...în primul rând, pentru că este singura ocazie de a asculta imnul Europei. L-aţi mai auzit undeva? Trăim în situaţia paradoxală a lui Oblio (vă mai amintiţi desenele animate de pe vremea lui Ceauşescu?) în care locuim într-o patrie, Uniunea Europeană, la al cărui steag nu vibrăm, al cărui imn nu-l ascultăm şi a cărui sărbătoare multinaţională (9 mai) nu o sărbătorim. Deci, ma bucur şi eu cum pot: o dată pe an, la Eurovision, ma instalez febrilă în faţa televizorului, trimit SMS-uri pe bandă rulantă, mănânc o îngheţată imensă şi sper, de fiecare dată la fel de convinsă, că o să câştige România. Între noi, fie vorba, la fel fac şi în sezonul de toamnă al Nobelurilor (pentru Mircea Cărtărescu).

Mai apoi, pentru că este singura găselniţă europeană în care adevăratele valori ale Europei, ale Uniunii Europene (vezi cum scriam şi anul trecut, într-un articol apărut în Foreign Policy România), se regăsesc cu adevărat: generozitate, multilingvism, armonie, spirit de competiţie dar şi fair play, bucurie şi iubire a artei. Bine, şi ceva gelozie, poate frică şi chiar resentimente, acuzaţii de geopolitism favorizant acut sau prietenii intra-naţionale nesănătoase, dar sunt reversuri care apar în toate cuplurile.

Anul acesta, în plus, aşa cum sublinia pertinent un articol din The Guardian, Eurovision a fost o oglindă a Uniunii de azi: nemţii şi grecii nu şi-au acordat reciproc puncte, ţările care tradiţional acordau puncte vecinelor au preferat să se uite mai departe, să-şi lărgească orizontul (Spania care dă 12 puncte Suediei), iar Anglia şi al ei Engelbert consevator şi cu idei vechi a fost izolat undeva la periferie, primind puncte doar de la 4 ţări. O dovadă în plus că în lumea globalizată de astăzi vecinătatea şi relaţiile de bună prietenie nu mai contează. Ce contează sunt aşteptările fiecăruia, speranţele, şi, nu, în cele din urmă, calitatea.

Ce nu îmi place însă este – dincolo de faptul că ai noştri comentatori francezi nu se pot abţine, dar chiar nu se pot abţine să facă mişto vulgar de români  sau moldoveni – dispreţul pe care îl generează. Prea puţina publicitate din jurul său, ca şi faptul că articolele care îi sunt consacrate remarcă adeseori aspectele negative (anul acesta legate de Azerbaidjan). Toate acestea în loc să remarce că timp de câteva ore atât crizele cât şi necazurile, oboseala sau duşmăniile politice, sunt puse la gunoi, dincolo de ele existând doar muzica. care totuşi, azi de dimineaţă, m-a dezamăgit puţin: din cauza înfrângerii de la Eurovision (România s-a clasat doar pe locul al 12-lea, cu Mandinga), ziarele au uitat să se bucure de Mungiu şi de succesul de la Cannes. Nu-i nimic, o fac eu, strig hai România, suntem într-un an fast, Cristi ne-a adus un fabulos credit de imagine şi este foarte bine aşa. La mai mare şi la mai multe...

Îndrăgostit de Bucureşti, Didier Dutour, ataşatul cultural al Ambasadei Franţei în România, director regional al Institutului Francez din Bucureşti, este asemenea unei eminenţe benefice, care lucrează din umbră pentru ca imaginea României să se schimbe. “Assez!”, îmi spune el când începem discuţia. Bucureştiul merită mai mult, România la fel.

În jurul axei Paris – Bucureşti vor avea loc o serie de activităţi culturale, saloane de cărţi, expoziţii. Cui i se datorează această francofonă stare febrilă?

Publicul românesc acordă un loc special Institutului Cultural Francez (ICF), de care se simte ataşat, pe harta culturală a Capitalei. ICF dispune de un ataşament puternic din partea românilor, că este vorba de timpurile dinainte de Revoluţie sau de acum, de tineri sau de adulţi. Astăzi, ICF este un loc de dialog între culturi, după cum o dovedesc invitarea Franţei la Bookfest, anul acesta, şi a României ca invitat de onoare al Salonului de carte de la Paris, în 2013. Deci, din 30 mai în 2 iunie, Bucureşti şi alte mari oraşe din România vor primi ca oaspeţi nume cunoscute din peisajul cultural francez, atât de divers, de fapt, şi de deschis altor culturi: Michel Houellebecq, Dominique Fernandez, Nedim Gürsel, Sylvie Germain, Yasmina Kadra, Yan Appery, Nina Yarghelov, Jean Mattern şi franco-românul Matei Vişniec. Plus o dezbatere consacrată lui Pierre Bourdieu. Putem considera salonul ca un rendez-vous şi un preambul la invitaţia României la Paris, căci abordăm literatura ca un spaţiu de interacţiune între scriitori români şi scriitori francezi, care vor dezbate, se vor contrazice, se vor completa. Graţie unui acord între centrele naţionale române şi franceze ale cărţii, vor demara, începând de acum, numeroase traduceri de autori români şi francezi.

Această idee de dialog şi de schimb mă animă şi animă de fapt echipa franco-română care se ocupă de programarea activităţilor culturale ale ICF Bucureşti. De aceea, între 20 iunie-22 iulie, o să urmeze o expoziţie “Pif în România, povestea, simbolul şi influenţa unei reviste culte în timpul lui Ceauşescu”, un obiect comun nostalgiilor franco-române. O fărâmă de fantezie într-o societate care se interioriza, Pif fiind emblema importată şi simpatică a anilor negri francezi. Acest săptămânal constituie un loc de memorie unic în relaţiile franco-române. Ştiaţi că mulţi adulţi de azi au învăţat să citească cu ajutorul lui Pif? Pif a fost un fel de “samizdat” paradoxal, deoarece foarte puţini cititori ştiau că este de fapt publicat sub egida casei de editură a Partidului Comunist Francez, iar până la urmă Pif de fapt a încarnat tot ceea ce putea oferi Franţa: originalitate grafică, umor, libertate. Expoziţia este în acelaşi timp şi o explorare a “tarelor” pe care săptămânalul le-a lăsat în personalitatea unor artişti români. Deci le va da ocazia unor artişti contemporani celebri, ca Mircea Cantor, Victor Man sau Dan Perjovschi, să realizeze opere speciale. Dar şi să-i aducem un omagiu lui Mircea Arapu, românul care a părăsit ţara în anii 70 ca să-l deseneze, la Paris, pe acelaşi Pif: pentru că la Bucureşti fusese pasionat de Pif, a bătut la porţile ziarului din Paris, care l-a primit. Pur şi simplu.

Pari o persoană extrem de îndrăgostită de tot ceea ce ţine de cultura română, chiar franco-română, dar şi de Bucureşti, în general…

Ceea ce găsesc fascinant aici este interesul pentru “Celălalt” şi dorinţa de a lucra cu alte culturi pentru a dezvolta un oraş formidabil. Graţie sprijinului unui Ion Mincu, Şerban Sturdza, Alecu Beldiman, Teodor Frolu, am creat Atelierele libere de arhitectură. Am reuşit să invităm la Bucureşti mari arhitecţi, urbanişti, peisagişti francezi, pentru a le prezenta munca şi a putea reflecta asupra Bucureştiului. Inaugurată în octombrie 2010 de către Odile Decq, seria de ateliere se află astăzi la finalul celui de-al doilea sezon. La fiecare cinci săptămâni, un invitat francez internaţional recunoscut vine la Bucureşti pentru a susţine o conferinţă tematică şi un atelier pentru studenţi şi profesionişti. Cu un singur scop: propune cazuri concrete pentru transformarea Bucureştiului într-o metropolă a secolului XXI. Într-un moment în care proiectele urbanistice ale Primăriei Bucureşti suscită controverse. Faptul că personalităţi de anvergură, ca cele citate mai sus, sunt alături de noi este o dovadă a unei evidenţe: Franţa, dacă a făcut cândva parte din trecutul Bucureştiului, face cu siguranţă parte şi din viitorul său. Franţa aduce un mesaj de modernitate într-un oraş ale cărui bulversări istorice au ciopârţit spaţiul urban cum rar am mai văzut şi care prezintă astăzi o provocare arhitecturală şi urbanistică unice printre capitalele europene.

Dar dincolo de literatură şi arhitectură, artistul-regizor din tine este dublat de un ecologist…

Am dorit, încă de la sosirea mea în Bucureşti (în 1990 şi apoi în 2009), să implementez un proiect mai vechi: o prelungire “verde” a atelierelor de arhitectură. Pe lângă arhitectură şi urbanism văzute stricto sensu, arhitectura peisajului se afirmă cu forţă ca o disciplină distinctă care reuşeşte să acopere toate domeniile de fabricaţie sensibilă a teritoriilor noastre contemporane. Martor al epocii sale, dar sculptat în memoria şi timpul naturii, creatorul de peisaje este purtător al unei capacităţi fantastice de a conjuga şi reconcilia paradoxurile epocii noastre. “Le paysagiste” este artizanul unei discipline care conjugă spaţiul memoriei cu timpul naturii. Grădinile au dat înapoi în faţa presiunii imobiliare. Este momentul să revină, de aceea ICF a pus în mâinile unor specialişti români şi francezi crearea in site a unor microgrădini, efemere sau perene, grădini punctuale sau itinerarii verzi de-a lungul Bucureştiului. De la Piaţa Enescu la Piaţa Constituţiei sau în cartierul Lipscani, vom trăi în acelaşi timp un moment de creativitate şi de reflecţie asupra legăturii dintre oraş, design, artă şi spaţiul respirabil: grădina. Am intitulat această manifestare “Artă şi peisaj”, căci până la urmă este ceea ce ne lipseşte cel mai mult într-o capitală unde aceste aspecte sunt ascunse, adăpostite şi absente din spaţiul public. Am propus, simbolic, ca ea să aibă loc cu ocazia sărbătorii organizate de Arcub pentru aniversarea Bucureştilor, în 25 septembrie. Este, cred, un mesaj purtător de speranţă.

* Didier Dutour este ataşatul cultural al Ambasadei Franţei în România, director regional al Institutului Francez din Bucureşti, şi este un românofil şi eurofil convins. Este gazda standului francez de la Bookfest, unde veţi putea urmări, printre altele, o dezbatere cu Michel Houellebecq, Nedim Gürsel, Sylvie Germain, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Yasmina Kadra, vineri, 1 iunie, între orele 17-18:30.

* Interviul a apărut iniţial în Qmagazine

La Strasbourg a demarat în 22 mai, şi până mâine 24 mai, cel de al 7-lea "Rendez-vous european". Parlamentul European devine gazdă a unei manifestări cu tradiţie, în ceea ce se doreşte un forum multinaţional de reflecţie asupra aspectelor strategice şi inovante ale carierei profesionale, ale guvernanţei şi ale politicilor europene.

Iniţiativă deloc inutilă în condiţiile în care astăzi, a remodela viitorul instituţiilor europene înseamnă şi a revizui, poate, imaginea funcţionarului european, "pentru a da mai multă constanţă dar şi consecvenţă Europei de mâine", aşa cum afirma în cuvântul de primire Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European. Este el doar un bugetar ca oricare altul? La fel de privilegiat dar şi la fel de vitregit în relaţia cu europeanul de rând? Este el o categorie aparte în tagma celor care lucrează pentru instituţii? La toate aceste întrebări încearcă să răspundă întâlnirea de la Strasbourg, o altă capitală a Europei.

Create în 2008, întâlnirile anuale din Strasbourg sunt organizate în cadrul Polului european de administraţie publică, care regrupează celebra ENA fraceză, Institutul naţional de studii teritoriale, Universitatea din Strasbourg şi Institutul său de Studii Politice (IEP), ca şi Euro-Institutul.

A fi astăzi funcţionar european înseamnă a te număra printre cei 55 000 de colaboratori devotaţi, cum îi numeşte Maroš Šefčovič, vice-preşedinte al Comisiei Europene însărcinat cu relaţii interinstituţionale. În comparaţie, Franţa numără 5 milioane...Costul lor este de 70 de centime pentru fiecare cetăţean, zilnic. Este mult, este puţin, este greu de spus în condiţiile în care meseria de "funcţionar european" nu este doar una dintre cele mai râvnite şi mai bine plătite, dar şi mai exigente meserii, ci şi o meserie care face fericit. Dixit zilele trecute o funcţionară europeană a Comisiei, căreia i-am pus această întrebare. "Da, am cea mai frumoasă meserie din lume". Mâine, toţi funcţionari?

Diseară, în program, începând cu orele 19, Martin Schultz va susţine o conferinţă pe tema "Rolul Parlamentului European în democratizarea şi însuşirea politicilor europene". Iar joi, 24 mai, de la 9h30, o conferinţă cu tema "Pentru o mai bună aplicare a politicilor Uniunii Europene", precedând premiile Hipocrenne pentru o educaţie europeană.

Sunt la Cluj, vechea capitală a Transilvaniei, şi ochii nu ştiu unde să fugă: la străduţele care duc în superbe impasuri străjuite de ziduri seculare sau la îndrăzneaţa Facultate de Medicină (care se vrea atât de înaltă şi de strălucitoare ca să fie văzută de departe). Mă bucur deci, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu ar fi trebuit să fiu, între timp, poate şi la Bucureşti, şi la Sibiu, poate şi la Timişoara...

Se întâmplă atâtea lucruri esenţiale în aceste zile în România încât, sincer, realizez norocul pe care îl am, de a putea fi, ieri la Paris, azi la Cluj, într-o simplă clipire de pleoape: festivalul baroc de la Sibiu, TIFF (1-10 iunie, Cluj Napoca), festivalul internaţional de teatru de la Sibiu(25 mai-3 iunie, Sibiu), peste toate noaptea muzeelor (simultan în toată Europa, dar şi la Foişorul de Foc, în premieră). Ca să nu mai vorbesc de excelenţa şi exemplaritatea festivalului european Transeuropa, cel care a pus Clujul pe harta marilor oraşe culturale europene: Roma, Amsterdam, Bologna, Paris...compania este de talie, iar Clujul nu se lasă mai prejos. Evenimentele care au loc, că este vorba de Cinemateca din Tanger, sau de Social Markel, de seria de 3 dezbateri simultane de duminică, de la dealul Cetăţuia, dau o dimensiune universal-europeană şi cultural-socială unei crize financiare şi economice care a avut totuşi, un avantaj: ne-a pus pe toţi pe aceeaşi lungime de undă. Sărăcia are aceeaşi culoare la Paris sau Cluj, oamenii fără domiciliu dorm pe stradă în aceeaşi poziţie foetală şi la Berlin şi la Roma, suntem toţi la fel, uniformi şi disperaţi. Există alternative la criză? Nu, nu pentru a schimba ceva, este prea devreme, ci pentru a supravieţui. A învăţa să supravieţuim altfel.

De ce nu, întorcându-ne la natură, la considerente ancestrale şi bine verificate. Aceasta a fost şi tema primei conferinţe organizate la Bucureşti de Asociaţia de Geopolitică, Relaţii Internaţionale şi Diplomaţie, în 16 mai. "A.G.R.I.D. este un proiect al unui grup de tineri entuziaşti, ce îşi propune să contribuie la descrierea şi conturarea valorilor specifice activităţii asociative în spiritul creativităţii responsabile", scrie Jurnalul Naţional. Care continuă: "AGRID va asigura schimbul de experienţă pozitivă între tineri, în vederea creşterii nivelului de informare şi a capacităţii de analiză geopolitică, precum şi promovarea valorilor principiale ale cooperării între actori, a toleranţei şi a unităţii în diversitate". Prin conferinţa "Dezvoltarea durabilă. Miza geopoliticii contemporane. Strategia României", ce reprezintă atât lansarea oficială, cât şi primul eveniment de anvergură organizat de A.G.R.I.D., aceştia încearcă să susţină dezvoltarea durabilă pe toate planurile de acţiune ale unei societăţi.

Iniţiativele se multiplică în consecinţă, ici şi colo, şi preiau multe forme şi atitudini de rezistenţă. A organiza un festival european de film la Bucureşti, ignorând că noul guvern Ponta se zbârleşte în chinurile plagiatului, a decide acţiuni comunitare şi comune într-un oraş în care solidaritatea este la ea acasa (vezi şi articolul despre Fabrica de Pensule de la Cluj) toate acestea sunt forme de rezistenţă. Poate că, în ultimă instanţă, rezistenţa este cea mai bun ă modalitate de a trăi.

Bine aţi venit în România, locul unde gesturile, imaginea şi mentalitatea se schimbă! Dovada? De câteva ori la Paris, în ultimele luni, când am mărturisit, vinovată de un accent diferit, că sunt din România, replica nu a mai conţinut cuvântul "romi". Ci "Cluj, fabrica de medici francezi...". Ei bine, deja eu cred că este un mare mare mare pas înainte.

Şi un cuvânt de final, din partea unuia dintre invitaţii de marcă de la salonul de carte de la Bucureşti, Bookfest (30 mai-2 iunie), Régis Debray: "Mixitatea oamenilor nu se va obţine aruncând la gunoi cărţile de identitate, ci procurând fiecăruia un paşaport [pentru a putea trece toate frontierele]", "Eloge des frontières", editura Gallimard, 2012.

Europeanul, ca individ, se află în acest secol 21 la răscruce. Istoria modernă l-a aruncat, asemeni unui pachet fără raţiune şi drept de protest, pe o piaţă comună în care este doar un obiect îngropat în datorii; ca subiect individual, este astăzi un produs solitar, care este obligat să ia riscuri într-un context internaţional pe care nu îl înţelege şi care nu îi aparţine. "Nu sunt datoriile noastre. Nu le vom plăti!". Strigătul de disperare al grecilor, al spaniolilor, al românilor, este consecinţa unei realităţi absolute şi absurde: datoriile suverane ale statelor sunt datorii contractate opac, fabricate de către un stat omniscient şi omniprezent, care nu a dat socoteală nimănui şi care refuză să răspundă unor întrebări legitime într-o democraţie de drept: de ce ne-am îndatorat ca naţiune, cine ne-a împrumutat, cu ce dobândă, cui trebuie să restituim? Afirmaţia este valabilă oricărui stat îndatorat, că se numeşte România, Franţa, Italia, Grecia...Este, dacă doriţi, un silogism am amărăciunii.

Datoria este fabricată de state, alimentată cu alte datorii, pentru a acoperi alte dobânzi, într-o spirală care a scăpat nu numai de controlul cetăţenilor, care populează o agora asupra căreia nu au control, dar şi de sub controlul celor care au contractat-o. Nebunie colectivă? Din păcate, nu suntem pe vremea unui Vlad Ţepeş, care ar fi închis nebunii într-o casă şi le-ar fi dat foc, pedepsindu-i pentru avariţie şi egoism, pentru indiferenţă crasă şi inconştienţă, ci într-o lume în care, din păcate, momentul schimbării încă nu se întrevede. Suntem în faza în care, asemeni unor animale bazice, atavice, învăţăm, reînvăţăm, să supravieţuim. Lecţia de bază a omenirii, uitată atât de uşor şi de atâtea ori de-a lungul timpului.

Din acest punct de vedere, a afirma, aşa cum au făcut-o responsabilii francezi ai asociaţiei transeuropene Euroalter, organizator al festivalului Transeuropa (al cărui ziar-manifest în mai multe limbi străine a beneficiat de talentul europeanului Dan Perjosvchi), care tocmai s-a încheiat la Paris dar începe mâine la Cluj, că soluţiile naţionale, populare, de răspuns la criză, sunt prea locale, şi greu de imaginat la scară europeană, este oareşcum eronat. Repet, europeanul nu este într-o fază în care poate schimba ceva, protestele pe care le vedem apărând şi înmulţindu-se ca ciupercile după ploaie (ieri în Spania...), sunt doar urlete de frustrare şi disperare. Este adevărat că în istorie, aşa cum a scris-o Jean Monnet, cum au decriptat-o alţii, progresul apare doar pe fond de interzis şi de disperare, dar deocamdată suntem în faza de "supravieţuire". Intr-un moment în care încercăm să înţelegem, înainte de a o lua razna.

Deci, în Spania apar Băncile timpului(fiecare aderent pune în comun ore disponibile, cuantificate şi cedate altui aderent care are nevoie de o mână de ajutor în casă). Relaţie bazată pe schimb. În Franţa apar aşa-numitele SEL (Systèmes d'échange locaux), în care aderenţii schimbă între ei bunuri, servicii, informaţii, cunoştinţe, talente. În alte ţări se vorbeşte din ce în ce mai mult de economie socială şi solidară, de un "al treilea sector".

Considerente şi ingrediente ale lumii imaginate de Thomas More, o insulă utopică în care banul nu există. Ca la Amsterdam, unde dacă întreprinzi ceva pentru a-ti face casa mai ecologică, sau prin care aduci un folos societăţii (de ce nu să creezi un club de şah în propriul apartament, astfel încât copilul tău autist să aibă mai mulţi prieteni?) câştigi "makkis", cu care poţi de exemplu, să mergi la cinema.

În România există dintotdeauna CAR-urile, şi "casieriile de ţigani" (procedeu prin care mai mulţi angajaţi pun deoparte lunar o mică contribuţie a cărui sumă revine, cu rândul, fiecăruia). La Cluj şi Tuzla se aude că până şi primăriile se apucă de troc din lipsă de lichidităţi. Aţi auzit de barter? Ar trebui încetăţenit şi Bruxelles ar trebui să-i laude meritele, în loc să-l înfiereze asemeni unui procedeu de evaziune fiscală.

Adevărul este că trăim într-o societate de consum în care individualismul primează şi recursul la comunitate, la comunitarism, la troc, devine o tară, un gest spontan  prin care fiinţa umană se întoarce spre primordial, spre atavic, spre valori sigure. Într-un 2012 al disperării europenilor, care celebrează, dacă nu ştiaţi cumva, şi anul internaţional al Caselor de Ajutor Reciproc (aproape 3 500 în România, 54 000 în 97 de ţări ale lumii), George Bernard Shaw avea dreptate. Pentru el oamenii se împart în două categorii: cei care privesc lumea aşa cum este ea şi se întreabă de ce? şi cei care îşi imaginează lumea aşa cum ar trebui să fie şi îşi spun de ce nu?

* Presseurop este partener al festivalului, eu voi fi la Cluj între 18 şi 21 mai.

O Capitală în fierbere, dar, de data aceasta nu şi în clocot. Fiesta spaniolă-română s-a terminat cu bine, autorităţile au respirat uşurate. Pe reţelele de socializare, în minutul 40 al unei finale care ne-a făcut să visăm, iar de data aceasta visul nu s-a terminat în coşmar, circula o glumă “Ce meci lung, dacă era la Cluj, se termina deja”.

Ei bine, da, ave(a)m faima unor jocuri de culise, unor arene cu gazon prin noroi, unor suporteri care nu ştiu să-şi respecte adversarii iar pe alocuri, chiar a unor astfel de sportivi. De data asta nu a fost aşa. Arena Naţională din Bucureşti a arătat ca una din oricare alt mare oraş al lumii. Pentru o clipă, suporteri obişnuiţi, comentatori, oameni de sport au uitat unde se află. Comparaţiile cu Dublin, Manchester, Milano curgeau. A meritat investiţia, am meritat şi noi să vedem fotbalul mare pe un teren românesc.

Spaniolii au plecat, unii încântaţi de o Cupă mult aşteptată, cei din Madrid, alţii, suporterii din Bilbao, doar cu amintirea unei seri frumoase şi a unui oraş primitor. Pentru că au fost primiţi cu nerăbdare, bere rece, mici şi concerte. Ba chiar şi cu ziare de sport care au titrat în limba spaniolă, în onoarea lor.

Ne interesează mai puţin numele învingătorului şi mai mult impresiile cu care vor pleca ibericii de aici, jucători şi suporteri. Logic că mass-media spaniolă se referă des la Bucureşti în aceste zile, asta şi în ideea că succesul unui eveniment de anvergură, categorie în care intră şi finala Europa League 2012, depinde şi de atmosfera creată în jurul lui.

Iar atmosfera a fost cel mai bine descrisă de eroul serii, columbianul Radamel Falcao, marcator a două goluri de senzaţie, care au deschis drumul echipei sale, Atletico Madrid spre Cupa Europa League:

Mulţumim poporului român, ne-am simţit fantastic!

Un meci cu de toate, precum shaorma con todo-vândută totuşi la super preţ, în Centrul Vechi al Bucureştiului. Cu politicieni în loje – nu puteau pierde momentul, cu foşti mari sportivi şi oficiali. Şi chiar cu solidaritate din partea şoferilor bucureşteni care i-au lăsat pe suporteri să treacă pe roşu, fară să claxoneze!

Şi poate concluzia cea mai bună este cea a unui suporter spaniol, sunând un prieten rămas acasă. Despre Bucureşti, despre meci, despre spectacol:

Bătrâne, nu stii ce pierzi!

"Nu ştiu ca să zic... a venit în  întârziere"; "Kerem szepen..."; " Perdón, ¿Dónde está Manneken pis?"...

Dacă există pe lume vreo capitală unde auzi vorbindu-se toate limbile, toate accentele, în plină impunitate şi fără ca nimeni să se uite urât la tine, aceasta este cu siguranţă Bruxelles. Ce să mai vorbim de tutuitul de rigoare, de umorul şoferilor de taxi, sau de bunăvoinţa cu care localnicii te ajută să te descurci în jungla transporturilor în comun: metrou, tramvai, tren şi în curând, ţineţi-vă bine, RER. E normal deci ca un colocviu dedicat libertăţii de expresie din UE şi Croaţia să aibă loc la Bruxelles, la Parlamentul European.

"Sigur, este aniversarea a 50 de ani de existenţă a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni (AEJ), şi vă mulţumesc că m-aţi invitat la sărbătoare", avea să afirme invitata de onoare, comisarul Neelie Kroes, dar "the gattering" a fost şi prilejul de a întâlni colegi ziarişti din România, Bulgaria, Anglia, Italia, Olanda, Slovacia, Ungaria, şi de a conversa, evident, pe placul oaspeţilor belgieni (de exemplu Jean-Paul Marthoz): în toate limbile posibile. Căci, aşa cum afirma Eileen Dunne, preşedinta AJE Europe, "AJE există mai ales pentru a facilita schimbul de idei, de contacte", sau, şi mai precis, exprimată de Fabrice Pozzoli-Montenay, secretarul general al AJE Franţa, pentru "Uniunea Europeană".

Care Uniune? Aş zice, parafrazând un taximetrist, cea care avansează în pas de turist sau în pas de militar? Cea care recunoaşte, asemeni lui Neelie Kroes, că, de fapt, "Comisia Europeană nu are competenţele necesare pentru a asigura libertatea presei în statele membre", sau cea, asemeni lui Doris Pack, şefa Comisiei pentru Cultură din Parlamentul European, care cerea ziariştilor prezenţi să "nu mai aştepte totul de la instituţiile UE, ci să se întoarcă şi spre state. Iar instituţiile nu ar trebui să mai amestece relaţiile publice cu jurnalismul".

În fine, Bruxelles rămâne o idee bună chiar şi pe timp de ploaie, mai ales dacă ne amintim de vorbele lui Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European (libertatea presei nu este ceva stabilit pentru totdeauna, este un deziderat pentru care trebuie să munceşti în permanenţă) şi parcurgem cele trei sute de metri dintre PE şi Comisia Europeană (interviu cu comisarul român Dacian Cioloş) în pas de militar. Aviz interesaţilor.

...şi este foarte bine că este aşa. Nu mi-am dat seama de acest lucru pâna astăzi. Mi-a fost dat să alerg de dimineaţă de la Arcul de Triumf la Şcoala Militară, în faţa Turnului Eiffel, sărind ca de o bandă de alergat pe alta dintr-o intervenţie la Digi 24 la Realitatea TV. Dincolo de fascinaţia pe care o am faţă de micul spectacol care trebuie jucat în faţa camerelor de luat vederi, şi de febrilitatea jurnaliştilor români, care ei, trăiau momentul, am observat felul în care capitala Franţei primeşte alegerile prezidenţiale din 6 mai.

Indiferent, calm, privind spre viitor. Ca şi cum şi-ar spune "tu, Hollande sau Sarkozy, sunteţi doar nişte boabe de nisip, nişte secunde care trec şi nu o să lase nicio urmă evidentă pe retina mea. Sunt Paris, mă numesc Paris, iar vechile altercaţii lumeşti, identice acum cu cele din secolul al XIX-lea, de când datează separarea geografică în hemiciclul parlamentului, stânga-dreapta, nu mă ating cu nimic. Am timpul meu, ritmul meu, şi nimic nu-l va schimba".

Judecaţi şi voi: pe Champs Elysées sunt deja steaguri roşu-alb-albastre pregătite pentru 8 mai, sărbătoarea eliberării Franţei de sub dominaţia germană,iar tribunele oficiale sunt şi ele montate; în jurul Arcului de Triumf, mirese japoneze, în rochii albe vaporoase, chicoteau în soare mângâiate de flaşul aparatelor de fotografiat, şi lăsau să se întrevadă sub rochie şlapi de plajă de culoare roz bombon! Mai departe, pe lângă Turnul Eiffel, turişti gureşi ca nişte vrăbiuţe se întorceau cu 180 de grade nu ca să fluiere vreo fată cu picioare lungi, ci ca să admire ciudăţenie reprezentată în ochii lor de jandarmi care circulau călare. Şi în fine, jurnalista de la Realitatea TV îmi spunea că a căutat mult până să dea de afişe electorale, pentru filmare. Nu realizasem, dar e adevărat. Afişele electorale nu împânzesc capitala, se găsesc doar pe lângă secţiile de votare.

Spuneţi atunci, Parisul este o capitală care se teme de rezultatul alegerilor prezidenţiale de mâine?

Pentru 6 mai, turul doi deci, campania prezidenţială franceză a intrat pe ultima sută de metri şi nu se poate spune că ne plictisim, avem un întreg balamuc pentru o alegere rezidenţială lipsită de substanţă şi onestitate. Pe de o parte, Nicolas Sarkozy, autodidact, adept al protecţionismului francez, eurofil convins, dar grobian, omniprezent, bonapartist. Pe de altă parte, cvasinecunoscutul François Hollande, răbdătorul politician al verbelor conjugate la viitor, care a reuşit să unească toate micile fracţiuni ale stângii, dar, neexperimentat, care nu convinge. O alegere care pasionează însă toate statele lumii.

Această recâştigare a interesului european, deci şi românesc, i se datorează în mare parte lui Sarkozy. A stârnit pasiune şi a adus pace (episodul Georgia), a provocat admiraţie (Libia) şi resentimente (expulzările romilor). A redat o oareşicare glorie obrazului Franţei, a dat voce unei naţiuni care până nu demult trecea drept o fi gură palidă pe lângă vociferările orgolioase ale Marii Britanii. Lucruri pe care francezul obişnuit le apreciază. Vor face oare aceste mici detalii diferenţa în turul doi, din 6 mai, asigurându-i actualului preşedinte un al doilea mandat?

Din punct de vedere strict antropologic, alegerile prezidenţiale franceze au fost aproape întotdeauna asemănătoare cu o pasiune amoroasă: gelozie, răzbunare, cupluri care se desfac, femei care duc la pierzanie candidaţii. Nimic de-a face deci cu intelectul. “Francezii sunt fără milă cu candidaţii pe care nu-i aleg, dar şi cu cei aleşi”, remarcă jurnalistul Christophe Barbier. Sarkozy, pe care toţi l-au adorat în 2007, a căzut în dizgraţie din motive personale: “Fouquet’s”. Vedem deci că “Franţa nu face politică cu creierul. Francezii fac politică cu inima şi cu intestinele. Rezultatul nu este totdeauna raţional. Este violent, dar este violent şi când este pozitiv. Există entuziasme şi entuziaşti, Sarkozy în 2007, François Mitterand în 1980, există entuziasme fabuloase, chiar dacă sunt urmate de mari deziluzii. La fel şi în dragoste, când nu trăieşti logic, îţi urmezi pasiunea, elanul, chiar dacă la final povestea se termină prost”.

În acest context, nu este dificil de imaginat de ce intelectualii nu sunt prezenţi în campania electorală. Exceptându-l pe scriitorul Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze, care a luat oficial poziţie în favoarea lui Sarkozy, intelectualii au făcut şi de data aceasta un pas înapoi. Inteligentsia franceză, ea a zis : nu, merci! Şi s-a trezit din amorţeală de abia după primul tur, şocată de creşterea în procente şi simpatie a Frontului Naţional...Nu pentru că nu au fost invitaţi să participe şi nici luaţi în seamă, sau pentru că nu se simt angajaţi într-o cauză nobilă. Ci pentru că, pur şi simplu, cauza nu este demnă de ei. Este lipsită de substanţă sau, mai simplu spus, este “americanizată”. În promisiunile candidaţilor nu apare nimic legat de cultură, iar în 32 de ani de existenţă a Salonului de Carte de la Paris niciun preşedinte francez nu l-a vizitat oficial. Edifiant! În schimb, Salonul de Agricultură nu este ratat în niciun an. În consecinţă, cultura şi literaţii s-au refugiat în straturile subtile şi mai puţin vizibile ale comicului: au apărut spectacole de teatru în care sunt ironizate frazele şi discursurile candidaţilor, caricaturile apar cu nemiluita. În acest imens spectacol de teatru în aer liber, literaţii preferă să fi e spectatori, ironici spectatori, care, în rarele momente când ies din apatie, remarcă lipsa de viziune a candidaţilor la postul de preşedinte. Franţa, acest vechi animal politic, chiar nu mai face pe nimeni să viseze?... 

Am scris cândva că de câteva ori în cariera mea de jurnalist, scârbită de politică şi fapte diverse, m-am refugiat în cărţi. O fac şi acum, pentru Dilema Veche, pentru mine, pentru voi, de la Paris. Un excelent dosar de citit, în aceste vremuri în care toată lumea o ia razna (nu numai politic), în numărul actual al acestei reviste culturale (şi nu numai). Ştiţi ceva? Citiţi-mă şi apoi fugiţi la un chioşc, luaţi Dilema, o să vedeţi că vă încape într-un buzunar. O bibliotecă de buzunar...

În provincie, bibliotecile orăşeneşti sunt asemeni unor ferestre deschise spre lume. Nu voi uita niciodată plăcerea (Madeleine de Proust?) cu care evadam de acasă la biblioteca de deasupra parcului, un întreg ritual: uşa de lemn scârţâia iar clopoţelul pe care-l declanşa, prin atingere, avea un dublu efect – anunţa bibliotecarei sosirea unui vizitator şi îmi semnala, mie, că intram într-o altă lume. Ca prin magie, totul devenea o lume de senzaţii şi mirosuri. Sălile cu tavan jos ale bibliotecii emanau intimitate, rafturile de lemn erau însiruite asemeni acelora din lumea magică a desenului animat "The Pagemaster", iar cărţile, în sine, miroseau a vechi, a hârtie peste care a trecut şi timpul, şi foamea cititorilor şi degetele febrile ale cunoscătorului care a dat peste o carte rară.

Aveam obiceiul să mă opresc de fiecare dată la un alt raft alfabetic, plecam capul uşor pe umăr, pentru a citi titlurile cărţilor, şi este drept, în acele timpuri, setea mea trecea prin exigenţele unui titlu bun, al unui autor cu nume preţios, iar alegerea stătea într-un început reuşit. Primele cuvinte, ca reper. Am prins atunci obiceiul de a nu lăsa niciodată neterminată o carte. Astăzi practic încă această mantra, cu satifacţia că de regulă simţurile mele sunt încă vii. Aşa am căzut pe atunci peste "Pădureanca" lui Liviu Rebreanu, "Poeziile" lui Lucian Blaga, "Magicianul" lui John Fowles, "Vraciul" lui Tadeusz Dołęga-Mostowicz, "Cartea de la San Michele", a lui Axel Munthe, sau peste Nikos Kazantzakis, "Raport către El Greco". Cărţi de căpătâi. Toate acestea sunt acum biete amintiri, relicve ale unui timp trecut, care se conjuga în verbe comuniste şi într-un oraş peste care timpul pare că nu a trecut: Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna. Întocmai ca în "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", întoarcerea mea acasă, după un timp îndelungat petrecut în străinătate, a fost catastrofală: clădirile, inclusiv cea a bibliotecii, au fost acoperite de iederă, cinematograful este doar un imobil...ecologic, respirând verdeaţă, iar eu am îmbătrânit într-o secundă cu 20 de ani. Amintirile nu sunt niciodată un bun sfetnic, însă sunt întotdeauna un bun capital senzorial.

Astăzi, biblioteca mea fetiş din Ardeal pare ireală. TGV-urile care fac doar o oră şi jumătate până la Bruxelles, exact atât cât fac cu metroul parizian zilnic pentru a merge la birou, mă înghit nemilos cu o faantastică bibliotecă în buzunar. Biblioteca de buzunar. Asemeni lui Ion Vianu, care scria în "Kindle", că a cedat sirenelor publicităţii şi uşurinţei, am cedat societăţii de consum. Un Kobo de 300 de grame pentru un 10 pe 7 centimetri, pentru un instrument neutru, care nu miroase, nu adie, nu crează senzaţii şi nici nu generează amintiri. Dar culmea, de câţiva ani a devenit chiar vedetă cu statut special a Salonului Cărţii de la Paris! Instrument înşelător al epocii moderne în care trăim – "metro, boulot, dodo", zic francezii, adică "metrou, muncă, somn" – e-book-ul este un răspuns la ceea ce cerem: numai avem timp să citim, vrem totul cât mai repede, cât mai scurt, cât mai aproape, iar în biblioteci mergem pentru a le arăta copiiilor, atunci când învaţă să citească, că există locuri cu munţi de cărţi în care poţi petrece ore în şir într-un mod mult mai util decât în faţa unei console X-Box. Am o bibliotecă ambulantă cu mine, cu sute de titluri, dar nu o poţi răsfoi şi nici nu-ţi oferă suprize. Nu poţi să pleci în căutarea necunoscutului, a aventurii, căci cărţile ţi se alegi singur, în funcţie de ce vrei, de ce ai nevoie, de ce ai iubit cândva.. .Din ferestre spre lume, bibliotecile au devenit ferestre spre noi. Cred că pe undeva, pierdem la schimb. Dar mai contează oare?

P.S. Între noi fie vorba, Kobo călătoreşte cu mine, dar degeaba. Nu am citit nicio carte deja încărcată în memoria sa, şi dacă este să fiu cinstită, nici măcar nu l-am deschis mai mult de 10 ori într-un an. În schimb, mi-am comandat cadou de aniversare cartea voluminoasă a lui Geert Mak, "Voyage d'un Européen à travers le XXème siècle". 1000 de pagini grele de cărat, dar delicios de răsfoit. Iar în metrou călătorii citesc tot din cărţi...