A fost odată ca niciodată, la depărtare de o viaţă, o ţară în care timpul trecea foarte încet. Oamenii îşi permiteau să venereze soarele, să-şi petreacă o mare parte din viaţă ascultând vântul, marea Mediterană, liniştea, jucând şah şi apreciind fiecare apus de soare ca fiind, poate, ultimul. O ţară în care palmierii sunt regi autoritari, în care ruinele cetăţilor hitite, greci, romane, vechi de 2000 de ani, povestesc legende în care cei care speră şi au răbdare cu ei însăşi, câştigă până la urmă. O ţară, cea a cântecelor regretatului Kazim Koyuncu, în care fiecare dimineaţă este asemeni locuitorilor acestei regiuni: calmă, binevoitoare, surâzătoare.

Dacă vă întrebaţi, cu un surâs sceptic în colţul buzelor, dacă această ţară în care tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte par posibile, există cu adevărat, răspunsul este la 2500 de kilometri de Paris: Antalia, pământ turcesc, euro-asiatic (să nu cumva să faceţi greşeala de a-i numi pe acei oameni asiatici. V-ar răspunde vexaţi că un tărâm care este leagănul întregii civilizaţii europene nu poate fi asiatic...!), la distanţă de câteva ore de avion, şi la o oră în plus faţă de fusul nostru orar.

Idei preconcepute...

Orice călătorie este, până la urmă, un act profund de curaj. Abandon de sine-însuşi, evaziune spre acel ceva care se află dincolo de imposibilul sport cotidian: métro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn), cum spun francezii. Închisă efectiv în ideile preconcepute ale multor români, care refuză să meargă în Turcia pentru simplul fapt că otomanii au fost cei care, cândva, au atacat, colonizat, supus şi condus poporul român, de la Istanbul, am primit invitaţia colegilor de la Turcev (Asociaţia ziariştilor turci de turism şi mediu înconjurător), de a participa la Simpozionul Internaţional al ziariştilor din acest domeniu cu o anumită reţinere.

Am văzut întotdeuna Turcia ca pe o ţară a insecurităţii, a pericolului, a balcanismului cronic şi a corupţiei acute. O ţară în care fiecare pas poate reprezenta o aventură. Realitatea, la coborârea din avion, în Antalia, a fost cu totul alta. Şi îmi fac un mea culpa din faptul că ceea ce am văzut ţine efectiv doar de regiunea Antalia. O regiune aflată aproape de marea Mediterană, dar care, sincer, nu are nimic de invidiat Greciei, Maltei, Spaniei, Portugaliei, Franţei, dacă doriţi. Turistul lambda, dornic de linişte, calm, relaxare, este la fel de acasă la Nice sau în Antalia. Antalioţii sunt, datorită şi întâmplării fericite de a trăi în capitala turcă a turismului, poligloţi. Străzile din vechiul Kaleici (oraşul vechi care domină portul, mărginit la un capăt de poarta lui Hadrian, la celălalt de Muzeul de Arheologie) te primesc, cert, cu un mozaic de culori şi de mirosuri de condimente rare (datorită magazinelor care se află la parterul caselor din lemn), dar nici locuitorii din Kaleici nu se lasă mai prejos.

Şi misterioase cafele şi legende  turceşti

Îţi vorbesc în franceză, engleză, germană, şi împărtăşesc cu tine cuvinte turceşti de larg uz: Gülegüle (pleacă fericit), Tamam (Da). Un român, în plus, nu ar fi niciodată pierdut în Turcia. Această fabuloasă maşinărie care este multilingvismul şi-a pus amprenta pe limbile popoarelor, într-un fel care nu poate decât să provoace stupoare şi încântare. Haide, portocale, duş, coafor... am pronunţat câteva cuvinte turceşti. În fine, dar nu în ultimul rând, europeanul blazat de orice ar putea vedea în Occident, în acele vacanţe care de multe ori seamănă cu deja văzutul, are o şansă să descopere într-adevăr micile unicităţi ale unui microclimat. Vânzătorii de îngheţată aruncă kilogramele de îngheţată în aer, pentru a o împrospăta, într-un ritual numai de ei ştiut, pe străduţele întortochiate din Kaleici nu ţi se oferă bere, ca şi răcoritoare, ci suc proaspăt de grenade şi grepfruit, băutura naţională este un iaurt foarte proaspăt, iar din cafeuaua turceasă, neagră, profundă, răzbat mirosuri şi mistere ale unei arte divinatorii venite de dincolo de timp şi înţeleasă doar de turci.

Viaţa din Antalia nu este ritmată doar de cântecele muezinilor şi de minaretele de toate culorile, de călătorii din autobuze care se străduiesc toţi, în acelaşi timp şi în mai multe limbi, să convingă şoferul să te ducă acolo unde te îndrepţi, chiar dacă traiectoria şi bunul simţ i-ar interzice acest lucru; nici măcar de gustul divin al adevăratei baclava; de plăcerea de a negocia pe stradă totul (plimbarea cu vaporul, ochiul albastru atoateştiutor, programul vizitei sau apartenenţa la Uniunea Europeană); ci, mai ales de faptul că Anatolia este punctul de plecare spre legende, spre oraşul greco-roman de la Perge, spre teatrul roman de la Aspendos, spre plajele binecuvântate de resturile unui atât de somptuos templu al lui Apolo, în Side. "Să vezi Parisul şi să mori" devine uşor "să vezi Aspendos şi să mori".

Se spune că regele din Aspendos a decis cândva să acorde mâna fiicei lui aceluia care va face cel mai mare bine oraşului său. Unul dintre pretendenţi a construit un sistem fantastic de canalizare (ale cărui urme se mai văd şi astăzi, şi care a fost admirat la vremea lui de Alexandru cel Mare). Celălalt a construit un teatru, cu o acustică perfectă, care putea adăposti 15 000 de spectatori, ornat cu cele mai fastuoase divinităţi: Apolo, Hermes, Artemis. Decizia nu a aparţinut unui uman, ci unui suspin: plimbându-se prin spatele scenei, regele a auzit o şoaptă, "aş vrea din tot sufletul ca fata regelui să fie a mea". Fata regelui a revenit arhitectului. Iar astăzi se spune că dorinţele şoptite în teatrul din Aspendos se împlinesc...

Iulia Badea Guéritée