"Dacă Robert Fico câştigă următoarele alegeri din martie, UE va fi contribuit, în mod paradoxal şi involuntar, la deturnarea democraţiei în Slovacia în următorii ani". Martina Bulakova, colega care se ocupa de Cehia şi Slovacia, scria această frază în octombrie 2011. Astăzi, mijloc de martie 2012, temerile s-au realizat şi Slovacia vede roşu: de la dreapta a trecut la stânga într-o clipire, o zi, uitând de fapt de ce la început aceeaşi Slovacie nu-l mai vroia pe Robert Fico (prim-ministru între 2006-2010). Uitate bătăile cu ouă (în capul lui Fico), uitate scandalurile, uitate aspiraţiile spre a deveni un model al ţărilor din Europa Centrală. Şi ce bine începuse totul...Slovacia aderase la euro înaintea tuturor suratelor sale, într-un act de curaj care uimise pe vremuri. Astăzi, aşa cum avea să o sublinieze profesorul Jacques Rupnik, în cadrul unui recent colocviu dedicat felului în care ţările din Europa centrală abordează criza (organizat de Club Grande Europe),

euro a dus, paradoxal, la destrămarea coaliţiei de la guvernare şi la alegeri anticipate. Este surprinzător să vezi că totuşi afacerile europene au o atât de mare influenţă asupra politicii interne a unei ţări...O vedem în Slovacia, unde guvernul Ivetei Radicova a căzut din cauza dezbaterii cauzate de euro şi de salvarea Greciei, o vedem şi în Cehia, unde guvernul lui Petr Necas a refuzat să semneze pactul de stabilitate. Dar unde ministrul de Externe, prinţul Schwarzenberg, este, el, favorabil acestui pact. Cât va mai dura până la noi alegeri şi în Cehia?

În stadiul actual al lucrurilor, foarte puţin. Uimitoare ţări, Cehia şi Slovacia, uimitoare acum (Cehia a reuşit performanţa de a-şi răsturna guvernul în timpul preşedinţiei europene a ţării), uimitoare şi pe vremuri, când visam la ele la fiecare doi ani.

Cred că suntem mulţi cei care ne amintim cum pe timpul lui Nicolae Ceauşescu aveam liber să ieşim în străinătate la fiecare doi ani, dacă nu mă înşel în funcţie de numărul par sau impar al maşinii proprietate personală. Şi cum aveam liber, o tăiam în Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, ţări care pentru noi reprezentau un gaj de fericire. Fericire temporară, evident, temporală în acelaşi timp, efemeră şi fugace, dar fericire. Că nici în cea mai fericită dintre lumi fiinţa umană nu-şi găseşte întotdeauna locul am învăţat de curând, de când am intrat în UE. Rozul de la orizont nu este chiar roz când ne apropiem mai mult, iar euro vine şi el cu lotul său obligatoriu de probleme. Iar generaţia de politicieni care a apărut după revoluţiile care, mai mult sau mai puţin sângeroase, au dus la căderea comunismului, sunt parcă peste tot la fel: niciuneia nu-i pasă de alegătorii pe care sunt presupuşi să-i reprezinte, niciunuia nu-i pasă de conceptul de ţară sau de ideea de patriotism. Ceea ce contează este fericirea personală, proprie, imediată, nu mai departe de lungul nasului.

Căci ce am văzut în Slovacia? Un guvern care cade pentru că există disensiuni pentru adoptarea FESF (Fondului European de Stabilitate Financiară), dar care aprobă FESF de îndată ce se află că această cădere şi schimbare este efectivă. Nu ştiu cum numiţi voi acest gest dar eu îl numesc ipocrizie. Ştiu, ştiu, colega mea îşi numea editorialul "Egoista Slovacie". Era blândă...Hai să-i zicem ipocrita Slovacie. Şi aş putea merge mai departe cu enumerările, la alte ţări vecine şi prietene. În fine, România a evoluat şi a involuat între timp. Situaţia ei e rezumată perfect de o frază dintr-un roman pe care îl devorez când călătoresc cu metroul, spre birou:

De la ceea ce ziarele numiseră Revoluţie, dar despre care el continua să creadă că fusese un film de-a lui Nicolaescu cu gloanţe adevărate, timpul trecuse ca un fulger. (...) De parcă toată lumea pe care o visase, din revistele de altădată, devenise realitate, măturând totul în cale, ştergând urmele trecutului şi ocupând fiecare colţişor al oraşului, minţile locuitorilor, faţadele blocurilor şi chiar geamurile autobuzelor. De parcă el însuşi trăia într-o revistă străină, numai că a naibii chestie, totul era o păcăleală imensă, nu se putea atinge de nimic din ce era în jurul lui...(Adina Rosetti, Deadline, editura Curtea Veche, 2011).

Cam aşa şi cu Slovacia. Dintr-o revistă la care visam a ajuns o realitate la care nici slovacii nu mai visează. La ce bun, dacă îl au pe Fico? Totul se repetă şi totul se reia.