Spiritul critic, ascensorul social, sensul moderaţiei, egalitatea la fel de importantă ca şi libertatea. Nu toţi cei prezenţi în palatul Behague, Ambasadă a României la Paris, în seara mesei rotunde dedicate celebrării a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze, au fost de acord cu europarlamentarul Cristian Preda, atunci când a enumerat aceste patru lucruri pe care le-a învăţat în timpul studiilor în Franţa.

Nu toţi au acceptat ideea că o seară dedicată acestei aniversări poate fi şi altceva decât un colocviu istoric. Totuşi, la final, acea parte de "madeleine de Proust" care i-a făcut pe cei prezenţi ca invitaţi – Catherine Durandin, Odette Tomescu, Teodor Paleologu, Cristian Preda – să treacă în revistă ce i-a determinat să graviteze între aceste două lumi, Franţa şi România, convinseseră audienţa. Inevitabil şi implacabil, Franţa a fost dintotdeauna, şi cred că va rămâne, cel mai apropiat partener diplomatic al românilor. Partenerul de suflet, dacă doriţi.

Sigur, au fost mai întâi, aspectele istorice şi lingvistice, sociale, ereditare dacă vreţi. Franceza a fost limba diplomaţiei prin excelenţă, iar astăzi încă un adevărat diplomat, de rasă, în înţelesul aristocratic al cuvântului, va vorbi cu siguranţă şi franceza. Fie şi pentru a se scuza, într-o perfectă gramatică, "Je ne parle pas français, je suis désolé". Napoleon al III-lea, se ştie deja, a fost artizanul statului modern român. Généralul Berthelot a lăsat urmele ajutorului dat în războiul din 1918 în denumirile de sate şi de străzi, în casa memorială care îi poartă numele. Franceza era limba vorbită în familiile de "bon ton", iar "ai noştrii tineri la Paris învaţă" nu mai este demult un vers eminescian ci o realitate şi un pasaj aproape obligatoriu. Franceza şi româna sunt limbi latine.

Spiritul critic, ascensorul social, sensul moderaţiei, egalitatea la fel de importantă ca şi libertatea. Patru aspecte pe care Cristian Preda le-a învăţat la Paris, şi pe care cred că le aplică şi acum. Nu mai citeşte demult în librăriile Gibert Joseph, dar ideile au rămas bine ancorate. Din păcate însă, aşa cum şi din Constituţia franceză pe care am luat-o ca model, nu am luat toate punctele bune, nici aceste precepte nu au fost însuşite de toţi cei care au avut contact de aproape sau de departe cu cultura franceză. Ne lovim de această evidenţă zilnic în politica românească, ne lovim uneori şi în politica dusă de românii din străinătate. Din fericire, trecutul poate fi un bun sfătuitor.

Nu mă refer la o excelentă carte scrisă, întocmai, de un fost ambasador la Paris, Alexandru Paleologu, şi care ar putea fi un bun manual de debut în politică pentru orice politician român, ci mai ales la câteva nume rostite de Teodor Paleologu, pe care-l citez aici nu ca pe un fost ministru al culturii, ci ca cel care a avut privilegiul de a locui în Ambasada României la Paris. Mihail Kogălniceanu, cel care a proclamat independenţa Romaniei în Parlament a fost primul ambasador român la Paris. Scriitorul Vasile Alecsandri a fost şi el ambasador la Paris. Prestanţa şi statura lor ar putea fi poate un bun început de aplicare a acestor patru precepte franceze. Sunt, dacă nu mă înşel, şi o parte din ceea ce numisem într-un timp, ideile paşoptiste. Ar putea fi, cu puţin noroc, viitoarele tendinţe din societatea românească. Am rămas, până la urmă, câteve secole după, la fel de fideli ideilor care vor ca pentru români soarele să răsară tot de la Paris.

Iulia Badea Guéritée