N-au trecut nici trei luni de când scrisesem că, o dată cu invitarea României la Salonul de Carte de la Paris, am deschis de fapt cutia Pandorei:

ca mereu în istorie, cutia Pandorei are un dublu tăiş. Ne pune lumea la picioare dar şi posibilitatea de a ne băga picioarele, tot în această lume. România este pusă în faţa unui challenge pentru 2013: a face ceva de soi, a străluci, a reuşi pariul de a obliga presa să vorbească despre artă, cultură, universalitate (şi nu doar despre romi, expulzaţi, hoţi, prostituate). Cum să faci toate acestea însă când tentaţia egoismului este latentă, când ţi se oferă atât de mult, dintr-o dată, din senin, atunci când nici nu mai sperai, când firea umană este supusă greşelii, trufiei, orgoliului, exclusivismului, naţionalismului. Căci dincolo de toate aceste veşti minunante nu trebuie să uităm că la manete sunt oameni.

Mă temeam atunci, sincer, de altele, de alegeri, de compromisuri, nici nu-mi trecea prin cap că beţele-n roată aveau să aibă culoare politică. Din senin, Institutul Cultural Român trece, de sub autoritatea simbolică a statului sub autoritatea reală a Senatului. Cu consecinţele de rigoare, dintre care prima ar fi, dincolo de schimbările inevitabile care vor urma la vârf, destabilizarea unui program, a unei strategii, a unei campanii de selecţie şi de imagine, deja în mers.

Tendinţa firească ar fi să ne întrebăn cum de n-am văzut ce urma să vină şi cum de nu s-a anticipat. Citind articolele pro şi contra apărute în presa română, realizez că niciuna din tabere nu are de reproşat ceva concret conducerii acestei instituţii, ci doar faptul că are mai multe sau mai puţine, simpatii orientate. Concret, ICR este de vină că a fost sub autoritatea simbolică a statului, că a ei conducere a fost numită de preşedinte, sau că intelectualii promovaţi de ICR au fost apropiaţi sau au îndrăznit măcar să laude anumite acţiuni ale preşedintelui Băsescu. Dacă este aşa, atunci, înfieraţi, vă rog, 22 de milioane de români, care toţi recunosc că intrarea în UE a fost un lucru bun...

Cugetând cinstit, şi revenind la vinovaţi, aceştia ar fi trei, şi aş vrea să cred că poate ceea ce se întâmplă acum, adevărată epurare intelectuală şi instituţională, nu pe criterii profesionale ci de aşezare în hemiciclu – de stânga sau de dreapta – va servi ca învăţătură de minte tuturor părţilor.

1. Guvernul care decide aceste lucruri a fost susţinut şi adus la putere prin voinţa românilor, deci...trebuie ieşit din nou în stradă?! 2. Preşedintele ţării a crezut prea mult că este imuabil şi atotputernic, pe veci la Cotroceni. Ar fi trebuit ca, din generozitate şi din umanitate, preventiv, să scoată această instituţie culturală, şi altele pe lângă, de sub autoritatea sa, să le facă apolitice, astfel încât să nu poate fi atinse de eventualele schimbări guvernamentale sau prezidenţiale. 3. În fine, intelectualii înşişi ar fi trebuit să-şi ceară independenţa şi să aibă curajul să funcţioneze altfel decât sub umbrela statului. România nu cunoaşte încă mecenatul...Astăzi ei plătesc pentru mai multe: vina de a locui în România,  pentru vina de a fi fost numiţi de preşedinte, pentru oalele sparte ale unei generaţii de politicieni care nu au făcut întocmai onoare partidului lor.

Soluţia? O altă revoluţie? Mi-e teamă că e târziu. Şi nu este stilul intelectualilor români. Din nefericire, ei sunt tributari ideii de a aştepta ca paharul să se umple, ca şi tristului mit al fatalităţii. Cui îi este milă, vă rog, de România, că ei nu îi este milă de ea, evident...