În paralel cu criza datoriilor, o migraţie pe cât de amplă pe atât de discretă contribuie la agravarea dificultăţilor celor mai fragilizate ţări din zona euro. Ceea ce economistul Federico Fubini numeşte "marea fugă a capitalurilor" spre Nord – Germania, Luxemburg, Olanda – este pe cale să sece creditul inter-european şi să complice finanţarea datoriei publice.

"Totul a început la debutul lui 2008, în ajunul prăbuşirii băncilor Bear Stearns şi lehman Brothers, în Statele Unite", scrie Fubini, în Corriere della Sera. Cele mai importante economii europene erau expuse pentru o valoare de câteva sute de miliarde de euro în celelalte ţări ale zonei euro. Marea frică de criză a provocat astfel o cursă spre repatrierea investiţiilor, din partea instituţiilor dar şi a persoanelor fizice:

Doar din Italia şi Spania au fost repatriate astfel 600 de miliarde de dolari, în decurs de trei ani, spre Germania şi Franţa. Diferenţa de dobânzi asupra datoriei publice a atins astfel nivele insuportabile între aceste ţări. Fiecare s-a întors acasă cu banii lui cu tot, ca şi cum nu ar mai avea încredere în partenerii săi de afaceri din zona euro. Şi aceasta, din două motive: în primul rând, autorităţile naţionale de control au canalizat intenţiile în aceste direcţii; iar în al doilea rând, băncile (şi întreprinderile) au decis că euro nu va mai exista în curând şi deci era cu mult mai sigur să-şi menţină activele şi datoriile în cadrul unei singure jurisdicţii naţionale [...]. În acelaşi timp, în anumite ţări fragile ale zonei euro, deponenţii s-au temut că băncile şi statul nu vor putea rezista şocului şi, în lipsă de încredere, au decis să-şi pună banii la adăpost.

Pentru a sparge acest cerc vicios, sugerează Fubini, "este necesar un acord politic la cel mai înalt nivel, aşa cum a fost cazul la Maastricht, în 1991, atunci când şefii de stat europeni s-au pus de acord pentru a lansa moneda unică şi au fixat criteriile de convergenţă pentru a adera".