Apriori, nicio legătură între Montserrat Figueras şi Est. Doar muzica sa, cea pe care o cânta acompaniată de soţul său, Jordi Savall, era un tribut permanent la o parte bizantină a sufletului românesc. Muzica domnului Dimitrie Cantemir, cel care a fost creatorul sistemului muzical turc şi care, de altfel, a fost sursa de inpiraţie a imensului muzician catalan pentru un CD magic: “Istanbul, cartea ştiinţei şi a muzicii”. Această magnifică voce s-a stins miercuri, 23 noiembrie, la Barcelona, şi pentru norocoşii care au avut fericirea de a o asculta la Paris, în iunie 2011, şocul a fost teribil.
Ultima dată când am ascultat-o pe Montserrat Figueras a fost la Paris, la începutul lunii iunie, în cadrul minunat al Palatului Béhague, unde este sediul ambasadei României. În sala bizantină a acestui loc necunoscut, soprana părea într-o formă incredibilă. (…) Este una dintre formulele care pot părea goale, mai ales în momentul în care facem bilanţul unei vieţi şi a unei opere. Dar soprana spaniolă Montserrat Figueras era o femeie de o nobleţe şi de o eleganţă unice din punct de vedere moral şi artistic, calităţi regăsite şi la soţul şi partenerul său muzical, violoncelistul şi dirijorul Jordi Savall,
scrie Renaud Machart în Le Monde.
Păstrase la aproape 70 de ani, o frumuseţe tinerească şi rasată: un păr lung, negru precum cărbunele, o privire adevărată şi frumoasă, o ţinută care te intimida – dar, trebuie spus, te şi atrăgea. Pentru toţi cei care o cunoşteau puţin, ea era “Montsé”, afabilă, zâmbitoare şi plină de compasiune. (…) Şi chiar dacă viaţa îi făcuse unele riduri pe care le purta frumos şi cu mândrie: iar maladia – pe care a ţinut-o în secret – a desenat o imperfecţiune pe osatura frumosului său chip, catalana a continuat să cânte şi nu s-a oprit decât cu puţine săptămâni înainte să-i fie curmată viaţa de cancer.
Cuvinte care reuşesc să-i redea perfect aura emanată de această siluetă subţire şi fragilă, care magnetizau şi acaparau împreună cu vocea sa, abia mai puternică decât murmurul unui râu, dar care îi dădeau o alură şi o ţinută de neuitat pentru orice muritor; Sunete ale unui imperiu stins care renasc pe o scenă mitică, voci şi mâini a doi mari artişti. Nu doar pentru că sunt faimoşi, ci şi generoşi şi discreţi. Concertul, acest concert care chiar dădea frisoane, a fost în beneficiul reconstrucţiei acestei săli de teatru, şi pe scenă, sau în timpul interviului dat apoi, în exclusivitate pentru Institutul Cultural Român, nu s-a văzut nicio secundă nici durerea, nici suferinţa, nici eforturile pe care "Montsé" le făcea pentru a-şi ascunde boala. Erau doar priviri, senzaţii, impresii. O "madeleine". Hai să o mai ascultăm o dată, o ultimă dată, în El jorn del judizi.
Privirea dintre Montserrat şi soţul său, din timpul concertelor, era întotdeauna izbitoare. Ne-am izbit de această realitate, mai mult ca niciodată, la Palatul Béhague, în iunie, fără a şti nimic din motivele pentru care violoncelistul o privea şi ascula cu atâta tandreţe admirativă pe soţia sa. Nimeni nu se îndoieşte că, atunci, el îi admira şi frumuseţea curajului său.
