Aseară am reuşit să găsesc, la un chioşc de ziare din marginea Parisului, ultimul supliment al revistei "Le Monde Diplomatique", "Histoire de gauches au pouvoir". L-am găsit greu. Unii vânzători de ziare nu îl aveau deloc, alţii îl epuizaseră...dar cu toţii erau intrigaţi. Aşa cum spuneam cândva, de fapt termometrele unei naţiuni, din punct de vedere social şi societal, sunt taximetriştii şi vânzătorii de ziare. Cel puţin în Franţa. Ei sunt, automat, un fel de psiholog de servici (apropos de recentele bloguri ale Iulianei Alexa), un receptacol al tuturor necazurilor, ofurilor noastre. Neutri, impasibili, ei ascultă, sfătuiesc, şi se încarcă cu o energie deloc pozitivă. Poate şi de aceea acest procent destul de mare de persoane din această meserie, care declară că sunt "uzaţi". Destul de repede.

În fine, revenind la suplimentul meu stângist, recunosc că m-a intrigat întâi titlul. Apoi, eram curioasă să văd dacă se vorbeşte despre stânga din România (nu e cazul, exceptând un grafic). Trei, găsesc din ce în ce mai multe similitudini între năravurile stângii din România cu cea din Franţa, cu cele din alte ţări, iar de fiecare dată concluziile sunt cam aceleaşi. Succint. Acolo, ca şi aici, ca şi peste tot în acest început de secol, stânga revenită la putere a procedat prin a promite multe în timpul campaniei şi a se adapta ulterior, în funcţie de actualitatea europeană. Dacă în România, virajul la stânga a fost brusc şi evident (schimbarea şefilor adminsitraţiei locale, a Avocatului Poporului, a preşedinţilor de Senat şi Camera Deputaţilor, suspendarea preşedintelui, jugularea Institutului Cultural Român), în Franţa schimbările au loc discret, dar eficace şi chiar...dureros. Pentru cine vede, bineînţeles.

Deci, aici stânga nu a schimbat şefii administraţiei locale, dar a refuzat să numească în posturi libere din diplomaţie sau instituţii publice reprezentanţi ai dreptei. Ceea ce unii numeau fantasmagorii în timpul campaniei, încă o dată, cei care au mers dincolo de discursul televizat şi au citit programele candidaţilor, devine realitate: impozitarea foarte bogaţilor cu 75 %, legalizarea eutanasiei, şcoala obligatorie de la 3 ani, vacanţe de 1 Noiembrie mai lungi cu o săptămână, săptămână şcolară completă (în Franţa copiii de până la 11 ani merg la şcoală doar patru zile, miercurea şi sâmbăta fiind libere sau consacrate activităţilor de club extraşcolare – sport, cultură, etc.). Deci totul devine palpabil şi mulţi se întreabă nedumeriţi "asta este a fi de stânga?" Pun pariu că asemeni acestui număr, pe care l-am căutat îndelung, multe biblioteci de pildă sunt golite de cărţile de teorie a politicilor de stânga.

Problema stângilor, din Franţa ca şi din România, este că de fapt, nu sunt decât stângi aparente. Stângi deghizate. Care, nu ştiu de ce, decid că drumul cel bun de urmat este distrugerea a ceea ce a făcut guvernul precedent, obligatoriu de dreapta. Tabula rasa, un precept latin pe care trebuie că stânga l-a învăţat pe de rost. Acceptabil dacă ai ceva de pus în loc, nu vorbe goale sau extreme. Ce nu ştiu ei, sau nu vor să înţeleagă, este că oamenii, plebea, poporului, vox populi, cum doriţi, se aşteaptă de la ei ca, dimpotrivă, să nu procedeze asemeni dreptei, votând şi impunând legi controversate, ci dimpotrivă, să fie mai aproape de popor. Ceea ce se iartă dreptei (căci oricum sunt capitalişti...) nu se acceptă stângii. A spune "ei au făcut la fel, noi de ce să fim mai fraieri", nu este o scuză. Nu pentru cei de stânga. Până la urmă, din punct de vedere strict deontologic, stânga şi dreapta acţionează identic din cel puţin un punct de vedere. Nu interesele poporului pe care îl reprezintă contează, ci propriile lor interese. Viziunea lor aplicată cu buldozerul. Unde sunt de fapt, în această teoremă, ideile de stânga?

V-aş reda, în loc de concluzie, două idei. Vănzătorul meu de presă, din cartier, îmi spune: "ştiţi, tatăl meu a fost de stânga, militant, toată viaţa. Dar când am vrut să devin şi eu membru de partid mi-a zis – stânga este cea mai frumoasă idee a omenirii, dar este total inaplicabilă". A doua, direct din revista cu pricina:

Ne aflăm într-un labirint social-democratic. Integrarea Europei sintetizează contradicţiile, din ce în ce mai clare, şi uneori, foarte vechi, ale unei stângi continentale care nu are niciun proiect. (...) Tropismul european al stângii este de fapt traducerea unei viziuni tehnocratice a puterii. (...) Între faliment ideologic, convenienţă socială şi incultură istorică, Europa a devenit triunghiul Bermudelor, pentru stânga. Cu trup şi suflet, forţele sale şi reprezentanţii săi dispar în triunghi unul după altul.

Româneşte spus, Uniunea Europeană nu este un proiect de stânga. Cei de stânga, sau care privesc la stânga, iubind stânga, ar trebui să-şi amintească acest lucru. Şi să-şi adapteze metoda şi proiecul. Dacă îl au.