Francezii se pregătesc să-şi aleagă un nou preşedinte, în două tururi de scrutin, 22 aprilie şi 6 mai. Campania electorală însă, deşi este pe buzele tuturor, nu se caracterizează nici prin fair-play nici prin sinceritate. Tonul este gri iar votanţii văd roşu. "Democraţia este o responsabilitate împărţită între alegători şi politicieni, dar ea este posibilă doar când transparenţa în decizii este cultivată de ambele părţi". Nu căutaţi prea departe, nu este un citat celebru, este doar un comentariu care a fost postat zilele trecute pe site-ul presseurop.eu. El rezumă însă perfect acest joc de-a şoarecele şi pisica pe care îl reprezintă alegerile prezidenţiale franceze versiunea 2012.

Judecaţi: pe de o parte, alegători care nu au dat o formă nemulţumirii lor, nu cristalizează ceea ce îi deranjează, dar detestă fizionomia lui Nicolas Sarkozy, preşedintele în exerciţiu; pe de altă parte, un mănunchi de politicieni, fără un program concret, dar care practică un balet periculos şi lipsit de consistenţă, cu vânturarea aceleiaşi teme eterne, imigranţii, imigranţii...De fapt, o campanie electorală în care nimeni nu are (deocamdată) intenţia să fie sincer, dar în care fiecare încearcă să se mintă reciproc. Şi peste toţi, atotputernică, presa. Care, de stânga sau de dreapta, de centru, este toată o apă şi-un pământ. Pentru un extraterestru aterizat azi în Hexagon ar fi surprinzătoare constatarea, dar mass-media franceză se poartă de vreo câţiva ani încoace ca şi cum ar vrea cu tot dinadinsul sosirea la putere a lui François Hollande (candidatul stângii).

"O să o votăm Marine Le Pen [Frontul Naţional, extrema dreaptă] ca să-l pedepsim pe Sarkozy şi să-l atenţionăm pe Hollande . Apoi votăm cu Hollande, care nu e teribil, dar îi dăm o şansă, ca să-i dăm peste nas înfumuratului"; "Sarkozy ne-a minţit, ţine cu bogaţii, să plece"; "Noi o să votăm cu Sarkozy căci e singurul în care avem încredere"; "Ce atâta Europă, daţi-ne Franţa înapoi"...Intenţiile francezilor sunt deci evidente: s-au săturat (dar nu ştiu de ce), vor altceva (dar nu ştiu ce), sunt echivoci (dar nu-şi dau seama). În acest caz de figură, dreptul şi posibilitatea de a vota, un exerciţiu de democraţie, devin problematice. Fractura socială (prăpastia dintre bogaţi şi săraci este din ce în ce mai vizibilă, şomajul este în creştere, preţurile au crescut în timp ce salariile nu), faptul că niciunul dintre candidaţi creditaţi cu posibilităţi de a câştiga (François Hollande, Nicolas Sarkozy, François Bayrou, Marine Le Pen) nu răspunde la întrebările reale ale francezilor (cine este responsabil pentru datoria publică a Franţei, cum va fi ea plătită, cum ne va afecta recesiunea etc.), toate acestea fac ca din ce în ce mai mulţi francezi să se gândească serios la a nu vota.

Dar, abstenţionismul este el o formă de democraţie? Mai degrabă o formă de disperare şi ultim recurs. Pe care, istoria ne-a demonstrat-o după revoluţia din 1989 în România, când românii au sancţionat în acelaşi fel speranţele pe care nu şi le-au crezut îndeplinite, politicienii nu o iau în considerare. Iar democraţia o consideră laşitate. Din acest punct de vedere, în materie de campanie electorală şi scrutin efectiv Transnistria ne-a dat o lecţie. E simplu de explicat: în decembrie 2011 am întreprins un exerciţiu învăţat în 2009, în timpul alegerilor prezidenţiale din România. Am cerut fiecărui candidat în parte să exprime ce va face dacă este ales. Programul său electoral. În România anului 2009, toţi candidaţii, exceptând unul, care a şi câştigat de altfel (Traian Băsescu), şi-au bazat discursul destinat jurnaliştilor pe figura contracandidatului aflat în post: el este de vină. Zero perspectivă. În Tiraspol, niciunul dintre candidaţi nu a spus "Smirnov este de vină, el a distrus, el nu a făcut". Am auzit idei, propuneri, am auzit de toate dar nu numele fostului preşedinte.

Franţa, ţară a democraţiei şi a drepturilor omului, nu vede în aceste zile care au mai rămas până la alegeri, nimic mai mult decât vârful nasului: Sarkozy n-a făcut, ne-a minţit, a distrus, Sarkozy a mâncat după victorie la "Fouquet's" [imediat după aflarea rezultatului, în 2007, Sarkzoy a sărbătorit la acest restaurant, gest văzut ca fiind ostentator]. Ah, şi aici ajungem în sfârşit la miezul problemei! Problema nu este că preşedintele în exerciţiu a oferit Franţei o preşedinţie a Uniunii Europene strălucită (a soluţionat războiul din Georgia, în 2008), nici că a îndeplinit în prima lună de mandat ceea ce a promis în campania din 2007(un credit cu 0 % dobândă pentru cei care doresc să cumpere prima casă), nici că a deschis războiul din Libia sau că a "pus la punct" britanicii (prin variate replici adresate primului ministru David Cameron); nici măcar pentru că a adoptat legea pensiilor. Ceea ce nu i se iartă este păcatul său capital: "Fouquet's", pe Champs Elysées. Iar oamenii politici francezi nu-i iartă faptul că nu face parte din "circuit" (Sarkozy nu a absolvit faimoasa şcoală a elitelor franceze, ENA, ci, avocat de profesie, a plecat "de jos").

O culoare deci pentru campania electorală franceză? Gri, asemeni primăverii care cade peste Franţa, căci nimeni nu este sincer în exerciţiul democraţiei; cenuşiu închis pentru că de fapt toată lumea ar vrea să voteze pentru un candidat perfect, o alternativă care nu există. Imigranţii nu sunt adevărata problemă, dar incită la ură şi la rasism; musulmanii şi carnea lor halal nu reprezintă o cauză majoră; legalizarea căsătoriilor homosexuale, punct principal pe agenda candidaţilor, nu va şterge datoriile Franţei şi nemulţumirile sindicatelor. Vin alegeri triste şi false…

Articolul original a aparut în Qmagazine si, în versiune franceza, pe site-ul Courrier International.