În cadrul discuţiilor pe care le-au purtat cu FMI, ţările din zona euro şi-au luat angajamentul să facă "tot ceea ce este necesar" pentru a salva Euroland-ul de la prăbuşire. Şi totuşi, remarcă editorialistul câştigător al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, până în prezent s-ar părea că fac tot ceea ce pot pentru a îngropa moneda unică.

Se poate oare să fii în acelaşi timp îngrozit şi plictisit? Iată ce sentimente îmi provoacă negocierile în curs de desfăşurare referitoare la modalităţile de a reacţiona la criza economică europeană, şi cred că şi alţi observatori resimt acelaşi lucru. Pe de o parte, situaţia Europei este cu adevărat înspăimântătoare: având în vedere că o treime din aria economică a monedei euro este reprezentată de ţări care sunt ţinta atacurior speculative, existanţa monedei unice este ameninţată; iar dispariţia acesteia ar avea consecinţe nefaste pe o scară largă în întreaga lume. Pe de altă parte, liderii politici europeni par hotărâţi să continue pe acelaşi drum. Probabil că vor găsi o modalitate de a oferi şi mai multe împrumuturi ţărilor în dificultate, ceea ce ar putea – sau nu – să evite un dezastru iminent. Dar nu par a fi de loc pregătiţi să accepte un adevăr crucial, şi anume că în lipsa unor politici fiscale şi monetare mai vaste aplicate ţărilor europene cu economii puternice, toate tentativele lor de salvare vor eşua.

Şi ce facem acum? Răspunsul Europei [la criza economică şi fiscală şi la pierderea încrederii investitorilor în titlurile de stat ale ţărilor periferice] a fost de a impune o austeritate fiscală dură – şi îndeosebi reduceri importante în cheltuielile publice – ţărilor deficitare aflate în dificultate; şi în acelaşi timp, de a le oferi o finanţare provizorie până când va fi restabilită încrederea investitorilor privaţi. Poate oare să funcţioneze o asemenea strategie? […] Citiţi urmarea pe site-ul NYT (în engleză).