Dubla existenţă a Uniunii
Pe 7 septembrie, Jose Manuel Barroso trebuie să rostească primul său discurs de stat al Uniunii în faţa Parlamentului European. Preşedintele Comisiei Europene "va prezenta evaluarea sa asupra situaţiei Uniunii şi va trece scurt în revistă provocările politice ale următoarelor 12 luni". Un exerciţiu stabilit prin Tratatul de la Lisabona şi direct inspirat din dicursul anual al preşedintelui SUA în faţa Congresului. Cu o diferenţă : oaspetele Casei Albe, chiar dacă conduce un stat federal, în care statele federate dispun de competenţe ample, este cel care decide în final politica în ţara sa. Ceea ce nu poate şeful Comisiei, care trebuie să se înţeleagă de zi cu zi cu preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi mai ales cu liderii celor 27 de ţări membre ale UE.
Iar în ceea ce priveşte majoritatea "provocărilor politice" menţionate de Barroso, statele membre au atuurile în mână, că este vorba de coordonarea politicilor economice pentru a asigura recuperarea din criză, de reglementarea economică, de politica energetică, de finanţările bugetului UE, de politica de inovare sau de politica agricolă comună. Desigur, faptul că şeful executivului comunitar se exprimă în faţa deputaţilor europeni reprezintă o evoluţie importantă în modul de funcţionare a UE : creşterea în putere a Parlamentului, care exercită o influenţă din ce în ce mai mare asupra definirii politicilor Uniunii, mai ales în materie de mediu sau de libertăţi civile.
Dar nu ar trebui ca UE să funcţioneze după două modele paralele, cu instituţiile de o parte, Comisia şi Parlamentul European în frunte, care stabilesc un cadru legislativ, şi statele de cealaltă parte, care stabilesc politici dependente de interesele lor naţionale. Întrucât, aşa cum arăta săptămâna aceasta politologul american Charles Kupchan, "încet, dar sigur, scena politică europeană va deveni din ce în ce mai puţin europeană şi din ce în ce mai naţională, până când UE n-o să mai aibă din uniune decât numele". Nimic nu ar fi mai rău decât responsabili care se prefac că Uniunea funcţionează numai pentru că noile tratate oferă noi puteri organelor sale.
Eric Maurice
Prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992, Comisia Europeană şi funcţionarii săi obţinuseră competenţe inedite. Două decenii mai târziu, dominanţa economiei asupra politicii le-a spulberat visele iar criza a făcut din ei ţapi ispăşitori. 
De când țara lor este supusă curei de austeritate a trio-ului FMI-UE-BCE, portughezii și-au schimbat obiceiurile de consum. Criza îi împinge să economisească, dar şi să fie mai creativi. 
A devenit un lucru aproape automat: de fiecare dată când apar polemici legate de modul în care Berlinul încearcă să îşi impună punctele de vedere pentru soluţionarea crizei datoriilor, germanilor li se aduce aminte de trecutul lor nazist. Care ar fi modul de reacţie? Publicaţia Die Zeit propune câteva răspunsuri.