Încep să găsesc această expresie, pe care de altfel o curtez de mult, interesantă şi extrem de actuală. Cel puţin în ceea ce priveşte dansul relaţiilor diplomatice dintre România şi Franţa. Teoretic, traducerea cuvânt cu cuvânt a acestei celebre fraze dintr-un cântec semnat Serge Gainsbourgar fi "te iubesc, nici eu". Sensul real trece dincolo de primul nivel de subtilităţi şi de ostilităţi, şi ar desemna relaţia dulce-amară care însoţeşte de regulă un posibil cuplu în primii săi ani de formare: clar de lună, stele, flori, plimbări la şosea si promisiuni, promisiuni...Problema în cazul acestui cuplu aparent potrivit, Bucureşti-Paris, Franţa-România, dincolo de faptul că au doar o singură trăsătură de caracter în comun – francofonia, derivă a latinităţii – este că Bucureştiul adorrrrrrrrră Parisul de dinainte de 1848 ("ai noştri tineri la Paris învaţă !"), iar Parisul se tot lasă aşteptat, asemeni unei mironosiţe care tot caută defecte iubitului potenţial. România nu este niciodată suficient de merituoasă, de curată, de necoruptă, de integră, de ce vreţi dvs, pentru a fi pe plac exigentului Paris: franceza nu este suficient învăţată, dovezile de iubire nu sunt sincere, romii sunt prea mulţi, românii sunt toţi cerşetori etc. etc. Practic, pentru francezi, majoritatea vreau să zic, românii nu reuşesc nicicum să fie la înălţime. În ciuda eforturilor făcute pe de o parte în ţară, de unde dovezile de iubire nu încetează să vină(alianţe, partenariate strategice încheiate cu preşedintele Sarkozy, o multitudine de Alianţe Franceze, de partenariate comerciale etc.), ca şi din diaspora (unde puţinii români care reuşesc să convingă că nu toţi românii sunt ţigani se zbat în permanenţă pentru a schimba imaginea ţării). Nimic de făcut.

Ajunşi în această situaţie ridicolă – cât timp poţi iubi pe cineva fără să primeşti nimic în retur – ne trezim nu numai că evenimentele din vara trecută (expulzarea masivă a romilor din Franţa) ne lasă oareşcum de gheaţă (pentru că, spre deosebire de Bruxelles, Bucureştiul, înamorat de Paris, acceptă orice umilire) ci şi că nu credem atunci când francezii ne ameninţă cu blocarea intrării în spaţiul Schengen. Orice s-ar scrie acum, am fost preveniţi. Pe bună dreptate, aş zice, căci privită de departe România seamănă în continuare cu o mamă care se zbate de prea mult timp în durerile facerii. Prea puţine lucruri au evoluat, prea puţine lucruri s-au schimbat, corupţia este tot acolo însă bineînţeles, sunt lucruri mai importante de reglat între timp. De exemplu cum să ne muşcăm reciproc... etc.

Pe scurt, când ministrul de externe Teodor Baconski face ceea ce şi francezii au făcut la timpul lor – sugerează că ar putea bloca aderarea Croaţiei – nu numai că remarca sa trece greu la stomacul celor de la Bruxelles, dar nu trece aproape deloc în România. Ca anecdotă, la Paris nimeni nu s-a simţit supărat când francezii i-au ameninţat pe români, şi nici la Bruxelles, de fapt; altfel, este cu totul altceva când prinţul face o boacănă decât atunci când boacăna este făcută de unul din mareşali. De regulă mareşalul este trimis la ghilotină, prinţului i se trece cu vederea.

Nimic de spus mai mult, decât poate o remarcă a scriitorului Orhan Pamuk, într-un articol apărut în The Guardian: " de-a lungul secolului trecut, mai multe generaţii din elita turcească au luat Franţa ca model, bazându-se pe conceptele sale despre laicitate şi progresele sale în educaţie, literatură, artă ...deci să vezi că Franţa a devenit în ultimii cinci ani ţara cea mai puternic opusă ideii intrării Turciei în Europa a fost foarte dezamăgitor şi dureros ".