Comisar european pentru Industrie şi antreprenoriat, Antonio Tajani se ocupă de un sector încercat de criză, dar pe care mizează mai multe state membre...pentru a se redresa. Invitat al Festivalului internaţional de jurnalism de la Perugia, în Italia, el oferă Presseurop reţetele UE pentru relansarea economiei europene, ca şi viziunea pe care o are despre criza care afectează Uniunea şi relaţia sa cu cetăţenii.

Criza este în toi în Europa iar şomajul a bătut recordurile din mai multe ţări. Competitivitatea întreprinderilor europene – mai puţin germane – ca şi slaba cerere internă, sunt arătate cu degetul. Se poate inversa tendinţa?

Doar printr-o politică care să permită întreprinderilor să înceapă să producă. Ţintă care ar putea fi atinsă printr-o simplificare a accesului la credit şi la plăţile aferente.

De aceea, pentru a remedia, Comisia a propus, nu cu mult timp în urmă, o nouă directivă asupra întârzierilor plăţilor, care a fost deja adoptată de 18 state membre.

[...] Trebuie, în acelaşi timp, acordate mai multe puteri Băncii Centrale Europene (BCE): ea ar trebui de facto să aibă acelaşi rol ca rezerva federală americană. Preşedintele BCE, Mario Draghi, este pe aceeaşi lungime de undă şi doreşte o BCE caapabilă să guverneze moneda euro în interesul cetăţenilor.

Diferenţele salariale europene crează diferenţe de competitivitate între întreprinderile din Uniune şi falsifică adevărata concurenţă. Intenţionează UE să intervină pentru o armonizare în acest sector?

Nu diferenţele salariale minează competitivitatea, ci presiunea fiscală asupra întreprinderilor. Excesivă în unele ţări. Aici putem interveni. Statele trebuie să relaxeze presiunea fiscală, să plătească întreprinderile şi să permită accesul la credit. La final, angajaţii vor beneficia de condiţii mai bune de muncă.

2012 a fost un an negru pentru industria europeană a automobilului, iar 2013 pare să fie identic – cu excepţia grupului Volkswagen. Ce face UE în acest sens?

Am lansat un plan de acţiune în trei domenii: dublarea fondurilor destinate cercetării şi inovaţiei în cadrul viitorului buget UE; o politică mai puţin naivă în sectorul comercial, protejând interesele industriei automobile în cadrul acordurilor semnate; o simplificare a regulilor existente şi elaborarea altora, noi, în materie de securitate rutieră.

Dar mai are oare vreun sens sprijinirea acestui sector când din ce în ce mai multe oraşe doresc reducerea numărului de autoturisme în oraşe?

Nu are niciun sens să reducem producţia de maşini. Este însă înţelept să promovăm o politică de sprijinire inteligentă, spre automobile verzi sau mai puţin poluante. Previziunile indică faptul că vom avea 2.5 miliarde de vehicule în lume în 2050, faţă de 1.7 miliarde azi. Există deci o marjă pentru export şi internaţionalizare. Fiat are de exemplu filiale în Brazilia, care permit, prin bunele lor rezultate, menţinerea celor din Italia.

Când va examina Consiliul aceste propuneri?

La sfârşitul lui iunie va avea loc un consiliu dedicat competitivităţii, apoi va urma un consiliu industrie. Un al treilea, dedicat apărării, va alea loc la finele anului. Europa este pe cale să repună industria în inima economiei, după ani întregi în care liderii politici s-au dedicat finanţelor. Într-un asemenea stadiu că ne-am fixat ca obiectiv un sector al manufacturii care să reprezinte 20% din activitatea economică UE în 2020. Astăzi avem mai puţin de 16%.

Dezindustrializarea începută în anii 1980 în Europa a fost identificată ca fiind una din cauzele crizei economice. Vom reveni asupra acestui proces?

Dezindustrializarea a fost o mare eroare. Avem nevoie de o industrie din ce în ce mai modernă şi mai competitivă. După cea a cărbunelui, a petrolului, a venit momentul pentru o a treia revoluţie industrială, cea a energiilor verzi.[...]

Ultimul Eurobarometru indică o scădere îngrijorătoare a încrederii europenilor în instituţiile europene. Ce putem face?

Această atitudine este o consecinţă a crizei economice: Europa este cea care cere sacrificii, în ochii europenilor. [...] Trebuie să ne schimbăm politica, mizând mai mult pe creştere economică şi economie reală. Gata cu sacrificiile, hai să facem mai multe pentru a ajuta industria, întreprinderile şi piaţa internă, aşa cum a subliniat de curând preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso. Austeritatea a folosit şi foloseşte doar dacă este însoţită de măsuri de susţinere a creşterii.[...]

Ne aflăm la o răscruce a Uniunii. Aceasta din urmă este atacată din toate părţile de puseuri eursceptice şi de o tentaţie spre o interiorizare a mai multor ţări. Cum vedeţi viitorul Uniunii?

Cred că trebuie să avansăm spre Statele Unite ale Europei. Dacă rămânem imobili în mijlocul drumului riscăm să fim duşi de val. Vom avea nevoie de timp – americanii au avut nevoie de un secol, cu un război civil la mijloc – dar cine se gândea, de exemplu, în urmă cu 20 de ani, că vom avea o monedă unică? Trebuie să fim determinaţi şi încrezători, căci nu putem acţiona singuri la nivel global. Nu va fi pentru mâine dimineaţă, dar sper să mai fiu aici să văd Statele Unite ale Europei.

Versiunea integrală a interviului, în limba franceză.

Tomáš Sedláček, unul dintre cei mai talentați economiști ai momentului, consideră că ştiinţele economice ar trebui să fie umanizate. Lucrarea sa de succes internaţional ”Economia binelui și a răului” a fost lansata recent și în Franţa, ocazie cu care Presseurop i-a solicitat un interviu.

În cartea ”Economia binelui și a răului” susţineţi că limitările economiei – și anume definirea acesteia ca o ştiinţă exactă, bazată pe formule matematice – ar trebui să fie lărgite pentru a putea lua în calcul filosofia, religia şi artele. Ce aduce nou acest concept şi la ce anume se referă titlul?

Oamenii au tendinţa să separe gândirea tehnică de problemele sufletului. Pe de altă parte, una dintre caracteristicile de bază ale economiei este aceea de a fi cât mai dificilă posibil; ceea ce încerc eu să arăt este că dacă separi trupul de suflet, nici unul, nici celălalt nu mai au niciun sens. Noi, economiştii, ne punem câteva întrebări clasice, cum ar fi: merge economia, este ea eficientă? Ceea ce ar trebui să ne întrebăm este însă care este scopul economiei.

Și care ar fi scopul economiei, atunci?

Ideea principală este aceea de a îmbina economia cu alte discipline. Biblia își pierde din semnificaţie atunci când este interpretată exclusiv din punct de vedere spiritual. La fel, economia îşi pierde din semnificaţie dacă este privită doar din punct de vedere tehnic. Acesta este mesajul pe care încerc să-l transmit prin cartea mea: să încercăm să vorbim despre sufletul economiei și să-l scoatem în evidenţă.

Dacă dorim ca economia să fie corectă, atunci ar trebui să o privim diferit. Dacă tot ce dorim este ca economia să ne aducă bunăstare, cum credeţi că este posibil? Dacă lăsăm totul pe mâna invizibilă a tranzacţiilor comerciale, atunci piaţa va fi cea care ne va conduce. Îmi place să numesc acest lucru o ”orchestră fără dirijor”: dacă nu poate fi dirijată, atunci ne va dirija ea pe noi.

Credeţi că ar trebui reintrodusă etica în economie?

S-a vorbit destul de mult despre necesitatea de a include etica și umanitatea în principiile economice. Sunt de acord cu acest lucru, dar ştiinţele economice au propria lor etică, care impune următoarele: să fi eficient, raţional și să nu fi emotiv; este acceptabil să fi egoist și este admisibil ca naţiunile să îşi urmărească propriul interes. Orice sistem își are propriile lui reguli.

Recent am citit o poveste despre Sodoma și Gomora. Pe scurt, ideea de etică din povestire se rezumă la faptul că nu trebuie să ajuţi pe oricine. Este povestea a două fete care oferă pâine unui cerşetor flămând. Ele au fost crunt pedepsite când oamenii au aflat că au încălcat legile de etică din Sodoma și Gomora: una a fost arsă de vie, iar cealaltă atârnată de zidurile cetăţii, unsă cu miere și lăsată să fie mâncată de vie de viespi. Nazismul a avut propriile sale legi etice, la fel și comunismul, și la fel le are și economia. În concluzie, dacă nu suntem mulţumiţi de etica timpului prezent, atunci ar trebui să o schimbăm.

Poate fi economia comparată cu un cult religios care impune un echilibru între materialitate și spiritualitate?

Ştiinţele economice în sine au devenit un fel de religie. Ne spun ce să facem, cum să raţionăm, cine suntem, cum să găsim înţelepciune în viaţa noastră, cum să interacţionăm unii cu alţii, care sunt principiile care unesc membrii unei societăţi. Am putea spune că într-un fel economia are nişte caracteristici religioase. Dacă este să scoatem matematica din economie, rămânem cu moralitate pură.

În ”Economia binelui și a răului” susţineţi că societatea noastră a devenit obsedată de ideea creşterii economice. Sunteţi împotriva progresului?

Nu sunt împotriva creşterii și progresului. Problema este că am ajuns să fetişizăm aceste noţiuni. Am apelat la exemple de indivizi din diferite pături sociale, cu diferite nivele culturale şi de educaţie, pentru a arăta că fetişizarea este nocivă pentru orişicine și că se întoarce împotriva ta, distrugându-te. Poate fi vorba de etică, de economie, de religie, sau chiar despre persoana iubită. Dacă îţi idolatrizezi dragostea – te poate înnebuni. Aceasta este ceea ce eu am denumit inversiunea subiect – obiect. Omul crează ceva ce se presupune că ar trebui să fie docil şi folositor, apoi ceva se întâmplă în relaţia subiect-obiect şi acel om sfârşeşte prin a fi el cel controlat şi folosit.

Am găsit în literatură multe exemple, începând cu Golem și până la Lampa lui Aladin sau Stăpânul inelelor. Sunt ferm convins că la începuturile sale sistemul – să-l numim democraţia pieței – a fost un teren foarte fertil pentru dezvoltare. În timp, ceva s-a inversat și acest sistem a devenit o condicio sine qua non a democraţiei pieţei. Ar trebui să fim recunoscători când creşterea economică este posibilă, dar în același timp ar trebui să fim capabili să supravieţuim în caz de stagnare a economiei. Criza apare doar atunci când credem că fără o creştere economică civilizaţia se va prăbuşi. Nu poate exista însă creştere în permanenţă. În unii ani putem inventa lucruri extraordinare, în timp ce în alţi ani poate nu inventăm nimic. În unii ani putem avea o creştere semnificativă a PIB (produs intern brut), în timp ce în alţi ani stagnăm sau avem rezultate negative.

Se poate identifica ceva pozitiv în criza actuală?

Carl Jung a spus că orice se poate schimba pe dinafară în momente de criză, mai puțin natura umană. Aceasta nu este o criză a Europei, ci o criză a vestului. America, Japonia și Europa, fiecare în parte, încearcă să trateze criza în termeni proprii. Cel mai important lucru este însă să vorbim despre criză. Chiar și locuitorii unui sătuc uitat din munţi vorbesc despre Europa în acest moment.

Îi luăm în derâdere pe americani că sunt asa de mândrii de ceea ce au realizat. În Europa, noi nu suntem mândrii de ceea ce am realizat. Criza a forţat Europa să de integreze mai repede decât se aştepta. Dacă acum zece ani cineva ar fi pomenit despre comuniune fiscală, ar fi fost o blasfemie curată. Faptul că în prezent ne ajutăm unii pe alţii este fără precedent. De aceea cred că Europa va ieşi din această criză mai bună și mai puternică. În trecut jumătate din Europa lipsea. Eu văd criza ca pe o oportunitate a Europei de a se autopropulsa.

Ce părere aveţi despre atitudinea euro-scepticilor referitor la Europa și moneda euro?

Comparând situaţia cu cea a anilor 1920-1930, nu cred că reprezintă un pericol semnificativ.

Ce credeţi despre politicile europene de austeritate care au fost implementate încă de la începutul crizei?

Am putea compara situaţia noastră cu cea din America, care se comportă la fel ca înainte de criză, dar adăugând mai multe tensiuni fiscale, nivele crescânde al deficitului și tipărind bani. Aici, în Europa, încercăm să facem faţă situaţiei altfel. Noi ştim că am devenit dependenţi de deficit şi de aceea avem nevoie să trecem printr-o perioadă dureroasă de detoxificare. Dacă nu am face acest lucru, economia ne-ar ucide.

Trebuie să fim competitivi datorită Chinei și a altor piețe care se impun pe plan mondial. Este însă adevărat că suntem forţaţi la austeritate în cel mai inoportun moment. Anul trecut, în Davos, subiectul principal al discuţiilor l-a constituit marea transformare, crearea de noi modele. Niciodată nu te întrebi cine eşti cu adevărat, până în momentul când ai probleme.

Cum explicaţi faptul că unii politicieni germani refuză să plătească pentru datoriile grecilor şi portughezilor şi să impună austeritatea?

Marea controversă este dacă Grecia reprezintă o piaţă comercială sau este un membru al familiei. Dacă cineva din familie îşi rupe piciorul, fugi şi îl ajuţi, dar dacă brutarul tău îşi rupe piciorul – te duci la altul. Fără resentimente, dar nu te interesează brutarul, ci să cumperi o pâine. În America nu au nici o problemă cu asta, au făcut transferuri între state de sute de ani, dar nu este atât de vizibil, pentru că America este o federaţie. În Franţa se face la fel, regiunile mai puternice ajută regiunile sărace. La fel se procedează și în Republica Cehă. Ar trebui să ne întrebăm cine ne este vecin, doar Franţa, sau şi Grecia?

Ştim că situaţiile de criză oferă oportunitatea de a regândi modelele economice. Ce sfat aţi da conducătorilor europeni referitor la ce ar trebui evitat pentru a nu-şi conduce ţările într-un deficit și mai adânc?

Cu câteva generaţii în urmă politicienii europeni aveau două mâini pentru a putea influenţa economia, una pentru a dirija politica monetară, iar cealaltă pentru a controla politica fiscală. Spus mai pe șleau, politica monetară este monopolul fiecărui guvern de a tipări bani, în timp ce politica fiscală este monopolul guvernului de a crea datorii. În zilele noastre, politicienii nu mai pot controla politica monetară.

Ei nu mai pot tipări bani. Au rămas cu o singură mână, prin care doar pot crea datorii oricât de mari doresc și nimic nu îi poate opri. Presiunea creată de Uniunea Europeană și pieţele ei nu este suficientă. Piaţa reacţionează destul de târziu și slab, iar obiectivul european asupra cărora noi am convenit ca federaţie – acela că deficitul fiecărei naţiuni a Europei să nu depăşească 3% din PIB – s-a dovedit a nu fi suficient în reducerea deficitului.

Acesta este motivul pentru care Europa nu are o problemă cu inflaţia şi de aceea noi încercăm să rezolvăm situaţia cu o singură mână, creând datorii. Subiectul de dezbatere ce apare astăzi este dacă ar trebui să eliberăm ambele mâini sau să o legăm și pe a doua? Eu consider că amestecul guvernului ar trebui să fie unul minimal și că guvernele ar trebui să renunţe la controlul nivelului de deficit.

Cu ce mit sau ecranizare aţi compara situaţia curentă a Europei?

Cu Stăpânul inelelor. Spiridușii și piticii se urăsc unii pe alţii, în timp ce hobiții se ajută unii pe alţii și sunt uniţi, trecând peste momentele dificile. Când totul era în regulă, nimeni nu a fost interesat de Europa. Ni se părea firesc să beneficiem de pace și comerţ. Ideea de uniune europeană a pornit de la dorinţa de a face schimburi comerciale și nu război. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul fetişizării ideii de stat naţional. Putem vedea Uniunea Europeană ca fiind un antidot al acelei fetişizări. Ceea ce am făcut a fost o mişcare ingenioasă, aceea de a schimba creşterea geografică a unei naţiuni cu propria creştere economică. Noi nu ne gândim însă la PIB-ul Europei, dar ne gândim în schimb la PIB-ul Franţei comparat cu cel al Germaniei sau al Greciei. Nu este nici un dubiu că schimbarea creşterii geografice cu cea economică a fost o idee bună şi pozitivă. Acum, când am dobândit o creştere economică, putem să o schimbăm pe o creştere în alte domenii, cum ar fi cultura, legături sociale sau alte domenii importante.

Mă tem că viitoarea "euroviziune", cea care se apropie cu paşi repezi, în seara zilei de 18 mai, va fi una mai săracă, mai tristă, mai deposedată de sclipiri decât oricare alta până acum. Fără nicio viziune, pe scurt.

Mă tem că va fi un spectacol sec, desuet, cu un aer de déjà vu şi cu foarte multe note false. Mă tem că va fi un concurs sărac în candidați, sărac în calitate, în prestanţă. Mă tem că de data aceasta comentariile analiştilor nu se vor învârti în jurul sistemului de vot (cine cu cine votează, care stat vecin va favoriza întocmai această vecinătate, și nu talentul...), ca de obicei, ci că vor observa, în sfârşit, că de fapt candidaţii trimişi nu sunt aleşi "pe bune", ci printr-un alt sistem misterios. Fără a vrea să acuz pe nimeni în special, nicio capitală, niciun concurent, nicio intenţie, sunt totuşi câteva aspecte extrem de supărătoare în selecţia din primăvara aceasta.

Să recapitulăm. Mai întâi absenţii: Luxemburg sărbătoreşte anul acesta "20 de ani de când nu mai participă la concurs", din motive de de drepturi de transmisie sau de participare; este şi motivul invocat de Portugalia, Bosnia-Herţegovina sau Slovacia; Turcia, marea bucurie a fiecărui spectacol muzical Eurovision, alături de Moldova sau de Ucraina, ţări care aspiră să la o integrare în Uniunea Europeană dar care de facto fac parte din ea doar pe durata acestui spectacol, s-a retras anul acesta pentru a protesta în primul rând pentru introducerea sistemului de juriu format din profesionişti, în 2009, dar şi pentru calificarea automată a 5 state membre (Germania, Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie, plus ţara organizatoare); în fine, Polonia nu s-a mai prezentat de doi ani. Singura veste interesantă este participarea, din nou, a Armeniei.

Altfel, tabloul final va prezenta 39 de candidați. Un tablou heteroclit pentru acest Malmö, oraşul de baştină, între altele, al fotbalistului Zlatan Ibrahimovic (naţionala Suediei şi PSG), în care, încă o dată, alegerile sunt foarte ciudate. Pentru Marea Britanie, de exemplu, Bonnie Tyler, o artistă care nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar care nu reprezintă nici pe departe Anglia contemporană. Cezar, în România, pentru România, este la fel de contestat pe cât de discutabil, ca alegere, în condiţiile în care, de exemplu, Renée Santana sau Casa Presei aveau melodii cu mult mai potrivite cu "stilul" acestui concurs. Franţa apare cu o aproape necunoscută. Despre concurentul maghiar şi al său foarte melodios "Kedvesem"(Draga mea) se şopteşte deja că ar fi nu o alegere ci o "poruncă" dată de mai foarte noul patriot la sânge prim ministru maghiar, Viktor Orban. In fine, ascultând, una câte una, piesele intrate în concursul adăpostit de un oraş care i-a mai fost gazdă în trecut (1992) – garanţia unui spectacol vizual excepţional – nu putem să nu fim şocaţi de faptul că niciun cântec nu iese din lot, aşa cum a fost cazul în alţi ani, şi chiar anul trecut, cu Loreen şi a sa "Euphoria"...

Greu de crezut în aceste condiţii că celebrul concurs muzical, dorit purtător de speranţă şi având în gene, o altă adevărată singură viziune a Uniunii Europene de astăzi, mai este ceea ce s-a dorit din el când a fost creat. În 1956, la prima sa ediţie, copia aproape conformă a festivalului de la San Remo se dorea o imagine fidelă a unui continent fără limite administrative, geopolitice...

La 57 de ani după, concursul seamănă cu două entităţi: un senator îmbătrânit înainte de vreme care şi-a pierdut orice gust muzical (sau speranţă de viaţă) şi cu însăşi Uniunea Europeană. Statele fondatoare, în mare, zona euro, cu statele permanent prezente, şi ţările nou-intrate, care vin şi pleacă după cum stau finanţele. Dar care nu câştigă aproape niciodată. "Drumul spre Malmö", parafrazând emisiunea de la TVR, devine la fel de lung ca cel spre integrarea europeană. Şi la fel de lipsit de viziune...

*Azi, acum, aş paria de exemplu, pe Rusia!

*Articol apărut iniţial în Qmagazine.

Au trecut doi ani. În 2011, Presseurop îl interogase pe Mario Monti în timpul conferinței State of the Union, din cadrul Festivalului Europa din Florența (al cărei partener suntem și noi, redacția Presseurop). Pe atunci, fostul comisar european, președinte al Universității Bocconi, ne răspunsese spontan, în timpul unei pauze de cafea. Anul acesta, la ediția 2013 a State of the Union a participat un Mario Monti fost președinte al Consiliului Italian, înconjurat de gărzi și supus unui agende cotidiene calibrate milimetric. Dar după o scurtă conferință de presă acordată ziariștilor italieni dornici să-i afle pronosticul asupra noului guvern condus de succesorul său, Enrico Letta, Mario Monti a acceptat să ne acorde un scurt interviu în franceză.

Cu doi ani în urmă împărtășise un sentiment acut de îngrijorare în fața amenințărilor pe care criza le proiecta asupra pieței unice și a monezii unice. Viitorul acestor doi stâlpi de susținere ai Uniunii Europene pare să fie acum garantat, mai rămân însă nerezolvate problemele legate de felul în care UE și statele membre vor combate la criza. Atmosfera din Europa este astăzi mai propice rezolvării crizei decât în 2011?

Cred că da. Am făcut multe progrese concrete în rezolvarea crizei. Am reușit să proiectăm politicile europene spre viitor, schițând un plan pentru o veritabilă uniune economică și monetară, sub egida grupului condus de domnul Van Rompuy. Și cred, în același timp, că șefii de stat și de guvern sunt pe cale, în sfârșit, să ia în considerare la modul serios aspectele sale politice și psihologice, cum ar fi naționalismele sau populismele. Acest aspect nu va duce în mod obligatoriu la schimbarea politicilor economice. Cred în orice caz că ele ar trebui săe schimbe, dar nu ca urmare a unor fenomene extreme, ca cele naționaliste și populiste. Dar dacă dorim să implementăm anumite măsuri politice într-un climat fragil, expus acestor riscuri de respingere pe cale naționalistă și populistă, trebuie să fim capabili să luăm măsuri suplimentare de protecție.

În timpul mandatului de președinte al Consiliului, și mai ales în primăvara anului 2012, Mario Monti a încercat să echilibreze relațiile dintre statele membre, împreună cu președintele François Hollande și primul ministru spaniol, Mariano Rajoy, și să obțină o relaxare a poziției Berlinului. Crede el oare că diferențele de opinie dintre Franța și Germania sunt un element durabil și jenant în rezolvarea crizei și în continuitatea proiectului european?

Rămân convins că o bună cooperare franco-germană este o condiție esențială pentru mersul înainte al Europei. Esențială, necesară, dar nu suficientă. Deci este la fel de important ca mariajul franco-german să nu se facă într-un stil care ar da celorlaltor state membre impresia că sunt excluse, discriminate. Era, cred, oareșcum cazul pe vremea Angelei Merkel și a lui Nicolas Sarkozy, și cu mult mai puțin în epoca pe care am cunoscut-o, Merkel-Hollande.

Zilele trecute s-a desfăşurat la Paris ediţia franceză a proiectului My Europe, lansat în urmă cu doi ani la Bruxelles: Presseurop a fost partenerul acestei manifestări care s-a vrut, din start, un preambul al zilei Europei, 9 mai. Mi-a atras atenţia discursul rostit de Catherine Lalumière, preşedinta Maison de l’Europe, din Paris, despre Uniunea Europeană, astăzi, pe timp de criză. Vag pedagogic, dar excelent prezentat, discursul, lung de o oră, intenţiona să schiţeze liceenilor prezenţi la manifestare (veniţi de la mai multe licee prestigioase din Paris şi Saint Germain en Laye) cum arată chipul Uniunii, astăzi. Ei bine, dincolo de aspectul pur practic – starea Uniunii astăzi incită la reflecţie şi analiză – m-a marcat concluzia fostei deputate europene: UE duce lipsă de viziune...dacă la crearea sa, un Jean Monnet, un Robert Schuman, un Altiero Spinelli, ştiau spre ce se îndreptau şi ce vroiau anume de la această Uniune – în ocurenţă pacea pe continent – , astăzi Uniunea nu ştie spre ce se îndreaptă iar liderii ei nu au nici viziune, nici idei, nici măcar imaginaţie.

Elevii au reacţionat, logic, punând întrebări menite să le satisfacă neînţelegerea: dacă este aşa, de ce nu este posibilă o structură federativă, similară celei americane, de ce liderii se joacă de-a salvarea statelor aflate în dificultate, de ce nu există solidaritate, de ce...Toate, întrebări rămase fără răspuns concret.

Trebuie să recunoaştem, în pragul acestei aniversări a zilei Europei, că pe undeva am eşuat. Cu toţii. Nimeni nu mai celebrează această zi (a fost cazul vreodată?) aşa cum se cuvine unei zile naţionale: steaguri europene sunt prea puţine, unele state nici nu acordă o zi liberă de facto, europenii percep ziua mai degrabă ca o manifestare instituţională decât ca pe un motiv de bucurie personală. Nici nu mai vorbesc de patriotism. Pe ici pe colo chiar se întâmplă inversul: intelectualii se întreabă dacă nu cumva ne apropiem de sfârşitul Occidentului (ca în Bucureşti, unde Lucian Boia va lansa cartea cu titlul omonim şi va dezbate pe această temă alături de Gabriel Liiceanu, la Humanitas). Presseurop, la Paris, pregăteşte, pentru 9 mai, două texte care încearcă să afle, întocmai, de ce am ajuns aici, unde sunt visele în care am crezut, cu toţii, atunci când am dorit să aderăm. Spre Chişinău, dacă este magnific faptul că ziua Europei se va sărbători şi la Tiraspol(?!), în Transnistria, este totuşi de semnalat o anume lehamite şi dezamăgire:

ziua Europei 2013 în R.Moldova trebuia să fie una falnică. Cu Acordurile de Liber Schimb şi Asociere aproape semnate, celebrarea Zilei Europei ar fi fost ca un marş triumfal al Alianţei pentru Integrare Europeană. De câteva săptămâni însă, iureşul european al micuţei Moldove de mare succes s-a transformat într-un târârit de melc olog...

Scrie Alina Radu în Ziarul de Gardă.

Pe de altă parte, cum să nu observi faptul că, potrivit unui sondaj publicat de acelaşi cotidian, 35 % din cei care au răspuns la întrebarea Cine poate salva Moldova din criza politică (în care se află din 5 martie, data demiterii premierului Vlad Filat)? cred că soluţia se află în ...Uniunea Europeană?

Marile speranţe, marile speranţe, nu vreau să vă amintesc aici doar titlul unui imens roman de Charles Dickens, ci şi ce se aşteaptă şi ce se pune în acest nume propriu, Uniunea Europeană: mari speranţe. Cum putem face oare ca frumoasa adormită de la Bruxelles să se trezească odată? Poate că generaţia de liceeni pe care My Europe, proiect german având-o ca naşă pe vice-preşedinta Comisiei Europe, Viviane Reding, o chestionează şi o incită să-şi imagineze Europa din următorul deceniu, ne va da răspunsuri. Mă tem însă că deocamdată din statele în care manifestarea a avut loc până acum să nu ne vină doar pesimism...tristeţe...dezamăgire. Adevărat barometru al pulsului actual al Europei, My Europe încearcă să schimbe Europa. Este şi menirea Presseurop. Ma bucur că am şansa de a face parte din echipa care încearcă acest lucru. Vom fi prezenţi, până una-alta, în piaţa din faţa primăriei pariziene, Hotel de Ville, cu un stand dedicat aniversării Europei. Faites l’Europe, au intitulat francezii această aniversare. Tant qu’il n’est pas trop tard, am putea să spunem noi. La Mulţi Ani, Europa!

Felix. Fără Otilia...este vorba despre porecla dată cândva Oscarului european, și acum uitată. Felixurile recompensau cele mai bune filme europene, cei mai buni actori europeni, cele mai bune actrițe europene (a fost și rândul Maiei Morgenstern cândva...). Şi, nu, în ultimul rând, contribuția europeană a unui actor la cinematografia mondială. Titlul, frumos, a dispărut, dar nu și aceste premii, acordate de un juriu prezidat de Wim Wenders, care se întrunește o dată la doi ani într-o capitală europeană, alta decât Berlin, în ceilalți ani. Data viitoare va fi la Riga, capitală culturală europeană a anului 2014. Mi-am adus aminte de acest premiu, discret și cu atât mai interesant, aflând că actorului danez care l-a interpretat pe dr Struensee în A Royal Affair, Mads Mikkelsen, i-a fost acordat acest premiu în 2011. Aș zice că pe merit...Nu știu ce cred unii, dar eu zic că de fapt, prin interpretare și stil unii actori europeni reușesc să facă să tremure în noi cu mult mai multe fibre decât monștrii din America...Pe orice continent ne-am afla.

A Royal (european) Affair....Crezusem că am ghicit toate registrele de interpretare ale acestui film, superb, văzut de curând. De când l-am văzut nu încetez să mă plimb pe paginile caselor regale, europene, suedeze, daneze, spaniole, europene, în general. Şi mă întreb, cu groază, dacă ultimul registru de interpretare nu ar fi dat cel al condițiilor în care se făceau și se desfăceau reformele în acel secol...Dacă nu asistăm, astăzi, în UE a noastră, la o bătălie la fel de nemiloasă și de dureroasă între dogmă și progres, și la ce cuplu oare face și desface de fapt ițele. La Bruxelles..Berlin...Paris...București.

Fotbal și eternitate. Revin la articolul pe care l-am semnalat mai demult pe contul FB: "Six idea to save the EU". Nu mi se pare chiar o aberație această Europe FC United, cu atât mai mult cu cât, de fapt, nicio echipă de fotbal din Europa, de club sau națională, nu mai este 100% pur sânge. Din naționala suedeză face parte un Zlatan Ibrahimovici care este de fapt din Balcani...francezii vibrează la auzul numelor unor jucători care numai francezi nu sunt (Beckam, Zlatan...). Imaginați-vă doar o clipă o echipă cu acest nume...European FC United. Nu v-ați duce pe jos până la Bruxelles pentru ea? "Football's governing authorities have clearly been thinking about this. After France hosts the 2016 European championships, the tournament will change radically, with 13 cities in 13 nations hosting matches in an attempt to make the competition more pan-European. But even Uefa's general secretary, Gianni Infantino, admits: 'There is a common concept, but the concept of nationality endures'. A soccer team Europe seems a long way off". Nu știu voi, dar eu de abia aștept să văd cum o să arate campionatul european de fotbal din 2016...în 13 state europene. Sper că va fi și România pe listă...

Eurovision...se apropie cu pași mari. Finala va avea loc în 18 mai în Suedia. Şi aflu cu bucurie că la Paris, duminica trecută au fost lansate 1000 de baloane pentru a sprijini nu candidatura Franței la Eurovision, Amandine Bourgeaois, ci pe cea a Moldovei, Aliona Moon. Ce-am văzut mi-a plăcut: Hai Aliona!

Lăcrămioare. Franța miroase a lăcrămioare, de câteva zile. Noblesse oblige, de 1 mai toată lumea oferă aceste flori...e ciudat cum pentru fiecare stat european Ziua Muncii are altă semnificație. Tradiția zilei ar veni se pare din Antichitate, însă treaba cu gingașele flori vine din secolul 19: este o floare care poartă noroc...deci, dacă vreți să fiți altfel mâine, nu mergeți la mare, la Constanța, dacă sunteți în România, ci oferiți lăcrămioare...

3.14. M-am distrat cu acest format pentru că este vorba de o rubrică pe care o citesc mereu cu plăcere, în Dilema Veche. Cu ochii-n 3.14. O vă ca pe un fel de magazin cu amintiri din viitor, de gesturi și bibelouri intemporale, ca o prăvălie cu poezie în care te îngropi atunci când ai un moment de respiro. Deci, de ce nu și eu din când în când? Un bun exercițiu de stil, din când în când, considerând că, dintr-un anumit punct de vedere, toată lumea știe să scrie romane, dar atât de puține persoane...pamflete. Sic.

PS. Pentru Serendipity vă las să descoperiți singuri ce înseamnă...

De mai mulţi ani, cetăţenii din Moldova încearcă să identifice, fără rost, vreun "înger" în politica de la noi. După atâtea decepţii, ce ne rămâne să facem?

Să încetăm să mai căutăm "îngeri", aşa cum spuneţi, pentru că nu-i vom găsi. Să nu mai căutăm un lider naţional-salvator al neamului, şi nici "martiri ai cauzei". Ar trebui să ne învăţăm să alegem dintre noi, cetăţeni fără titluri pompoase, oameni valoroşi, competenţi, buni specialişti în domeniile lor şi cu bun-simţ. Avem printre noi asemenea persoane? Cred că avem. Dacă sunt cumva prea optimist şi greşesc, atunci ne merităm suferinţa şi deriva în care ne găsim ca popor.

Cum pot fi pedepsiţi politicienii iresponsabili?

Politicienii trebuie sancţionaţi la vot. Prin refuzul de a le mai încredinţa o demnitate publică. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, se iartă uşor.

Politicienii aflaţi azi la putere au o mare responsabilitate: să nu ne priveze de alternative democratice. Or, deocamdată, este cu adevărat dramatic faptul că cetăţenii cu convingeri pro-româneşti şi pro-occidentale, care ar dori să se delimiteze de partidele din arcul guvernamental, împotmolite în prea multe scandaluri, nu au pentru cine vota. În afară de Mişcarea Antimafie a lui Sergiu Mocanu, care mizează pe un mesaj justiţiar cu priză la populaţie, în zona extraparlamentară bate vântul, cum se mai spune… Cinismul actualilor guvernanţi se manifestă tocmai în această exploatare a lipsei de alternativă: ori ei, ori comuniştii. Argumentul lor nu poate să ţină la nesfârşit. Aici e marele pericol: într-o bună zi, mulţi moldoveni ar putea prefera alternativa comunistă, dezgustaţi de ceea ce văd acum pe scena politică, şi atunci idealurile tinerei generaţii, care a manifestat în aprilie 2009 pe străzile Chişinăului, vor fi compromise.

În cât timp am putea avea o clasă politică responsabilă?

E o chestiune care ţine de educaţie, de onoare. Iar cu educaţia şi onoarea stăm foarte prost. La noi nu s-a înţeles că un politician ajuns într-o funcţie publică (parlament, guvern…) se pune în serviciul poporului, nu a fost delegat să prade ţara şi să se îmbogăţească.

M-a dezamăgit şi primul val al absolvenţilor de după ‘90, din România şi din străinătate. S-au topit, au fost anihilaţi de obiceiurile locului: au devenit tranzacţionişti, corupţi. Vom avea o clasă politică responsabilă atunci când vom deveni noi înşine, ca societate, mai exigenţi, mai corecţi, mai morali. Când vom învăţa să respectăm legea şi să mai uităm de "tocmeli"… Aşa încât nu vă pot oferi un răspuns prea optimist. Ştiţi vorba aceea, cu gazonul englezesc. Îl tunzi, uzi, pliveşti, îngrijeşti şi tot aşa, decenii la rând… Dar tocmai ceea ce ne lipseşte e timpul. Nouă, generaţiilor de azi. Măcar să nu lăsăm celor ce vor veni după noi un dezastru.[...]

Este Dorin Chirtoacă, primarul capitalei, o şansă pentru menţinerea Partidului Liberal pe arena politică din Moldova?

N-aş vrea să fiu foarte critic acum cu Dorin Chirtoacă. Este un om în care şi eu am crezut la un moment dat, dar prestaţia sa i-a dezamăgit pe mulţi. Are momente de demagogie populistă, e bătrânicios ca discurs — nu se deosebeşte aproape prin nimic de unchiul său, Mihai Ghimpu, şi gestionează destul de prost treburile Chişinăului. De ce nu încheie parteneriate cu capitale din Uniunea Europeană? De ce nu scrie proiecte, nu atrage investiţii occidentale, nu încearcă să obţină granturi avantajoase, pentru a reface, pentru a schimba infrastructura complet degradată a oraşului? Un credit pentru a repara 10 străzi în Chişinău e prea puţin… De ce nu-şi angajează nişte consilieri cu studii şi relaţii în străinătate, experţi cu gândire emancipată? El ne spune, cu o retorică de Ev Mediu, că-i gata să-şi taie o mână pentru integrarea europeană, crezând că impresionează pe cineva. Omule, nu te mutila, suntem în alt secol, lucrează cu capul, nu te da populist curăţind zăpada în faţa primăriei sau adunând uscăturile în parcul de lângă Lacul Morilor…

Pe de altă parte, riscul revenirii comuniştilor la guvernare nu poate fi exclus. Cum poate fi prevenită o eventuală revanşă a comuniştilor?

Prin constituirea unei noi majorităţi parlamentare, care să continue reformele, poate chiar să le înceapă, ca să aibă şanse la alegerile din 2014.[...]

De la ce a început, totuşi, actuala criză politică|[primul ministru Vlad Filat a fost demis în 5 aprilie, din 24 aprilie Iurie Leancă, viceprim-ministru, conduce executivul]? De la "Pădurea Domnească" [tragic accident de vânătoare, muşamalizat] sau de la denunţarea de către Vlad Filat a Acordului AIE 2?

Criza politică a început chiar de la constituirea AIE. De la faimoasele "principii şi valori" ale lui Marian Lupu[preşedinte al parlamentului, demis în 25 aprilie]. Şantajul şi trădările de atunci au alimentat disputele dintre componentele Alianţei. Să ne amintim că Vlad Filat mergea la negocieri flancat de Alexandru Tănase şi de Mihai Godea – pe atunci figurile nr. 2 şi nr. 3 în partid –, care mai apoi au părăsit PLDM.

"Pădurea Domnească" a intensificat doar un conflict în plină desfăşurare, când am văzut cu toţii cât de putred e sistemul justiţiei din Moldova. Denunţarea acordului AIE nu a destrămat Alianţa, liberal-democraţii au rămas în guvern, ca şi miniştrii PD şi PL, de altfel. A fost o declaraţie politică prin care s-a dorit o curăţare a sistemului, o atenţionare a opiniei publice… Sigur că nu se poate nega că Vlad Filat a încercat să facă "surfing" pe valul de indignare populară pe care l-a provocat incidentul de la vânătoare. Dar asta ar fi făcut orice politician cu instincte vii: să profite de o conjunctură favorabilă, pentru a-şi consolida poziţia. Însă Filat nu şi-a calculat bine acţiunile şi nu s-a aşteptat la o ripostă atât de puternică şi de perfidă.

Criza politică a început cu adevărat o dată cu demiterea guvernului în Parlament, când PD a votat alături de comunişti moţiunea de cenzură, iar liberalii, deşi n-au votat, au pus atâta virulenţă în atacurile lor, încât au fost percepuţi de opinia publică drept "killerii" morali ai guvernului.[...]

Tot mai puţini politicieni preferă lecturile. Dacă ar citi mai mult, cel puţin din presă, credeţi că ar putea lua altfel de decizii? Cum pot influenţa lecturile calitatea clasei politice de la noi?

Lectura ar face clasa politică mai educată, mai stilată. Citind, luând înţelepciune de la alţii, politicienii moldoveni ar învăţa să negocieze şi să coabiteze fără a cădea în promiscuitate, fără a face compromisuri inacceptabile. Pe scurt: ar deveni mai onorabili, mai frecventabili. Aş dori o clasă politică onestă, cultă şi responsabilă. Este chiar o utopie?

Ce cărţi, pentru lecturi, le-aţi recomanda politicienilor?

Aş insista să înceapă cu "Abecedarul" şi cu "Albinuţa". Oamenii noştri politici, cum spuneam şi mai devreme, ar trebui să deprindă exerciţiul lecturii, să citească literatură artistică – ca să-i vedem că se exprimă inteligibil, coerent, să nu mai aibă vorbirea aceasta accidentată, grosolană, acest vocabular de interlopi. Să se sensibilizeze, să înţeleagă că viaţa nu înseamnă doar bani şi putere, că există şi alte noţiuni care îl înnobilează pe om, precum onoare, curaj, altruism, demnitate.

Aş recomanda — nu doar politicienilor, dar şi ziariştilor noştri, tuturor celor interesaţi să-şi lărgească orizontul – câteva titluri dintr-o bibliotecă imensă, obligatorie pentru cultura unui politician de azi: "Dialogurile" lui Platon, "Principele" şi "Discursurile" lui Machiavelli, "Eseurile" lui Montaigne, "Dicţionarul filosofic" al lui Voltaire, sau o lucrare de căpătâi cum este cea a lui Alexis de Tocqueville "Despre Democraţie în America". Aş recomanda autori din secolul XX, care au reflectat asupra democraţiei moderne: Karl Popper "Societatea deschisă şi duşmanii săi", sau care au "deconstruit" totalitarismul: Hannah Arendt, Jean-François Revel. Filozofi, istorici şi politicieni din fostele ţări comuniste, cum este Adam Michnik, de exemplu (polonezii au o bogată tradiţie a gândirii liberale). Să citească textele lui Václav Havel din perioada disidenţei ("Puterea celor fără de putere"), dar şi memoriile de preşedinte ale acestuia, apărute recent în româneşte cu titlul "Pe scurt, vă rog!". Le-aş mai recomanda un volum publicat recent la Chişinău: Jonathan Powell "Noul Machiavelli. Cum se gestionează puterea în lumea modernă". Autorul acestei cărţi a fost consilier şef al premierului britanic Tony Blair şi ştie ceva despre politică. Ai noştri vor afla din această carte, între multe altele, cum să se comporte cu presa şi cum să respecte opinia publică.[...]

Necazul cel mare al Basarabiei post-sovietice e că nu am avut în aceşti 22 de ani suficient răgaz, nu am avut barem o legislatură democratică de 4 ani, pentru ca nişte reforme să înceapă ca lumea, necum să mai fie şi duse până la capăt. Or, ne-ar trebui măcar două legislaturi complete pentru a putea spune că am trecut Rubiconul. O demonstrează experienţa ţărilor din Europa Centrală, din fostul bloc sovietic. Şi aceste naţiuni încă au avut o poziţie de start mult mai bună ca a noastră. Basarabia n-a fost decât o biată colonie rusificată, în care cei care puteau de bine-de rău să redacteze o declaraţie, un manifest politic în limba română, la începutul anilor ’90, erau o mână de filologi, 3-4 scriitori… Sper totuşi că după ce se vor face toate aranjamentele între foştii parteneri din AIE, guvernul să fie votat şi să evităm alegerile anticipate – ele ne-ar duce direct în braţele Rusiei.

În calitatea dvs. de lider de opinie, jurnalist, scriitor… Cum credeţi, ce-i interesează astăzi cel mai mult pe cetăţenii din Moldova?

Îşi doresc o viaţă mai bună. E multă sărăcie şi disperare în ţară, iar elita politică – de fapt, e vorba de o cooperativă politică – îşi iese din minţi, copleşită de intrigi şi lupte pentru ciolan. Ar fi bine să se-apuce în sfârşit să facă ceva pentru oameni. La ţară, în "Basarabia profundă", nostalgiile după "stabilitatea" erei Brejnev sau după "liniştea" asigurată de Voronin sunt foarte mari.

Credeţi în parcursul european al Moldovei… fără Transnistria?

Aş vrea să cred că ne-am putea dezlega de "ghiuleaua transnistreană" (fără a recunoaşte independenţa regimului de la Tiraspol, ar fi o prostie şi o trădare a intereselor naţionale!), pentru că Rusia nu va pleca, mă tem, niciodată din această regiune. Doar o catastrofă politică şi socială majoră în Rusia o poate obliga să se retragă din teritoriile ocupate. Noi trebuie să spunem clar, pe toate canalele diplomatice şi în toate limbile care contează: "Transnistria e o zonă ocupată militar şi economic de Federaţia Rusă. Nu condiţionaţi integrarea europeană a R. Moldova de rezolvarea conflictului separatist, nu ne aruncaţi în braţele călăilor noştri!"

Dacă ratăm, totuşi, şansele Summitului de la Vilnius, ce ne aşteaptă în 2014, 2015, 2030?

Nimic bun. Vom plictisi pe toată lumea cu mediocritatea şi lipsa noastră de viziune, cu vendetele noastre politice meschine, s-ar putea să fim abandonaţi de partenerii occidentali, mai ales că sunt copleşiţi şi ei de probleme şi crize. Îngrijeşti un bolnav, dar ar trebui să vrea şi bolnavul să se însănătoşească. Dacă nu… sunt destui nefericiţi care aşteaptă la rând!

• Varianta integrală a interviului, în Ziarul de Gardă.

Interviu cu scriitorul Vitalie Ciobanu, preluat din Ziarul de Gardă, preluat în fragmente cu amabilitatea colegilor din Chişinău.