Închisoarea este locul unde Uli Hoeneß, preşedintele FC Bayern ar trebui să urmărească finala Ligii Campionilor între echipa sa şi cea din Dortmund, pe 25 mai la Londra, estimează Tageszeitung.

Mărturisirea lui Hoeneß, care a recunoscut că a deţinut un cont în Elveţia, ia dimensiuni tot mai politice în Germania, în cadrul campaniei pentru alegerile legislative din septembrie.

“Hoeneß se prezintă ca un suflet păcătos dar asta va avea trecere pe lângă justiţie?” se întreabă cotidianul alternativ, care pune o altă întrebare: cea a demisiei preşedintelui care declarase că nu vrea să-şi părăsească postul înainte de faimoasa finală.

Felix. Fără Otilia...este vorba despre porecla dată cândva Oscarului european, și acum uitată. Felixurile recompensau cele mai bune filme europene, cei mai buni actori europeni, cele mai bune actrițe europene (a fost și rândul Maiei Morgenstern cândva...). Şi, nu, în ultimul rând, contribuția europeană a unui actor la cinematografia mondială. Titlul, frumos, a dispărut, dar nu și aceste premii, acordate de un juriu prezidat de Wim Wenders, care se întrunește o dată la doi ani într-o capitală europeană, alta decât Berlin, în ceilalți ani. Data viitoare va fi la Riga, capitală culturală europeană a anului 2014. Mi-am adus aminte de acest premiu, discret și cu atât mai interesant, aflând că actorului danez care l-a interpretat pe dr Struensee în A Royal Affair, Mads Mikkelsen, i-a fost acordat acest premiu în 2011. Aș zice că pe merit...Nu știu ce cred unii, dar eu zic că de fapt, prin interpretare și stil unii actori europeni reușesc să facă să tremure în noi cu mult mai multe fibre decât monștrii din America...Pe orice continent ne-am afla.

A Royal (european) Affair....Crezusem că am ghicit toate registrele de interpretare ale acestui film, superb, văzut de curând. De când l-am văzut nu încetez să mă plimb pe paginile caselor regale, europene, suedeze, daneze, spaniole, europene, în general. Şi mă întreb, cu groază, dacă ultimul registru de interpretare nu ar fi dat cel al condițiilor în care se făceau și se desfăceau reformele în acel secol...Dacă nu asistăm, astăzi, în UE a noastră, la o bătălie la fel de nemiloasă și de dureroasă între dogmă și progres, și la ce cuplu oare face și desface de fapt ițele. La Bruxelles..Berlin...Paris...București.

Fotbal și eternitate. Revin la articolul pe care l-am semnalat mai demult pe contul FB: "Six idea to save the EU". Nu mi se pare chiar o aberație această Europe FC United, cu atât mai mult cu cât, de fapt, nicio echipă de fotbal din Europa, de club sau națională, nu mai este 100% pur sânge. Din naționala suedeză face parte un Zlatan Ibrahimovici care este de fapt din Balcani...francezii vibrează la auzul numelor unor jucători care numai francezi nu sunt (Beckam, Zlatan...). Imaginați-vă doar o clipă o echipă cu acest nume...European FC United. Nu v-ați duce pe jos până la Bruxelles pentru ea? "Football's governing authorities have clearly been thinking about this. After France hosts the 2016 European championships, the tournament will change radically, with 13 cities in 13 nations hosting matches in an attempt to make the competition more pan-European. But even Uefa's general secretary, Gianni Infantino, admits: 'There is a common concept, but the concept of nationality endures'. A soccer team Europe seems a long way off". Nu știu voi, dar eu de abia aștept să văd cum o să arate campionatul european de fotbal din 2016...în 13 state europene. Sper că va fi și România pe listă...

Eurovision...se apropie cu pași mari. Finala va avea loc în 18 mai în Suedia. Şi aflu cu bucurie că la Paris, duminica trecută au fost lansate 1000 de baloane pentru a sprijini nu candidatura Franței la Eurovision, Amandine Bourgeaois, ci pe cea a Moldovei, Aliona Moon. Ce-am văzut mi-a plăcut: Hai Aliona!

Lăcrămioare. Franța miroase a lăcrămioare, de câteva zile. Noblesse oblige, de 1 mai toată lumea oferă aceste flori...e ciudat cum pentru fiecare stat european Ziua Muncii are altă semnificație. Tradiția zilei ar veni se pare din Antichitate, însă treaba cu gingașele flori vine din secolul 19: este o floare care poartă noroc...deci, dacă vreți să fiți altfel mâine, nu mergeți la mare, la Constanța, dacă sunteți în România, ci oferiți lăcrămioare...

3.14. M-am distrat cu acest format pentru că este vorba de o rubrică pe care o citesc mereu cu plăcere, în Dilema Veche. Cu ochii-n 3.14. O vă ca pe un fel de magazin cu amintiri din viitor, de gesturi și bibelouri intemporale, ca o prăvălie cu poezie în care te îngropi atunci când ai un moment de respiro. Deci, de ce nu și eu din când în când? Un bun exercițiu de stil, din când în când, considerând că, dintr-un anumit punct de vedere, toată lumea știe să scrie romane, dar atât de puține persoane...pamflete. Sic.

PS. Pentru Serendipity vă las să descoperiți singuri ce înseamnă...

În acest 22 martie, fotbalul european este marcat de două întâlniri care contează pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal 2014, meciuri sub o imensă tensiune politică, chiar dacă din motive foarte diferite.

La Budapesta, Meciul Ungaria-România, contând pentru eliminatoriile Campionatului Mondial din 2014, va fi jucat fără spectatori. "Cu uşile închise", dupa cum titreaza Népszabadság.

Sancţiunea a fost decisă de către FIFA după un meci amical între Ungaria şi Israel, în 15 august trecut, când suporterii maghiari scandaseră sloganuri şi purtaseră banderole antiseminte.

Poliţia va fi în alertă maximă pentru această întâlnire între cele două ţări vecine, ale căror relaţii sunt astăzi tensionate, din cauza minorităţilor maghiare din România. Două ecrane uriaşe vor fi instalate pentru suporteri. "Ultraşii" şi membrii partidului de extremă dreapta Jobbik vor organiza concerte ale unor grupuri skinheads.

La Zagreb, eternul şoc între Croaţia şi Serbia este cel care îngrijorează autorităţile. De la împărţirea Iugoslaviei, anunţată în 1990 printr-o încăierare generală în timpul unui meci de fotbal între Dinamo Zagreb şi Steaua Roşie Belgrad, stadioanele au devenit teatrul înfruntărilor dintre suporterii celor două ţări. Tensiunile dintre Zagreb şi Belgrad au renăscut recent, după achitarea generalului croat Ante Gotovina, de către Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie.

În timp ce tabloidul 24 Sata se îmbracă în culorile Croaţiei, pentru a clama "Hai să fim mândri!", capitala croată "se află în stare de asediu", scrie confratele său Jutarnji List: aproximativ 1 500 de poliţişti locali au fost mobilizaţi pentru meci, ajutaţi de colegii sârbi, cu o mai mare experienţă în luptele împotriva ultraşilor.

Deja sancţionate de către instanţele internaţionale ale fotbalului pentru violenţe din partea suporterilor, Croaţia şi Serbia au căzut de acord să nu organizeze deplasări ale suporterilor, pentru a evita orice exces. Poliţia croată a avertizat că meciul ar putea fi întrerupt în orice moment în caz de intonare a unor cântece cu caracter naţionalist împotriva sârbilor. O eventualitate care ar penaliza mai ales selecţionata naţională croată, lider (alături de Belgia), al grupului său, aminteşte cotidianul croat.

“Bruxelles investighează fotbalul spaniol” titrează El País, dezvăluind că autorităţile de supraveghere a concurenţei din cadrul Comisiei Europene au lansat o anchetă în privinţa a trei echipe de fotbal din Valencia – Valencia, Hércules şi Elche – care au declarat guvernul regional, aflat sub controlul Partidului Popular de centru-dreapta, garant pentru împrumuturi bancare în valoare de 118 milioane de euro. Cluburile nu au putut să-şi plătească datoriile la Bankia, Banco de Valencia şi CAM, care au fost ulterior naţionalizate, ceea ce înseamnă că guvernul din Valencia – una din regiunile cele mai îndatorate ale Spaniei – a fost obligat să ramburseze aceste împrumuturi.

În cazul în care Comisia Europeană declară că ajutorul financiar este ilegal şi reprezintă o încălcare a legislaţiei în domeniul concurenţei, cluburile vor trebui să înapoieze banii, “ceea ce le va aduce în stare de faliment”, scrie El País, adăugând că datoriile tuturor cluburilor de fotbal ale ţării însumează 3,6 miliarde de euro.

Ani de-a rândul a existat o mare diversitate de ajutoare financiare [publice] care au permis dezvoltarea a ceea ce Bruxelles a numit “bula fotbalului spaniol”. [...] Respectul pentru fotbalul spaniol este la apogeu, dar din punct de vedere economic sunt îndoieli serioase cu privire la viitorul mai multor cluburi [şi] acest paradox aparent dintre imensul succes al cluburilor şi dezastruoasa lor situaţie economică a stârnit suspiciuni în Europa.

O anchetă specială a Europol a arătat că 680 de meciuri de fotbal, dintre care două întâlniri din Liga Campionilor şi mai multe calificări pentru Euro şi Cupa Mondială, ar fi fost aranjate de o reţea criminală.

400 de arbitri, jucători şi oficiali ar fi implicaţi într-o vastă reţea condusă din Singapore şi operând în 30 de ţări. “Corupţia cu o organizaţie de agenţi de pariuri în plan secund este un sport criminal complet nou ce decurge din revoluţia tehnologică permiţând să se parieze pe evenimente sportive care se produc în cealaltă emisferă”, conchide cotidianul.

"Germania este deja campioana Europei...în ceea ce priveşte eficienţa economică a primei sale divizii", decretează Les Echos, care comentează astfel rezultatele primului studiu anual realizat de filiera britanică a cabinetului internaţional Deloitte, asupra economiei balonului rotund în Europa. La patru zile distanţă de la lovitura de începere a Euro 2012, care va fi dată la Varşovia, în Polonia, vinerea care vine, cotidianul economic trece în revistă motivele bunei sănătăţi sportive ale Bundesliga:

campionatul german, care şi-a construit puterea economică plecând de la mari stadioane şi care este, de la mijlocul anilor 2000, primul din Europa în ceea ce priveşte afluenţa (mai mult de 42 000 de spectatori în medie per stadion, în 2010-2011), dă dovadă şi de o remarcabilă stăpânire a masei sale salariale. Aceasta reprezintă în medie 53 % din veniturile sale, în comparaţie cu 75 % în Italia şi Franţa, 70 % în Anglia şi 58 % în Spania.

Cabinetul Deloitte descrie finanţele Bundesliga ca o excepţie printre cele ale altor campionate europene, puternic dezechilibrate, şi mai ales ale Premier League engleze, "ale cărei pierderi înainte de impozitare, cumulate, reduse la 380 de milioane de lire sterline (470 milioane de euro), necesită în continuare o atenţie urgentă".

La ora la care în aceste zile de final de februarie la Dublin au loc negocieri în format 5+2, altele, este momentul să admitem că meciurile politice ale Republicii Moldova cu Transnistria se joacă şi în lojele partidelor de fotbal. În tribuna oficială a clubului Sherrif Tiraspol, premierul moldovean Vlad Filat şi liderul transnistrean Igor Smirnov nu au găsit soluţii pentru pace, dar au făcut paşi pentru normalizarea cotidianului cetăţenilor de pe cele două maluri ale Nistrului. Fotbalul nu are sex, morală, scrupule sau limite. În fotbal se insultă, se calcă pe principii, se ajunge la excese şi la violenţă. Din acest punct de vedere, fotbalul seamănă cu politica. Este evident, diplomaţia fotbalului nu s-a inventat nici de şi nici pentru Transnistria. A existat iniţial un război al fotbalului, în iunie1969, când Honduras şi Salvador au disputat două meciuri contând pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 1970. Scorul şi efectele – o tânără suporteră s-a împuşcat la aflarea înfrângerii echipei sale – au dus la un război-fulger de patru zile soldat cu peste 2000 de morţi. Turcia, în încercarea de a-şi normaliza relaţiile cu Armenia, a recurs la ceea ce numim "diplomaţia fotbalului" pentru a crea măcar premisele unui dialog (Abdulahh Güll a fost primul şef de stat turc care a vizitat astfel Armenia, în 2008, în timpul meciului cu Turcia, de la declararea independenţei sale, în 1991). La fel, în 23 noiembrie 2010, miniştrii de Externe suedez şi polonez, Carld Bildt şi Radoslaw Sikorski, au discutat la meciul contând pentru Liga Campionilor, Shaktar Donetsk-FC Porto împreună cu afaceristul ucrainean Rinat Akhmetov despre cazul Iuliei Timoşenco, aflată în închisoare. Sigur, în niciunul din aceste cazuri diplomaţia aceasta nu a dus la pace. Dar a dus la acorduri.

Din ce în ce mai multe voci descriu acum în aceşti termeni geopolitica acestei fâşii de pământ care nu depăşeşte 7 km în locul cel mai strâmt, aflată ca un tampon între Moldova şi Ucraina : Transnistria. O ţară imaginată şi imaginară dar care a devenit peste noapte un obiect de troc. Un obiect nedefinit, neînţeles, un ONA – Obiect Neidentificat Absurd – ale cărui iţe se descurcă din ce în ce mai mult în jurul, în tribunele şi în culisele fotbalului.

Cum se petrec de fapt lucrurile ? Vorbim despre o diplomaţie a fotbalului atunci când, odată epuizate căile obişnuite ale diplomaţiei, se recurge la o stratagemă simplă, umană, la o slăbiciune, dacă doriţi, pentru a angaja un dialog pe un teren neutru. Fără naţionalitate. Meciul de fotbal este un pretext pentru ca liderii, care altfel nu se înţeleg, să discute în tribunele oficiale. Între Vlad Filat, primul ministru al Moldovei, şi Igor Smirnov, fostul preşedinte al nerecunoscutei republici a Transnistriei, au avut loc între 2010-2011 trei astfel de întâlniri. În tribuna oficială a clubului Sherrif Tiraspol cei doi lideri nu au găsit soluţii pentru pace, dar au făcut paşi pentru normalizarea cotidianului cetăţenilor de pe cele două maluri ale Nistrului- după o pauză de patru ani a fost reluată circulaţia feroviară pe ruta Chişinău-Cuciurgan-Odesa, prin Tiraspol, iar jurnalistul Ernest Vărdănean, condamnat la 15 ani de închisoare pentru "spionaj în favoarea Moldovei", a fost eliberat.  De mai mult de 20 de ani, de când Transnistria făcuse secesiune, aceste gesturi cotidiene simple, necesare însă, vitale, nu găsiseră loc pe masa de negocieri a celebrului format 5+2 (cele două părţi aflate în conflict, plus Rusia, Ucraina, Uniunea Europeană, OSCE şi Statele Unite, ca observatori). Mai mult, analişti moldoveni afirmă că aceste discuţii neoficiale "la un meci" au dus la relansarea negocierilor, întrerupte în 2006, la cererea Tiraspolului, capitala regiunii secesioniste. Şi, mai mult, Petru Bogatu vorbea într-un articol pe acest subiect ("Sudanul de Sud se întrezăreşte la Nistru", în Jurnal de Chişinău)despre faptul că "Angela Merkel a marcat în poarta lui Dimitri Medvedev datorită diplomaţiei fotbalului" pentru a demara faimosul plan ruso-german despre care nimeni nu ştie nimic dar toată lumea se sperie: vize pentru ruşi în UE contra soluţionării acestui conflict îngheţat şi a retragerii trupelor ruseşti din teritoriu (conform rezoluţiei OSCE din 1999, la Istanbul). "Occidentul a preluat astfel initiaţiva în meciul disputat cu Rusia pentru Transnistria", scrie mai departe Bogatu, căci Smirnov a participat la întâlnirea cu Vlad Filat, din Bad Reichenhall, Germania, în 9 septembrie 2010.

Diplomaţia fotbalului a dat deci, evident, roade. La mijlocul lunii decembrie 2010, în 15, la summitul UE-Rusia, José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a anunţat semnarea acordului de demarare a procedeului de liberalizare a vizelor pentru Rusia. Nu cred în coincidenţe, dar cred în hazardul care face lucrurile bine. Sau rău. În fine, care le aranjează strategic. Este oare o întâmplare că minunata decizie care îi va mulţumi enorm pe lobbyiştii nemţi şi pe oligarhii ruşi intervine la doar câteva zile de la alegerile prezidenţiale din Transnistria, 11 decembrie, care au dus la eliminarea încă din primul tur a "tiranului" Smirnov?

Ei bine, lucrurile nu stau chiar atât de roz. În timpul călătoriei întreprinse la Chişinău şi Tiraspol, în timpul alegerilor prezidenţiale, am realizat că de fapt atât noul preşedinte cât şi cel vechi poartă acelaşi tip de pălărie: ambii vor independenţa ţării, în niciun caz revenirea la Moldova, la Ucraina, un statut autonom sau alte invenţii birocratice europene. Mai mult, cei câţiva transnistreeni cu care am discutat, moldoveni sau ruşi, vorbesc despre "rodina" (patrie) cu o mândrie nedisimulată. "Independenţa? Dacă nu o recunoaşte nimeni, asta e. Noi vrem doar să circulăm, să avem turişti, spitale, mai puţină corupţie, bani pentru sport", ne spunea Ion Timotin, antrenor al echipei moldovene de judo ! Echipa are în componenţă sportivi din Tiraspol şi din Moldova.

Atunci, sportul nu are naţionalitate? Este o evidenţă. Ca şi faptul că Sherrif Tiraspol, clubul strălucitor şi în jurul căruia circulă atâtea legende, nu este doar teatrul unei diplomaţii a fotbalului, ci şi liderul campionatului naţional de fotbal...din Moldova. Un exemplu de proiect reuşit comun celor două maluri ale Nistrului. În fine, se mai spune şi că de fapt interesele obscure şi mafiote din jurul acestui brand – echipă de fotbal, benzinării, restaurante, magazine – controlat până nu demult de fiul lui Igor Smirnov, sunt cele care l-au propulsat pe tânărul Evgheni Şevciuc (43 de ani, inginer, avocat, cinci licenţe), noul preşedinte al Transnistriei, în iţele puterii. Dar oare şi în ale fotbalului? Nu ştim încă nici dacă este microbist, nici dacă a fost jucător, nici dacă stilul acesta de diplomaţie îi convine. Ştim doar ce ne-a spus pe când nu era decât un simplu candidat, fost preşedinte al Parlamentului: "Într-o ţară cu 20 % şomaj în rândul tinerilor, dacă voi reuşi să aduc prosperitate economică, să elimin nepotismul şi corupţia, restul lumii, Europa, vecina noastră, vor fi obligate să ne recunoască".

* Articolul integral în Foreign Policy România

 * Foto: 23 noiembrie 2010, miniştrii de Externe suedez şi polonez, Carld Bildt şi Radoslaw Sikorski, au discutat la meciul contând pentru Liga Campionilor, Shaktar Donetsk-FC Porto împreună cu afaceristul ucrainean Rinat Akhmetov  

S-a terminat 0-2. Avantaj noi și cursa continuă. O cursă de urmărire însă și un avantaj care nu se materializează deocamdată. În grupă calificarea rămâne la fel de departe după victoria Bosniei și cea a Franței. România a învins Luxemburg, dar mai are de așteptat, pentru a putea măcar spera la o nouă participare la Euro. Mai așteaptă ca Belarus să-și ia revanșa în fața Bosniei, dar în deplasare, ca Luxemburg să aibă o răbufnire de orgoliu și să-i încurce pe bosniaci, și mai ales să ne ajutăm singuri, în meciul cu Franța.

Multe necunoscute, iar necunoscutele se pot dovedi capricioase! A părut ușor cu Luxemburg, greu însă va fi cu Franța. Cel puțin, la o primă vedere, de arbitraj nu ne vom putea plânge, dat fiind că a fost delegat la partida România-Franța cel mai apreciat cavaler al fluierului. Stadion renovat, meci care vine după o victorie, antrenor motivat, jucători care vor. Rămâne de văzut dacă vor și putea, sau pe 11 octombrie ne vom plânge iar destinul mioritic și vom analiza ce NU s-a făcut, cum NU s-a făcut, ce înseamnă REconstrucția, în timp ce ne luăm la REvedere de la încă un turneu final…

Este cel mai scump fotbalist de până acum. Ar putea fi pus acum în serviciul solvabilităţii băncilor spaniole. "Ronaldo în fondurile de salvare", titrează Süddeutsche Zeitung, care explică faptul că grupul de economii Bankia, faţă de care Real Madrid s-a îndatorat pentru a plăti transferul jucătorului portughez, încearcă să împrumute bani de la Banca Centrală Europeană. Aceasta din urmă cerând garanţii, banca îl propune nici mai mult nici mai puţin decât pe ...Ronaldo şi pe brazilianul Kaka, ambii jucători ai clubului din Madrid. În 2009, Real împrumutase 76.5 milioane de euro pentru a plăti 100 de milioane de euro celor de la Manchester United şi 60 de milioane clubului AC Milan.

"Am putea ajunge oare ca BCE să pună sechestru pe vreunul din fotbalişti?", se întreabă cotidianul din München. "Teoretic, totul este posibil. Bankia ar trebui mai întâi să devină insolvabilă şi ar trebui ulterior ca Real să nu-şi mai plătească împrumuturile, care sunt garantate prin veniturile care provin din publicitate şi din televiziune. Sigur, Real Madrid are o datorie de mai multe sute de milioane de euro. Însă în Spania suntem deja de mult timp maeştri ai salvărilor de cluburi de fotbal cu ajutorul banului public – ca şi cum ar fi bănci".

România în reconstrucţie! De data aceasta este vorba doar despre Naţionala de fotbal, care, rămasă fără antrenor şi fără cei mai importanţi jucători (după retragerea lui Cristi Chivu şi renunţările lui Mutu, Raţ şi Săpunaru la turneul din America de Sud) a pierdut în faţa Braziliei. Onorabil, s-ar putea spune dat fiind că scorul a fost de numai 1-0, în favoarea multiplei Campioane Mondiale. Şi nu oricând, ci la meciul de retragere a lui Ronaldo. Sărbătoritul zilei s-a aflat la cel de-al 98-lea meci în echipa naţională a Braziliei, pentru care a marcat 62 de goluri. Golgheterul all-time al Cupei Mondiale (15 goluri în 19 jocuri) a avut trei oportunităţi de a marca la meciul de retragere, dar românii s-au opus în două rânduri prin Tătăruşanu, apoi Ronaldo nu a nimerit poarta. I se întâmpla rar în vremurile de glorie lui Il Fenomeno!

De trei ori Jucătorul anului FIFA, câştigător al Balonului de Aur în 1997 şi 2002, dublu campion mondial, Ronaldo a decis, la 34 de ani, să privească de pe margine sportul care l-a consacrat. Pentru brazilieni a fost meciul în care i-au spus adio unui Campion. Pentru ai noştri a fost un meci al incertitudinilor. Absenţe ale celor mai cunoscuţi jucători ai Naţionalei, un antrenor provizoriu, un obiectiv îndepărtat. Şi ceva speranţe. A exista însă şi un numitor comun. Şi noi, precum Ronaldo, rămânem cu amintirile unei Generaţii de Aur. Dar cum maşina timpului refuză să se lase inventată, ne îndreptăm privirile spre…un nou amical, în America de Sud. Următoarea oprire: Paraguay, pe 11 iunie. 

Întrebarea care se pune din ce în ce mai acut este astăzi pe prima pagină a Libération: "Este oare fotbalul francez rasist?". La sfârşitul lui aprilie, site-ul de informaţii Mediapart dezvăluia informaţii potrivit cărora antrenorul echipei naţionale franceze de fotbal, Laurent Blanc, ca şi direcţia tehnică a fotbalului francez, ar dori "să limiteze numărul de jucători francezi de tip african şi nord-african", instaurând procente de reprezentare pentru jucătorii cu dublă naţionalitate din centrele de formare. Afacerea, care readuce în discuţie aşa numita imagine a echipei "black-blanc-beur" (neagră-albă-arabă) campioană a lumii în 1998, primeşte o conotaţie politică şi societală. Pentru Libération, care publică un apel lansat de antrenorii de cartier pentru a denunţa "denigrarea negrilor şi a arabilor în cadrul Federaţiei franceze de fotbal", "polemica se justifică (...). Ea pune degetul – dincolo de simbolul pe care îl reprezintă echipa celui mai popular sport naţional – acolo unde Franţa suferă: pana reprezentată de modelul său de integrare ca şi segregaţia socială şi urbană în care sunt menţinuţi, de trei generaţii deja, milioane de cetăţeni de origine imigrantă".

4 episoade în doar câteva săptămâni a avut El Clasico: FC Barcelona contra Real Madrid. Mizele au fost diferite, la fel şi câştigătorii. În România, în aşteptarea autohtonului Steaua-Rapid, de exemplu, strategiile lui Pep şi Mou le-au dat de furcă tuturor comentatorilor. După meci, nu s-au arătat însă vitejii, precum pe plaiurile mioritice. La noi, antrenorul stelist vorbeşte de ghinion, şi demisii. La ei, The Special One a zâmbit ironic, a vorbit de arbitraj…şi cam atât. Tot la ei, Guardiola nu a stat să-şi savureze victoria, ci a mers pe Old Trafford, pentru a-şi studia adversarii. A dat o fugă până în Anglia, să-i vadă pe finalişti la lucru. Şi apropo de fugă, jucătorii celor două echipe emblemă ale Spaniei se pare că au alergat mai mult decât trenurile spre mare. Marea noastră, Neagră. Obscură, aş zice, precum jocul dintr-un derby bucureştean, terminat cu victoria oaspeţilor. Oaspeţi care nu au fost primiţi tocmai bine. În fond, de ce ar fi nevoie de suporteri pe un stadion de fotbal? Doar spectacolul de pe teren (ha) nu trebuie concurat cumva şi de spectacolul din tribună. Clasicul nu se demodează la ei. Acolo e artă, e război, e competiţie şi e joc. Nu contează ploaia, nu contează frecvenţa întâlnirilor, sau miza. Intensitatea este aceeaşi. La ei, clasicul nu se demodează. La noi, singura care nu se demodează este  intervenţia jandarmilor pe un stadion. Devenită şi ea clasică.

"Echipa lui Mircea Lucescu, Şahtior Doneţk, a zdrobit aseară AS Roma, cu 3-0, şi s-a calificat în premieră în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Antrenorul român a fost numit de presa italiană „avocatul diavolului" pentru reacţiile pe care le-a avut vizavi de jucătorii ambelor echipe". Adevărul dezvăluie aici o știre care ar fi putut trece neobservată. Este, trebuie să recunosc, o veste bună. Ca de obicei în ultimii ani, mai ales în Europa, veștile bune vin doar dinspre fotbal. Ca de obicei, suntem încă apți să ne bucurăm ca niște copii. Când citim și că "Mircea Lucescu este stăpânul Europei de Est!", sufletul mai face un salt. Probabil că aceste vești care se limitează doar la gazonul verde sunt singurele care refac oareșcum imaginea României în lume. De ce nu am încerca, dacă tot avem în Mircea un sol atât de impresionant și de puternic, capabil să stoarcă lacrimi italienilor, trimis la Poarta otomană și apoi la ucrainieni ca pe vremuri beizadele noastre (pentru formare și strălucire), să-l întoarcem și să-l schimbăm cu Răzvan [Lucescu, antrenorul naționalei], care și el ar avea nevoie de ceva luciu?  

“Videoconferințe pentru ultrași din 2012”, titrează Dziennik Gazeta Prawna, referindu-se la un nou proiect de lege prezentat de Ministerul Justiției înainte de Campionatul European din 2012, care va avea loc în Polonia și Ucraina. Legea propusă stipulează desfășurarea de “procese rapide prin videoconferințe” pentru ultrașii “prinși cu mâța în sac”. În cazul în care comit vreun delict cum ar fi participarea la altercații, lansarea de petarde sau deținerea de obiecte periculoase, vor fi reținuți imediat, în așteptarea procesului, care va avea loc într-o sală specială, conectată cu tribunalul prin internet de mare viteză, o soluție ideală pentru a accelera procedurile, care astfel s-ar putea finaliza în 48 de ore. Totuși, unii avocați estimează că aceste procese prin transmisii video ar putea încălca dreptul la reprezentare legală a acuzatului. “Un stadion de fotbal este un loc pentru evenimente sportive, în tribunale ar trebui rezolvate problemele din justiție”, a afirmat, păstrându-și anonimatul, un avocat din Varșovia.

"Rusia-Qatar: un singur ţel, banii", titrează, amar, Le Soir, după atribuirea Campionatelor mondiale de fotbal 2018 şi 2022 Rusiei şi Qatar-ului, în detrimentul candidaturilor belgo-olandeze, engleze şi hispano-portugheze. Această decizie "se înscrie perfect în tendinţa banului şi a exageratului cu orice preţ", comentează cotidianul din Bruxelles. "Business-ul din fotbal s-a născut în urmă cu 20 de ani sub impulsurile unor personalităţi ca Berlusconi şi Bernard Tapie [fost preşedinte al echipei Olympique Marseille] şi s-a dezvoltat de atunci fără încetare, mai ales în Marea Britanie, graţie magnaţilor ruşi şi a prinţilor din golful Persic" (ce simbol!)".

"Candidatura pentru Campionatul mondial de Fotbal 2018 este dur criticată", titrează De Morgen, la o săptămână de la vizita FIFA în Belgia şi Olanda, pentru a verifica dacă cele două ţări îndeplinesc criteriile pentru a organiza evenimentul. Mai multe partide politice flamande contestă faptul că lista de sarcini – în care cele două ţări detaliază măsurile luate pentru a răspunde exigenţelor FIFA – "a fost aprobată în plină criză politică în aprilie trecut de către un guvern care se pregătea să demisioneze", cel al lui Yves Leterme. Ele cer în acelaşi timp ca el să fie supus votului majorităţii Parlamentului creat după alegerile din 13 iunie.

“Tot nu”, regretă De Volkskrant, arătându-l în mijlocul terenului pe Wesley Sneijder după înfrângerea în faţa Spaniei în finala Cupei Mondiale la fotbal. Această a treia finală pierdută după cele din 1974 şi 1978, “se înscrie în imaginea pe care Olanda au creat-o despre ea însăşi în Africa de Sud”, scrie cotidianul: “o serie inimitabilă de ciudăţenii, de reveniri, de curse, de rezistenţă, de căderi şi câteodată de comportament ruşinos”.

Astfel deci, finala Cupei Mondiale la fotbal va fi europeană. Mai mult, echipa câștigătoare va fi prima din istoria comeptiției care se va impune în afara Bătrânului continent. Portocala olandeză verus la Roja spaniolă, afișul semnează menținerea în vârf a fotbalului european, considerat terminat după primul tur. “Un continent în ofsaid”, titra Presseurop publicând un articol din La Stampa din 22 iunie. Performanțele medii a majorității echipelor europene la începutul Mondialului păreau să reflecte pierderea influenței UE pe scena mondială: după diplomație și economie, balonul rotund.

Tentația de a proiecta în viața publică realitatea din teren este generală. În Germania, comentatorii asigurau că, coaliția guvernamentală a Angelei Merkel nu ar putea să supraviețuiască decât în caz de victorie a Mannschaft în Africa de Sud. În Franța și Italia, unii au spus că prin eliminarea a les Bleus sau a Squadrei Azzura, onoarea întregii națiuni s-a murdărit, în timp ce locul străinilor în echipă sau în societate era readus în discuție. În Spania, din contră, polemica asupra statutului Cataloniei a fost stinsă momentan datorită performanței echipei naționale în majoritate compusă de jucători ai Barcelonei.

Dacă nu se poate nega faptul că fotbalul joacă un rol din ce în ce mai important în economia și viața societăților, este în zadar să vrem să tragem concluzii din lecțiile politice ale hazardului din teren. Ceea ce va demonstra victoria Olandei sau a Spaniei este că europesimismul atinge astăzi toate activitățile umane, dar că încă nu este fondat. Atunci când presa americană, cum ar fi The American Interest sau Time, multiplică titlurile despre declinul european, un pic de europtimism nu ar strica.

Eric Maurice

Este "un bordel absolut", titrează Libération [într-un joc de cuvinte despre fotbal şi bazar/bloody mess]. Totalitatea presei franceze crede că echipa naţională de fotbal "a căzut în ridicol", după înfrângerea sa la Campionatul Mondial, în 17 iunie, în faţa Mexicului. Un jucător l-a insultat pe antrenor, echipa a refuzat să se antreneze, un oficial al Federaţiei franceze de fotbal a demisionat iar Ministrul sporturilor se pregăteşte să ia măsuri. Pentru mulţi, această criză reflectă de fapt starea de spirit a societăţii franceze.

Spectacolul planetar oferit de Cupa Mondială de fotbal este comparabil cu o anumită epocă a Imperiului Roman când mulţimea nu cerea altceva de la împăraţi decât să-i dea pâine şi circ. Iar împăraţii cumpărau într-adevăr pacea socială oferind pâine şi nesfârşite lupte de gladiatori… Astăzi am putea spune că mulţimea nici nu mai cere pâine, ci numai circ. Competiţiile sportive internaţionale se derulează una după alta. Si imediat ce se sfârşeşte una, încep fazele eliminatoare pentru următoarea. Dintre toate sporturile, însă, fotbalul este cel care a devenit drogul cel mai puternic, sursă primitivă de emoţie şi de defulare, delir individual şi colectiv, paleativ al vidului existenţial. Fenomenul, sau mai bine spus pasiunea planetară pentru fotbal, a luat forme atât de monstruoase, atât de nefireşti, atât de surprinzătoare, încât a devenit subiect de studiu pentru sociologi, filozofi, psihologi şi eseişti.

Unul dintre ei, francezul Paul Yonnet, autorul unei cărţi intitulată “O mână în plus”, îşi pune câteva întrebări extrem de interesante. Este fotbalul un mijloc prin care poate fi stimulată prietenia şi înţelegerea dintre popoare? se întreabă el. Ei bine, nu, fotbalul nu contribuie nici la apropierea dintre oameni, nici la o mai bună cunoaştere a celuilalt, nici la surmontarea prejudecăţilor culturale, nici la promovarea unui spirit de toleranţă… Încă de când au fost inventate Jocurile Olimpice, adică din antichitate, competiţiile internaţionale sunt destinate să pună în valoare identităţile, sunt o confruntare între identităţi, mai spune Paul Yonnet. Concurentul numărul unu se umflă în pene până la delir şi îşi ascute toate armele agresivităţii pentru a-l învinge pe concurentul numărul doi care şi el se crede cel mai bun. Victoria înseamnă transformarea jucătorilor în eroi naţionali, înfrângerea devine tragedie naţională. Toate frustrările istorice şi coloniale, toate umilinţele sociale, ba chiar şi ideologiile, sunt astăzi proiectate în competiţiile sportive internaţionale ca şi cum ele ar fi ocazia unei revanşe existenţiale…

Paul Yonnet constată însă, cu tristeţe ce-i drept, că aceste înfruntări sunt necesare. Pentru că altfel cum ar putea ieşi la iveală o anumită parte invizibilă din noi? Când spectatorii urlă, plâng, se emoţionează, se înflăcărează, îşi sfâşie hainele de pe ei, se îmbrăţişează în culmea fericirii unii cu alţii, dansează pe străzi o noapte întreagă după victorie sau se duc să se îmbete şi să plângă după înfrângere, când amatorii de fotbal deci fac toate aceste lucruri plus altele greu de descris, ei bine, aceste comportamente sunt revelatoare pentru complexitatea fiinţei umane. Specialiştii spun că fotbalul este practicat în lume de două sute cincizeci de milioane de oameni. Si nu sunt cuprinşi în această cifră milioanele de copii şi adolescenţi africani sau sud-americani care joacă fotbal zi de zi, cu îndârjire şi disperare, aşteptând şansa, întâlnirea cu vreun căutător de talente, pentru a fi exportaţi apoi în Europa sau captaţi de marile cluburi.

Cine se mai gândeşte, în aceste condiţii, că pentru fiecare jucător african care reuşeşte să fie cooptat într-o echipă europeană alte zeci de mii de candidaţi nefericiţi rămân să înghită praful în ţara lor, visând însă în continuare la fotbal, pentru că fotbalul este unica lor şansă, pentru că fotbalul este singura posibilitate de evadare, singura fereastră spre altceva, sinonim, deci, cu viaţa. Cum este posibil ca fotbalul să devină, pentru tot mai mulţi oameni pe această planetă, o chestiune de viaţă şi de moarte? Iată o întrebare care ar trebui să ne îngrijoreze. Cum este posibil ca fotbalul să devină o formă de orgasm colectiv? Iată o altă întrebare tulburătoare pe care şi-o pun unii sociologi. Cum este posibil să credem în fotbal ca într-o religie, deşi ştim că ea se hrăneşte cu bani mulţi şi cu manipulări mediatice grosolane? Mister. Frisonul pe care îl dă acest sport când devine competiţie între naţiuni nu se compară de fapt cu nimic…

S-ar părea că scriitoarea Marguerite Duras l-ar fi întrebat într-o bună zi pe fotbalistul Michel Platini: „care este secretul acestui joc, este el demoniac sau divin?” Iar Platini, idolul a milioane de suporteri, ar fi dat acest răspuns obscur: “fotbalul este pur şi simplu un joc care este iubit, iar motivul pentru care lumea îl iubeşte atât de mult este că fotbalul nu conţine nici un adevăr”. Iată, poate, cea mai interesanta definiţie a fotbalului. Îl iubim pentru că nu are legătură nici cu realitatea şi nici cu adevărul. El are legătură doar cu cele mai obscure lucruri care se ascund în noi.

 Matei Vişniec, RFI România

Preşedintele francez s-a arătat "consternat", Le Figaro vorbeşte de o "afacere de Stat" în timp ce Libération s-a amuzat să ilustreze toate articolele sale de astăzi cu fotografii de mâini. Furia care a urmat golului calificării Franţei la Campionatul Mondial de Fotbal, golul "unei şmecherii a handbalistului" Thierry Henry, nu se calmează.

FAI (Asociaţia irlandeză de fotbal) a cerut ca FIFA să decidă rejucarea meciului, aşa cum ceruse expres Primul ministru irlandez Brian Cowen, titrează The Irish Independent. Cerere refuzată deja oficial de către FIFA. Explicit catastrofal, cotidianul irlandez îi pune în cârcă lui Henry consecinţe care depăşesc pragul sportiv: "Acest furt va costa Irlanda probabil câteva miliarde de euro".

Franţa va participa la Campionatul Mondial de Fotbal, dar nu este mândră. L'Equipe titrează asupra "mâinii lui Dumnezeu", dar fotografia lui Thierry Henry controlând balonul cu mâna înainte de golul francez care a eliminat Irlanda nu are nimic onorabil. Expresia, utilizată de argentinianul Maradona pentru a justifica un gol pe care îl marcase cu mâna, este pentru amatorii de fotbal sinonim de rea voinţă. "Aceste două ore de joc incită Albaştrii la cea mai frumoasă dintre modestii: pentru că nu formează o echipă mare. Şi de altfel, formează vreo echipă?", se interoghează retoric cotidianul sportiv, a doua zi după meci. De partea irlandeză, The Irish Independent condamnă un "furt armat".

De la euforia Mondialului 98 la deziluzie. Inaintea unui meci Franţa-România capital pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal anul viitor în Africa de Sud, cotidianul L'Equipe se întreabă pe prima sa pagină: "(jucătorii echipei franceze) sunt-ei insuportabili?" Căci relaţiile între "Albaştri" şi opinia publică iau adeseori forma unor fenomene de societate.

Chiar dacă selecţionerul Raymond Domenech este adeseori criticat, "responsabilitatea jucătorilor este evidentă", crede cotidianul sportiv care îi pălmuieşte pe "cei care fug de pe stadion cu căştile pe urechi, cu ochii ascunşi de ochelari de soare, fără un cuvânt, fără un gest pentru suporteri". Federaţia de fotbal "multiplică operaţiile de comunicare, dar deocamdată rezultatul nu este satisfăcător". De altfel, în recentul clasament al personalităţilor preferate de către francezi, "primul fotbalist pe listă era ... un fotbalist la pensie: Zinédine Zidane. Ca o dovadă în plus că publicul francez îi iubeşte în primul rând pe cei care câştigă".