După ce bunul prieten al europenilor, Ben Ali, a fugit, forţele democratice tunisiene au intrat într-o cursă contra vechii gărzi a regimului. De data aceasta, Europa va şti oare să le ajute?

Politică de vecinătate, iată cuvinte clare, aproape inofensive. Sub acest nume sunt desemnate la Bruxelles micile aranjamente cu vecinii anevoioşi, aceste ţări care alcătuiau ceea ce era numit vulgar "curtea din spate" a Europei şi de care astăzi avem nevoie în calitate de parteneri.

În direcţia acelor de ceasornic, această zonă începe cu Belarusul dictatorului Lukaşenko şi cu Ucraina autoritară a lui Ianukovici – amândouă furnizoare de gaze naturale – şi apoi continuă cu ţările ostile din Caucaz şi din Orientul Apropiat, pentru a se termina în Africa de Nord. Încrezători în marile lor resurse de petrol şi gaze, dar şi în cantităţile de droguri, refugiaţi şi islamişti pe care le pot exporta, liderilor acestor regiuni li se deschid acum urechile liderilor europeni.

Şovăielile Europei faţă de criza tunisiană arată cât de naivă a fost dorinţa de a rezolva toate problemele  vecinilor noştri din Africa şi din Orientul Mijlociu în cadrul unei Uniuni Mediteraneene.

Sarkozy, lider al trupei de dans

Super-activul Nicolas Sarkozy dorind să basculeze centrul geopolitic al Europei de la axa franco-germană spre ţările din sud, el îşi alesese întocmai geronto-cleptocratul Ben Ali pe post de partener. (Berlusconi  îl prefera pe Gaddafi). Era cu adevărat o idee bună ? Simplul fapt că Tunisia, o ţară prinsă între furtunoasa Algerie şi o Libie gerată haotic, reuşea să afişeze o prosperitate relativă rămânând în acelaşi timp neatinsă de către islamism, nu era suficient pentru a justifica o astfel de recompensă.

Din Tunisia, Paris este văzut ca fiind capitala Europei. Dar Franţa nu a încurajat manifestanţii pro-democraţie decât după ce Ben Ali a fugit ca un hoţ.

Chiar dacă interferenţa într-o fostă colonie s-a întors atât de des împotriva sa, Parisul ar fi putut ajuta societatea civilă şi opoziţia tunisiană de mult timp. Astăzi, cu cât mai repede vechea gardă a regimului va organiza un spectacol electoral cu aparenţe democratice, cu atât mai greu va fi pentru partizanii libertăţii să fie gata la timp.

Poporul tunisian se poate lăuda de a fi reuşit singur ceea ce Europa abia îndrăznea să viseze. Acum, rămâne de sperat ca în acest moment decisiv sprijinul Europei să nu ajungă prea târziu.