...în primul rând, pentru că este singura ocazie de a asculta imnul Europei. L-aţi mai auzit undeva? Trăim în situaţia paradoxală a lui Oblio (vă mai amintiţi desenele animate de pe vremea lui Ceauşescu?) în care locuim într-o patrie, Uniunea Europeană, la al cărui steag nu vibrăm, al cărui imn nu-l ascultăm şi a cărui sărbătoare multinaţională (9 mai) nu o sărbătorim. Deci, ma bucur şi eu cum pot: o dată pe an, la Eurovision, ma instalez febrilă în faţa televizorului, trimit SMS-uri pe bandă rulantă, mănânc o îngheţată imensă şi sper, de fiecare dată la fel de convinsă, că o să câştige România. Între noi, fie vorba, la fel fac şi în sezonul de toamnă al Nobelurilor (pentru Mircea Cărtărescu).

Mai apoi, pentru că este singura găselniţă europeană în care adevăratele valori ale Europei, ale Uniunii Europene (vezi cum scriam şi anul trecut, într-un articol apărut în Foreign Policy România), se regăsesc cu adevărat: generozitate, multilingvism, armonie, spirit de competiţie dar şi fair play, bucurie şi iubire a artei. Bine, şi ceva gelozie, poate frică şi chiar resentimente, acuzaţii de geopolitism favorizant acut sau prietenii intra-naţionale nesănătoase, dar sunt reversuri care apar în toate cuplurile.

Anul acesta, în plus, aşa cum sublinia pertinent un articol din The Guardian, Eurovision a fost o oglindă a Uniunii de azi: nemţii şi grecii nu şi-au acordat reciproc puncte, ţările care tradiţional acordau puncte vecinelor au preferat să se uite mai departe, să-şi lărgească orizontul (Spania care dă 12 puncte Suediei), iar Anglia şi al ei Engelbert consevator şi cu idei vechi a fost izolat undeva la periferie, primind puncte doar de la 4 ţări. O dovadă în plus că în lumea globalizată de astăzi vecinătatea şi relaţiile de bună prietenie nu mai contează. Ce contează sunt aşteptările fiecăruia, speranţele, şi, nu, în cele din urmă, calitatea.

Ce nu îmi place însă este – dincolo de faptul că ai noştri comentatori francezi nu se pot abţine, dar chiar nu se pot abţine să facă mişto vulgar de români  sau moldoveni – dispreţul pe care îl generează. Prea puţina publicitate din jurul său, ca şi faptul că articolele care îi sunt consacrate remarcă adeseori aspectele negative (anul acesta legate de Azerbaidjan). Toate acestea în loc să remarce că timp de câteva ore atât crizele cât şi necazurile, oboseala sau duşmăniile politice, sunt puse la gunoi, dincolo de ele existând doar muzica. care totuşi, azi de dimineaţă, m-a dezamăgit puţin: din cauza înfrângerii de la Eurovision (România s-a clasat doar pe locul al 12-lea, cu Mandinga), ziarele au uitat să se bucure de Mungiu şi de succesul de la Cannes. Nu-i nimic, o fac eu, strig hai România, suntem într-un an fast, Cristi ne-a adus un fabulos credit de imagine şi este foarte bine aşa. La mai mare şi la mai multe...