiecte promiţătoare, cum ar fi Airborne Laser( Laser Aerian) sau Kinetic Energy Interceptor ( Interceptor cu energie cinetică). Sam 3 nu este decât un substitut "inferior" şi nu este o propunere "serioasă", ca cea prezentată de către regretata administraţie Bush. "De fapt, beneficiile potenţiale pentru Polonia erau atât de mari încât Kremlin-ul a făcut tot posibilul să saboteze proiectul", se plânge cotidianul.

De partea cehă, vizita lui Joe Biden nu suscită prea mult entuziasm: Mlada Fronta DNES estimă astfel că obiectivul ei este "să liniştească guvernele de la Praga şi Varşovia" după abandonul scutului anti-rachetă, şi scrie că SAM 3, propus la schimb, face "Rusia să râdă".

"A aprobat lovituri aeriene care au cauzat moartea mai multor civili în 9 luni de zile decât au făcut-o bombele aeriane în cursul anului trecut pe timpul mandatului Bush", scrie Mehdi Hasan. Intr-o notă de pe blogul său, intitulată "E o glumă?", jurnalistul adaugă faptul că "cultul lui Obama l-a ridicat la rangul de semi-zeu şi i-a conferit o poziţie de supraom în peisajul politic mondial". Preşedintele american, conchide el, primeşte "un premiu pentru pace pe când el în realitate a pus capăt păcii".

Dar trebuie ca Marea Finanţă să contribuie la rezolvarea unei probleme care există din cauza ei? Câţiva cred că da. Limitele modelului în ultimii douăzeci de ani sunt evidente : modelele din matematică nu au prevăzut criza pieţei financiare. Până şi instrumentele cu care măsurăm realitatea economică pot induce greşeli : preşedintele Nicolas Sarkozy i-a cerut de altfel lui Joseph Stiglitz, premiu Nobel de Economie, să creeze un indicator pentru a înlocui PIB (produsul intern brut), care ţine cont de realitatea socială.

Aceaşi realitate care, pe timpuri grele, se degradează şi generează drame umane : 23 de sinucideri la France Telecom într-un un an, care încriminează gestiunea societăţii şi politicii sale de resurse umane. Uriaşii industriali sunt aproape,în ceea ce îi priveşte, de a face o criză de nervi când le vorbim de a limita bonusurile directoriilor. De exemplu Nestle a ameninţat cu a-şi deplasa sediul în Elveţia, şi guvernul din Berna nu schimbă proiectul său de a limita salariile membriilor din consiliul de administraţie.

Cu 10% de şomaj în toată Europa, presiunea pentru a reforma legiile pentru munca şi drepturiile lucrătoriilor se amplifică. Dacă Barack Obama va încerca să introducă în Statele Unite ale Americii un sistem de sănătate care seamănă cu cel din Europa, n-ar fi poate momentul ca Europa să facă din nou un New Deal?

R.C.

"O prăpastie separă Statele Unite de UE", crede cotidianul, deoarece Uniunea intenţionează să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 30% până în 2020 (faţă de 1990), pe când Statele Unite doresc să întârzie intrarea în vigoare a măsurilor care vor fi decise pentru perioada 2020-2050. Această propunere "sfărâmă proiectul unui efort global", conchide ziarul.

În timp ce strategia proiectului de scut anti-rachetă lansată în cadrul noii preşedenţii americane încă nu a fost finalizată, experţii sunt de acord a afirma că şansele instalării pe teritoriile poloneze se reduc, cu atât mai mult cu cât Washington este sensibil la obiecţiile Rusiei în acest dosar. Lipsa de încredere a consilierilor în ceea ce priveşte eficacitatea acestui scut rămâne principalul obstacol al proiectului.

"Ori, pentru cine a votat acum majoritatea europenilor? Pentru Mc Cain", scrie ziaristul şi eseistul Jean-Paul Marthoz în cotidianul Le Soir. "Confirmând puterea unui Partid Popular European până la limitele unui suveranităţi cel puţin obtuz şi al populismului cel mai strepezit, o parte decisivă a alegătorilor a votat împotriva schimbării serene incarnate de Barack Obama". Sigur, majoritatea Parlamentului european rămâne ancorată în jurul axei democrate şi moderne, dar pentru Marthoz aceste alegeri confirmă o repliere naţionalistă, identitară şi conservatoare şi semnalează o slăbire a "softpower"-ului european pe scena mondială. Un "softpower" care aparţine astăzi Statelor Unite.