Planul de salvare al Greciei nu serveşte la nimic, este chiar dăunător. Statul de drept se lichefiază. Europa "virtuoasă" este victima unei bande de hoţi dublate de şantajişti, scrie Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung.

Cu aproape un an în urmă, responsabilii politici europeni au creat un plan de salvare al monedei euro care a fost între timp foarte solicitat. Mai mult de 110 miliarde de euro s-au dus pe creditul Greciei. Au urmat ulterior Irlanda şi Portugalia. Şi acum, din nou, Grecia. Responsabilii politici ai UE au trecut peste clauza de non-solidaritate a tratatului european ("Uniunea nu este responsabilă pentru angajamentele administraţiilor centrale") pentru că era vorba de o situaţie de viaţă şi de moarte.

Este prevăzut într-adevăr ca statele să poată ajuta un partener lovit de o catastrofă naturală. Faptul că Grecia afişează un procent de îndatorare de aproape 150 % din PNB (Produs Naţional Brut) trece deci de acum înainte ca un fel de decret al naturii şi nu ca o operă a oamenilor şi a  politicienilor.

În acelaşi fel, există tratate internaţionale care interzic FMI şi BCE să implementeze planuri de salvare atât de importante. Cumpărarea de către BCE a împrumuturilor de stat pe piaţa secundară – adică a băncilor creditoare – nu este decât un artificiu. În realitate, BCE devine astfel primul creditor al Greciei, şi în realitate "o bancă toxică".

Pentru economistul Roland Vaubel, "integrarea europeană nu a cunoscut niciodată în istoria sa o asemenea violare a tratatelor". La nerespectarea principiilor statului de drept se adaugă o încălcare insidioasă, dar nu mai puţin gravă, a principiului democratic.

Grecia a devenit un şerb al Europei

De fapt, Grecia nu mai are autonomie politică de mai mult de un an. Libertatea Atenei se limitează la alegerea portului – Pireu sau Tessalonik – care va fi vândut în prioritate. Dilema guvernului constă în a decide dacă preferă să reducă salariile funcţionarilor cu 10 % şi pensiile lor cu 20 %, sau invers. Cel mai bine ar fi, evident, să facă ambele lucruri. "Bundestag face legea în Grecia", scriau de curând ziarele. Ca şi cum ţara ar fi "un protectorat" german (potrivit lui Rainer Brüderle).

"Exact ca în Evul Mediu, Grecia şi-a dat libertatea pentru bani şi a devenit un şerb al Europei", explică Vaubel. Această ţară unde s-a născut democraţia şi-a vândut libertatea unor pretinşi salvatori care şi-au însuşit rolul de administratori ai insolvabilităţii. Uniunea solidarităţii trece printr-o castrare democratică.

Din punctul de vedere al creditorilor, aceste miliarde cu dobândă mică par a fi de fapt ceva similar mitei. Este preţul pe care trebuie să-l plătească UE pentru a proteja băncile franceze şi germane.

Din punctul de vedere al celor care primesc ajutorul, grecii acţionează asemeni unor şantajişti care cer neîncetat condiţii de credit mai favorabile cu pretextul de a nu lăsa să se prăbuşească băncile statelor creditoare. Europenii cinstiţi au devenit o bandă de hoţi şi de şantajişti.

Solidaritatea favorizează băncile statelor creditoare 

Această formă de solidaritate dăunează Parlamentului European. În 9 mai 2010, o acţiune de comando condusă de responsabilii de la Bruxelles, la iniţiativa lui Nicolas Sarkozy şi după sfaturile lui Jean-Claude Trichet, a dat naştere Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF), care va rămâne în posterioritate sub numele de MES (Mecanism European de Stabilitate).

Guvernul nu încetează să-i pună pe deputaţii germani la zid şi să le smulgă consimţământul fluturând ameninţarea unei crize pe pieţele anonime ("Lehman, Lehman, Lehman"); criză care ar provoca de fapt o catastrofă ("efect domino").

Cine zice învins (democraţia, statul de drept, cetăţenii), spune şi câştigător. Aceştia ar fi de fapt partizanii centralizării, pe care Vaubel îi porecleşte "euromantici". Scriitorul Hans Magnus Enzensberger vorbeşte, de partea lui, despre "monştri": curatori ai propriilor lor cetăţeni, care îi descurajează cu ajutorul argumentelor morale pe toţi acei indivizi şovini şi anti-europeni care avertizează despre costul unei uniuni unde bogaţii ar plăti pentru săraci. Intelectualii de stânga (de la Jürgen Habermas la Joschka Fischer) sar în ajutorul elitei politice a euromanticilor denunţând o "renaţionalizare" a Europei, fără a observa că patosul şi discursul lor de solidaritate sunt în slujba intereselor capitalurilor financiare şi ale băncilor private.

În realitate, în loc de solidaritate, este vorba, atât pentru intelectuali cât şi pentru responsabilii politici, de a creşte influenţa de care dispun în detrimentul libertăţilor civile. Ideologia centralizatoare se împotriveşte în mod constant concurenţei controalelor democratice şi a informării cetăţenilor şi se ascunde în spatele unui jargon ininteligibil, plin de acronime (EFSF, MES).

Nivelul de preocupare afişat de ansamblul cetăţenilor faţă de un subiect în mod tradiţional plictisitor precum Europa demonstrează că aceştia simt că ceva se întâmplă. Atâta timp cât încrederea nu va fi revenit pe pieţele financiare, singura noastră speranţă este tribunalul constituţional suprem. În 5 iulie, Europa va fi pe ordinea de zi a instanţei din Karlsruhe.