Estonia, un traumatism care durează încă
La cincisprezece ani de la naufragiul feribotului „Estonia” în Marea Baltică, pe 28 septembrie 1994, "noi încă nu cunoaştem adevărata cauză a acestui dezastru", regretă Postimees care arată cu degetul lipsa de voinţă a guvernelor, în special suedez, de a conduce o anchetă asupra epavei. "Dar asta nu e tot, adaugă cotidianul. Umbra naufragiului planează asupra sectorului maritim estonian".
De atunci, "societatea estoniană a întors spatele mării", scrie Mairold Vaik, un marinar, într-un forum. "Deşi în timpuri de festivităţi ne place să ne dăm un nume drăguţ – un popor al mării – nu avem un sector maritim puternic (...) Sumele alocate de stat sectorului maritim sunt doar un pumn faţă de ceea ce este dat agriculturii". Astăzi, subliniază Vaik, "companiile de transport maritim preferă să poarte steaguri străine".
Din cauza crizei şi a şomajului, tinerii lituanieni fac cum făceau odinioară strămoşii lor: emigrează. Zeci de mii de tineri îşi părăsesc ţara în căutarea unei vieţi mai bune, mai ales în Arhipelagul Britanic şi în Scandinavia, povesteşte săptămânalul Veidas. 
Reuniunea Eurogrupului nu a fost suficientă pentru a îndepărta spectrul falimentului grecesc. Dacă Atena este în mare parte responsabilă de criză, UE și partenerii săi au și ei o bună parte din vină. Mesajele lor confuze și absența unor strategii au transformat o problemă care avea soluții într-un haos exploziv.
Două tabere, două teze, două viziuni ale Franţei: la optsprezece ani de la masacrul a 800 000 de etnici tutsi, rolul Parisului încă suscită o controversă pasionată, care evoluează în ritmul anchetelor judiciare.