Am văzut-o în această dimineaţă la aeroportul Charles de Gaulle, pe Amélie Nothomb. Mai întâi pălăria sa neagră, deja celebră. Mi-am spus, cu un zâmbet lejer în colţul buzelor, că este de bun augur. Îndreptându-mă spre ceea ce mai rămâne astăzi din URSS, de ce nu…   Nu are nimic de-a face cu URSS-ul, şi nici cu zborul meu – sunt în avion, când scriu aceste cuvinte – dar să văd pe cineva neaşteptat şi simpatic pe 8 decembrie, în ziua împlinirii a 20 de ani de la dezmembrarea URSS, şi chiar înainte de plecarea spre un colţ îndepărtat al Europei unde URSS există încă (!), e ceva. Mi-am spus, tot binedispusă, că între Amélie Nothomb şi URSS există măcar un element comun: n-am citit-o pe Nothomb, tot aşa cum n-am trăit niciodată într-o ţară din URSS. Dar cele două subiecte mă fascinează şi strălucesc de bucurie doar atingând subiectul.

E târziu pentru URSS, ştiu, ştiu. Aşa cum scrie scriitorul româno-moldovean, sau invers Vasile Ernu, “câteodată am chef să cumpăr un bilet spre URSS, dar trebuie să-mi amintesc de fiecare dată că nu se vând asemenea destinaţii. Niciun tren, niciun avion şi niciun drum nu mai duc spre URSS, pentru că nu mai există. Singurul mijloc de a-mi vizita ţara ţine de memorie” (Vasile Ernu, Născut în URSS, editura Polirom, 2006). Atunci, URSS for ever? Da, într-un fel.

Pentru unii, ca Ernu, URSS este ţara natală, pierdută pentru totdeauna. Pentru alţii, este factorul care a însemnat naşterea ţării lor, dar şi lor înşişi, ca fiinţe omeneşti. Dar pentru cea mai mare parte a europenilor, cei din Occident, cred, URSS nu reprezintă nimic. Ei nu ştiu dacă nu e doar o suită de litere care reprezintă o instituţie, sau dacă este important. Pentru europenii din Est, dimpotrivă URSS rămâne un vis urât. Un coşmar în care au fost închişi fără să li se ceară părerea, cum ar fi ţările baltice, Finlanda, pentru un anumit moment, Moldova, pentru o perioadă de timp care s-a dovedit a fi definitivă, pentru că ea nu se mai întoarce la sânul patriei mumă, România. Și apoi Transnistria (Trans şi mai cum?), această bucată de pământ cu 500 000 de locuitori, de două ori mai mare ca Luxemburg (îmi spune prietena mea Judith, care mă însoţeşte în această călătorie în trecut) sau Alsacia. Țări în care oamenii trăiesc în stil sovietic.

“Pentru noi căderea URSS a fost o zi de doliu, dar într-adevăr, foarte concret, pentru noi nu a dispărut niciodată”, mi-a spus acum câţiva ani Evgheni Șevciuc, fost preşedinte al Sovietului Suprem la Tiraspol (Capitala Transnistriei). Are dreptate, acest candidat (unul dintre cei şase) la alegerile prezidenţiale de duminică, 11 decembrie. URSS nu a dispărut niciodată din această ţară unde timpul s-a oprit acum 20 de ani, în 1991. Lenin este prezent la fiecare colţ de stradă, secera şi ciocanul domnesc ca Lolek şi Bolek în desenele animate cehoslovace (încă o entitate scindată astăzi). Puţini oameni intră aici, căci acest muzeu în aer liber, complet gratuit, nu este chiar atât de accesibil. Este nevoie de acordul şi binecuvântarea Sovietului Suprem. Atunci, pentru a face o călătorie în timpul URSS-ului, există două posibilităţi astăzi: să ne însoţiţi în timpul acestei călătorii de cinci zile în ultimele ţinuturi ale lui homo sovieticus (aici, pe acest blog) sau să vizitaţi expoziţia “URSS, sfârşit de partid (ă) – Anii perestroïka” la Invalides, în Paris (Muzeul de istorie contemporană). Sau ambele. Până pe 26 februarie 2012, dezorientare garantată: un lung culoar roşu la capătul căruia tronează, maiestuos, portretul lui Mihail Gorbaciov. O emisiune televizată în rusă ne urmăreşte peste tot, iar vocea prezentatorului recită ca într-o litanie ortodoxă, monotonă şi penetrantă, un fel de spălare a creierului şi stil perestroïka, optimist, de-a lungul expoziţiei. Pe pereţi, toate manifestele care au făcut gloria şi publicitatea comunismului. Pe o tablă de şah gigantică, primele pagini ale ziarelor din epocă, fotografii ale “camarazilor” pe “câmpul de luptă”, citate din scriitori care au trăit şi câteodată garantat această epocă de 40 de ani pe care lumea a numit-o războiul rece dar care pentru oamenii din ţările unde URSS îşi ţesuse pânza, nu avea nimic rece: totul era trăit la cald, pe carne proprie, şi în suflet. Nu a fost doar un joc de şah. Off, teribil şi dur pentru cineva care a trăit într-o ţară comunistă (ca mine). “Găseai asta dur, într-adevăr?”, mă întreabă Judith. Nu ştiu dacă se referă la expoziţie sau la ţară, dar răspund “Da, opresiv”. “Atunci asta înseamnă că este super bine făcut”. Aş vrea să-i spun că este atât de bine făcut încât efectul oglindă este aproape real. O călătorie în ţara sovieticilor? Da. Merită efortul măcar pentru un motiv: să calculezi şi să cântăreşti şansa pe care o au unii, că nu au trăit niciodată în acest tip de ţară. Să nu fi, cum spun unii, mereu paranoici, şi sub imperiul unei frici endemice, să nu fi urmărit, să nu fi ascultat, să nu fi acţionat niciodată ca un robot, la comandă. Gen spălare de creier. Păcat că Nothomb nu a scris niciodată despre URSS… Dar ce fericire că acest Ernu a scris o carte pe această temă! Deci, hotărârea cea bună din acest 8 decembrie (traversând Alpii, turbulenţe; precum cele care îi zguduie pe protagoniştii întoarcerii în viitor: poate că sunt într-adevăr pe cale de a mă întoarce în... viitorul acestui trecut!): de joia viitoare, veţi citi pe blogul Le lit de Procuste, pe site-ul Courrier International, cartea lui Vasile Ernu, în foileton. Ca pe vremea romanelor populare. P.S. BDIC (Bibliotecă de documentare internaţională contemporană), organizatoare a expoziţiei, este asociată în proiectul Cross-media “Adio, camarazi”, în cooperare cu ARTE. O serie dedocumentare şi manifestaţii care vor avea loc în mai mult de zece ţări din 2012.