Susţinerea  "flotilei păcii" oprită prin arme de armata israeliană, pe 31 mai, şi cel mai recent acord pe teme nucleare semnat de Iran cu Brazilia au amintit încă o dată Europei că politica externă a Turciei nu se limitează la a aştepta răbdător ca Bruxelles să binevoiască a-i deschide porţile. De ani buni, Ankara dezvoltă, în acelaşi timp în care se conformează criteriilor de adeziune la UE, o diplomaţie dinamică cu Orientul-Mijlociu. Calificată drept "neo-otomană", ea vizează să restabilescă influenţa Turciei în vechiul său imperiu. Pentru asta, Ankara nu ezită să repună pe tapet relaţia sa cu cel care a fost mult timp cel mai bun aliat al său din regiune, Israelul. Acesta din urmă se vede din ce în ce mai izolat şi îşi multiplică iniţiativele unilaterale mai mult sau mai puţin catastrofale.

Dinspre partea europeană, atacul împotriva navei Mavi Marmarra a reuşit să provoace pentru prima dată o reacţie unanimă a Uniunii, al cărei Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe, Catherine Ashton, a cerut o anchetă internaţională. În interiorul Uniunii, ţările care şi-au petrecut o bună parte din istorie în război au cunoscut o perioadă de pace şi de prosperitate fără precedent, până la punctul în care un conflict între ele pare astăzi imposibil europenilor. În timp ce, mai ales ca urmare a crizei economice, tentaţia de repliere se face simţită în Europa, a venit poate momentul să dea dovadă de îndrăzneală şi să lanseze o iniţiativă care ar bulversa atât Europa, cât şi Orientul-Mijlociu şi mai departe: să propună aderarea deplină la Uniune a Turciei şi a Israelului, împreună, în următorii cinci ani. Problemele economice se vor vedea mai apoi.

Gian Paolo Accardo