Nu este o lacrimă. Nici măcar o constatare. Este adevărat, campionatul Euro 2012 s-a sfârşit, aseară, într-un meci care a adus mult cu o tragedie greacă: dureros, frumos în tristeţea sa dar şi demn, în decizia italienilor de a juca fotbal până la capăt. Deşi puteau oricând, teoretic, la fel de bine, să plece: meciul era jucat, finala era roşie. Dar nu acesta este subiectul titlului meu, ci cartea de nuvele a italianului Valerio Magrelii, "Adio fotbal". Un artefact, o mică bijuterie care, în ciuda titlului, nu are de-a face cu fotbalul decât parţial şi logistic: 90 de nuvele, mici de câte un minut, împărţite şi numerotate în două reprize. De-a lungul cărora regăsim o Italie întreagă, o istorie a lumii, a Europi, a unui copil universal, care scapă furiei microbiste refugiindu-se în lumea virtuală a fotbalului pe consola Nintendo. Tatăl, cel care povesteşte, reface povestea unei pasiuni transmise din tată în fiu, cu toate ingredientele care i-au punctat creşterea, apogeul, declinul.

Unul dintre episoade s-ar fi potrivit cu meciul de aseară. Asemeni acestei nuvele, meciul, înfrângerea italienilor, a fost doar o etapă. Slavă Domnului că am avut măcar parte de un meci frumos. M-am gândit că trecerea spre o vară, rece, fără fotbal, fără nimic, doar cu criza monezii unice dându-ne frisoane, ar putea să se facă via a trei mici nuvele. Astăzi, prima.

Dar există însă şi o etică a fotbalului, iar fiul meu, la vârsta de 11 ani, a învăţat să o cunoască în timpul unei călătorii la München. Şi aici se impune o digresiune. Era pentru prima oară că ne aflam singuri în străinătate, iar eu, tatăl îngrijorat , făceam totul pentru a-l amuza. N-au fost decât doi contratimpi. Primul a fost un telefon al soţiei mele, distrusă şi plângând. Fusese sunată de la zoo, unde noi ne petrecusem de fapt dimineaţa. Acolo, un gardian plin de zel găsise paşaportul pierdut al copilului exact în faţa cuştii cu lei. Înarmat cu italiana sa moştenită din filme de războaie, o sunase pe mamă, însă nefericita, care pricepuse greşit, îşi imaginase deja că puiul ei fusese mâncat de lei.

Odată neînţelegerea rezolvată, ne-am oprit în faţa unui muzeu magnific. Vroiam cu orice preţ o fotografie cu Daniel cel biblic, scăpat de curând din cuşca cu lei, şi i-am explicat că pentru aceasta era suficient să oprim un prim trecător. Zis şi făcut, un bavarez cadrează şi apasă pe declic. Însă a doua zi dimineaţa, în faţa clişeelor scoase din camera obscură (aparatele numerice de fotografiat nu existau încă), am descoperit că trecătorul inversase obiectivul, fotografiindu-şi de fapt, nasul.

Însă niciodată două rele fără o a treia: catastrofa plutea în aer. Am ajuns astfel la finala campionatului european de fotbal. Italia reuşeşte să revină exact în ultimele minute când, în timpul prelungirilor, totul se prăbuşeşte. Pentru mine, a fost dureros, dar normal. În timpul acesta, fiul meu, în camera noastră de hotel, se uita fix la mine. Şi acum? mă întreabă el. Acum, nimic, răspund eu: s-a terminat. Atunci de abia a izbucnit în plânsete, în hohote neîntrerupte: în acel moment, pentru prima oară în viaţă, tocmai făcuse experienţa ireparabilului, chiar şi astfel, în forma fluidă a unui gol. Mi-aduc aminte de aceste lacrimi cu un nod în gât, acel nod pe care-l vedem de fapt pe trunchiul arborilor, atunci când trunchiul copacului se opreşte net, se îndoaie, pentru a-şi relua apoi creşterea.