Ar fi putut fi titlul unei cărţi, cea a mărturiilor strânse de Cristina Hermeziu, cu ceva timp în urmă, şi publicată de editura Curtea Veche. Astăzi este însă doar o ocazie, amară, de a scrie câteva gânduri personale despre ceea ce se întâmplă în România. Evenimentele din România.

Primul gând ar fi acela că ultimele zile au adus două-trei schimbări fundamentale în tipologia şi mesajul manifestanţilor: compoziţia lor a evoluat, acum se pare că în piaţa Universităţii ajung români din toate orizonturile şi de toate vârstele; tonul s-a calmat, nu se mai distruge nimic; mesajul pe care îl afişează net este evident unul de respingere a întregii clase politice: de stânga, de dreapta, de centru, de toate culorile şi de toate categoriile. Este bine. Este o dovadă că nu tot ceea ce începe prost se termină în mod obligatoriu prost. Finalitatea are de altfel cu mult mai mare importanţă pentru istorie, în general. Care, ca şi capitol esenţial al omenirii, consemnează cu sfinţenie scânteile (de unde s-a pornit) şi finalul (ce s-a realizat). Raed Arafat a fost scânteia, ce avem acum este un drum spre final. Oricare ar fi acela, el are deja un merit: o foarte proastă lege a sănătăţii a fost retrasă din circuit, iar întoarcerea medicului de la Smurd la minister este un semnal că România va avea poate o lege mai înţeleaptă.

Mai departe, numai de bine. Şi multe regrete: ar fi fost bine dacă şi începutul ar fi fost bun. Ar fi fost o şansă bună pentru Romania de a se vedea luată în seamă şi altfel decât prin scurte comunicate şi articole de senzaţie în presa din străinătate. Dar prefer să îl citez pe Ryszard Kapuscinski, "La guerre du foot "(Plon, 2003): "Micile ţări din lumea a treia, din lumea a patra şi altele identice nu au nici o şansă de a atrage atenţia decît făcînd să curgă sînge. Este trist să spun asta, dar aşa este“. Chiar trebuia România să aplice acest principiu? Este mult sub demnitatea ei.

Au scris-o şi alţi comentatori şi forumişti, ziarişti, indignaţi, români, care au observat că dacă nu ar fi existat cei care au aruncat piatra "România nu ar fi fost luată în seamă". Nu ştiu dacă acesta este adevăratul scop al manifestanţilor, scuzaţi-mă dacă gândesc aşa, căci România este chiar prea mult luată în seamă pe aici, prin Occident: fie prin ţiganii de prin Europa, fie prin cerşetori, fie prin isprăvile mai mult sau mai puţin ortodoxe ale unora.

Eu cred că adevăratul scop al unei manifestaţii este obţinerea unui rezultat, pe loc, în ţară. De ce nu a manifestat nimeni, dacă ar fi fost pentru imagine, atunci când se spunea prin Occident că toţi românii sunt ţigani? Între noi fie vorba, se mai spune încă. Pentru mine, ca umil ziarist care a făcut doar revoluţia din 1989, şi aceea în provincie, unde nici acum nu s-a distrus şi nu s-a vandalizat nimic, o revoluţie are sens dacă îşi atinge scopul. Imaginea din afară nu a fost şi nici nu este scopul niciunei revoluţii. Şi, oricum, imaginea de afară se crează tot cu cei şapte ani de acasă.

Cam atât, tot răul este spre bine. Mă pregătesc să plec mâine la Strasbourg, să vorbesc în biblioteca André Malraux despre cum va redesena harta Europei criza prin care trecem. Cu siguranţă, cel puţin până acum, nu în bine. Criza are efecte şi măsuri colaterale pe care guvernanţii noştrii, din Paris în Bucureşti, din Atena în Madrid şi Londra, nu au fost capabili să comunice din timp. Să pregătească. Deci mă alătur şi eu manifestanţilor şi spun "jos toate partidele politice".