Demisia economistului-şef al Băncii Centrale Europene, Jürgen Stark, accelerează o evoluţie pe care germanii nu vor s-o accepte, scrie FAZ: sfârşitul politicii de stabilitate cu orice preţ, menită să împiedice falimentele de stat.

Investiţiile sunt lucruri inerţiale. Ele trăiesc din proceduri şi activităţi de rutină. Acest lucru produce încredere în rezultatele acţiunii lor. Ele urăsc nesiguranţa şi nu se pot adapta decât greu la condiţii exterioare schimbate. De aici se ajunge la dezbateri despre sensul lor. La ce folosesc ele în fapt? Această întrebare şi-a pus-o şi Juergen Stark, care a demisionat vinerea trecută  din funcţia de economist-şef al Băncii Centrale Europene (BCE). BCE a trecut întotdeauna drept un copil legitim al Bundesbank, care nu avea decât datoria de a veghea la stabilitatea monetară. Părerea lui Stark referitoare la cumpărarea masivă de bonduri ale ţărilor puternic îndatorate de către BCE este clară: „În climatul economic actual, este de aşteptat ca politicile financiare solide să aibă efecte pozitive, care să dea încredere”. Lucru confirmat de studiile de caz: programele ambiţioase de adaptare au în scurtă vreme efecte pozitive de creştere”.  Stark se referă la economisire şi la nimic altceva.

Economia grecească şi spirala deflaţionistă

Din această perspectivă, sistemul financiar nu este altceva decât echivalentul monetar al economiei reale. Cetăţenii economisesc, iar companiile investesc. Plecând de la această premisă, reducerea cheltuielilor bugetare ar putea să aibă într-adevăr  efecte pozitive pe termen lung. Dar mai trăim oare pe lumea asta?  În Grecia se întâmplă altceva. Ciclul economic depinde de încasările-veniturile disponibile şi de investiţii, venite fie din partea statului sau a întreprinderilor private. Dacă toţi actorii economici îşi reduc simultan cheltuielile, economia alunecă pe o spirală deflaţionistă.

Grecii devin mai săraci şi – în ciuda acestui fapt sau chiar din cauza asta – rămân îndatoraţi. Grecia nu mai este un caz izolat: zona euro şi economia mondială în ansamblu sunt ameninţate de foc. Toţi încearcă să se adapteze  aşa cum cerea Stark. Dar, de fapt, la ce să se adapteze? Există noi tehnologii sau mari industrii în criză, precum industria automobilă sau a oţelului? A devenit China abia acum un concurent prea puternic? Puţin probabil. Problema nu este schimbarea din economia reală, ci încercarea de a alimenta, de data aceasta prin emiterea de titluri de stat, nişte datorii care s-au acumulat în sistemul financiar în 15 ani. Este ultima dintre toate crizele în acest sistem vicios. Statele nu-şi pot reduce datoriile decât cu o condiţie: dacă nu încearcă să facă noi datorii în prezent pentru a le acoperi pe cele din trecut. Reducerea noilor datorii este posibilă doar dacă statul reduce cheltuielile publice în perioadele de creştere economică. Exact aici este problema: Juergen Stark vrea să plătească consumul din trecut – datoriile – cu consumul din prezent, adică datoriile din prezent.

Toate statele occidentale palpează criza

Din păcate însă nu există doar cazul-problemă al Greciei. În prezent, toate statele occidentale se află într-o situaţie în care sunt fie deja în criză fie deja în pragul ei. Dacă toate statele se consolidează acum simultan, o să ajungă toate într-o situaţie asemănătoare: cheltuieli în creştere din cauza şomajului galopant, o scădere a încasărilor şi a investiţiilor. Întregul program de criză? Dar pentru ce facem asta? Nu pentru a realiza nişte adaptări structurale la economia reală, ci pentru că Juergen Stark a decoperit, printre altele, că nivelul datoriilor este foarte ridicat şi că trebuie să-l reducem. Dar această reducere a datoriilor nu duce la nimic, pentru că din acest motiv nu se investeşte niciun cent nou. Companiile investesc numai când pot intui şanse de câştig sau când statul ia locul acestor investitori în criză. Dar statul nu trebuie să investească, ci să consolideze.

Procesul de autodistrugere cuprinde în final întreaga economie. Fără încredere, sistemul se prăbuşeşte. Nu este o perspectivă frumoasă. Dar ce vrea Juergen Stark şi odată cu el mulţi alţi germani? O BCE care-şi caută sensul în ceva care şi-a pierdut sensul de mult: să împiedici falimentele de stat prin politica de stabilitate. Asta în mod clar nu mai poate funcţiona. Ei trăiesc în lumea fantastică a unor vremuri de mult apuse. Şi numai Germania , cea mai mare economie din UE, poate să restabilească încrederea în capacitatea europeană de acţiune. Un faliment al Greciei ar fi fezabil numai dacă se asigură că nu este de aşteptat şi un faliment al restului zonei euro. Dar acest lucru este improbabil pentru că nemţilor le lipseşte hotărârea necesară. Ei preferă să creadă în sensul unei instituţii care a rămas de mult fără sens. Pur şi simplu, germanilor le-a fost întotdeauna greu să se adapteze la condiţii externe schimbate.