Feed Blog

România pe divan 2/2

Presseurop
23 iulie 2012

La o săptămână de referendum, cred că dezbaterea a urcat o mică treaptă: a devenit civilizată. Verbul a învins în lupta cu instinctele şi la orizont parcă s-ar vedea ceva. Dar nu suficient. Neliniştea este tot acolo, iar faptul că premierul Victor Ponta a simţit nevoia să se exprime în Der Spiegel  ["Europa nu ne-a înţeles..."] este dovada unei dorinţe de calmare a "pieţelor". Nu, o calmare a spiritelor. Ce trăim de fapt? Liniştea dinaintea furtunii sau ultimele clipe ale unui uragan năucitor? Deocamdată, România este încă la psiholog. Iuliana Alexa, directoarea ediţiei române a revistei Psychologies.

Dar ce e de făcut cu aceste concluzii mecaniciste şi cum poate fi inversat fenomenul de învăţare a neputinţei? “Trebuie să se schimbe contextul. Până nu se schimbă vizibil circumstanţele, oamenii vor acţiona la fel, adică se vor resemna repede, cu impresia că nimic nu se schimbă. Creierul se resetează rapid la schimbarea de context. În cazul de faţă ar trebui să apară pe scena politică oameni complet noi care să dea încredere, să repornească mecanismele exploratoare ale acestei societăţi. Asta înseamnă, după mine, schimbare de context”, încheie Dragoş Cîrneci. Cifrele vorbesc de la sine. Neajutorarea învăţată, sentimentul că oricum nu se schimbă nimic transpar din participarea la alegeri.

La alegerile parlamentare din toamna anului 1990 românii au votat în proporţie de 86%. În 2008/2009 doar 39% dintre români au fost la alegeri. În 2008 au avut loc doar alegeri locale şi parlamentare, iar în 2009 prezidenţiale, fiind singurul moment din serie în care parlamentarele au fost decuplate de prezidenţiale (în toţi ceilalţi ani prezenţa la parlamentare fiind similară cu cea de la prezindenţialele din turul 1). Probabil că aceasta este explicaţia cea mai coerentă pentru care parlamentarele sunt aşa de jos, în condiţile în care au fost singurele alegeri depersonalizate (nu au existat lideri-locomotivă la nivel central, lucru important la o naţie care votează omul, nu prea înţelege doctrina politică – InstitutulNaţional de Statistică, Biroul Electoral Central, AEP Autoritatea Electorală Permanentă.)

Ar mai fi o explicaţie pentru care românii nu se mai implică (sau, dacă o fac, este la nivel primar, fără efecte pe termen lung) efectiv în viaţa politică. Dincolo de absenţa proiectului pe termen lung, există un soi de consens inconştient al inacţiunii sau ceea ce în psihologia socială se numeşte “difuziunea responsabilităţii”. Situaţia ilustrativă, cazul princeps, e un incident din New York, asasinatul tinerei Kitty Genovese, din 1964, care poate explica în bună măsură de ce oamenii se abţin de la a face ceva în situaţii potenţial periculoase. “Nu ştiu, nu am văzut, nu e treaba mea, nici alţii nu se bagă”… Pe scurt, într-o noapte din martie 1964, în New York, o femeie este înjunghiată şi crima are în jur de 38 de martori – conform ziarului Times. Deşi au văzut atacul, nu au acţionat să o apere. Inacţiunea aceasta poartă de atunci numele de “bystander effect”. Se presupune că fiecare aştepta de la alţii să cheme poliţia ori să sară să o apere. Reflexul social al statului cu mâinile în sân, indiferenţa, ignoranţa şi insolenţa mofturoasă sunt greu de corijat la nivel de societate. E un clişeu să spui că ele se rezolvă prin educaţie, dar aşa e. Şi cum românii au o educaţie civică precară (la şcoală nu se studiază decât doi ani în gimnaziu, generalităţi despre ONU şi EU) iată o populaţie vulnerabilă la manipularea facilă prin televiziune şi care renunţă uşor văzând că fragilele sale pârghii de control prin intermediul alegerilor sunt ignorate. Cum mai poate fi mobilizată masa? Prin puterea exemplului, spune psihologia socială. Oamenii sunt gregari şi copiază comportamentele celor pe care îi percep ca personalităţi dominante….

Apărări, negări, refuzuri

Ar mai fi o explicaţie pentru care indignarea românilor nu dă decât greu pe dinafară. Dincolo de absenţa proiectului pe termen lung există un fel de consens inconştient al inacţiunii. Românii sunt dificil de mobilizat. “Românii încep greu şi renunţă repede” spune un alt proverb cinic. De altfel deriziunea şi autoderiziunea sunt sporturi naţionale. “A face haz de necaz” este un reflex puternic. Negare, umor? Sunt două tipuri de apărare. prima e nevrotică prin definiţie, a doua numai în exces, căci “ambele paralizează acţiunea eficace şi obliterează viziunea clară asupra realităţii”, spune psihanalistul Alfred Dumitrescu.