Cum a putut o ţară care reprezintă în jur de 3% din PIB-ul Europei să antreneze UE şi euro într-o criză a cărei ieşire o vedem cu greu? Cum de o ţară care îşi oferise Jocurile Olimpice în 2004 şi a cărei populaţie trăia în ritmul ultimelor produse la modă a putut să se regăsească într-o situaţie de cvasi-faliment impunând sacrificii sociale fără precedent în Europa, după al Doilea Război Mondial? Criza grecească, izbucnită la finalul lui 2009 continuă să deruteze şi să neliniştească. Căci acest eveniment major în istoria Uniunii Europene ridică o serie de probleme cărora conducătorii europeni nu par să fie capabili să le găsească soluţii. Cu criza grecească, arhitectura comunitară este repusă pe tapet, cu o uniune monetară fără uniune politică nici mecanism clar de susţinere între ţări. De asemenea construcţia europeană pierde puţin  din sensul său în măsura în care unii europeni nu mai văd de ce ar plăti pentru alţii iar partidele politice văd un interes electoral şi devin mai eurosceptice. De asemenea, modelul social continental, bazat pe un stat-providenţă mai mult sau mai puţin dezvoltat, ar putea suferi o transformare radicală sub lovitura unei austerităţi impuse Greciei dar care ar putea să devină un model anti-criză pentru celelalte ţări.

Dar cei mai loviţi de criză sunt bineînţeles grecii înşişi, care au fost nevoiţi brusc să trăiască cu mai puţin şi fără perspective clare, care şi-au văzut guvernul vânzand companiile şi terenurile pentru a se finanţa, şi care trebuie să-şi regândească raportul cu statul, prea des bazat pe mici aranjamente cu justiţia. De-a lungul reportajelor şi al analizelor, mai ales şocul suferit de o ţară şi de locuitorii săi este cel care reise din acest dosar.