Irlanda riscă prăbuşirea financiară în timp ce Grecia continuă să-şi adâncească deficitele. Dar sunt contribuabilii cei care trebuie să plătească? Pentru Der Standard, investitorii, ca şi statele, trebuie să-şi asume riscurile luate.

Josef Pröll este un bun comediant. Pe 16 noiembrie, ministrul austriac al Finanţelor şi-a recitat monologul de creditor inflexibil care predă o lecţie datornicului său. Grecia nu îşi respectă programul de reducere a cheltuielilor stabilit de UE şi Fondul Monetar Internaţional (FMI). Atena se îndatorează mai mult decât ar trebui.

Josef Pröll a ameninţat să nu verse următoarea tranşă de ajutor destinată Greciei [va fi până la urmă vărsată în ianuarie]. Este ceea ce fac în general toţi creditorii, fie că este vorba de state sau de bănci. Ameninţă şi îşi arată colţii, dar aproape întotdeauna termină prin a acorda un termen suplimentar datornicului: mai bine un datornic suferind, decât unul mort.

O îndatorare de 150% din PIB

Doar că în prezent, criza datoriei în zona euro nu mai este un caz normal şi Josef Pröll ştie acest lucru perfect. Conform ultimelor estimări ajustate ale deficitului, Grecia are o datorie reprezentând aproape 130% din PIB-ul său. De acum până în 2015, Atena trebuie să ramburseze datoria de 140 de miliarde de euro, la care se adaugă 90 de miliarde din dobânzi. Totul pe fondul unei economii în derută. Nu e nevoie să fii vreun mare specialist pentru a afirma că există riscul ca asta să se termine prost.

Nu este singurul caz de faliment în zona euro. Şi Irlanda se găseşte pe marginea prăpastiei. Din cauza salvării băncilor, nivelul de îndatorare al ţării ar trebui să atingă 150% din PIB până în 2016. Pieţele evaluează împrumuturile irlandeze la acelaşi nivel cu ale Pakistanului si Venezuelei. Economiştii irlandezi se pregătesc de faliment cu sau fără salvare.

Creditorii trebuie să-şi plătească partea

În asemenea condiţii, politicienii nu pot decât să mai câştige timp. Văzută din acest unghi, pantomima lui Pröll nu pare absurdă. Dar, în acelaşi timp, zona euro ar trebui să se înarmeze împotriva următorului val de falimente. Ar trebui să fie obligaţi creditorii să ia parte la costurile falimentelor în chestiune.

Asta pare uşor, dar ar fi o ruptură faţă de practicile aflate în vigoare până în prezent. Mai întâi băncile au fost ameninţate cu prăbuşirea. Contribuabilii i-au salvat. Apoi au deraiat statele. Încă o dată, contribuabilii – din alte ţări – au trebuit să vină în ajutor.

Toate acestea trebuie să înceteze. În timpul G20, se face efortul de a dezvolta modelul de restructurare a băncilor la nivel internaţional. Acelaşi lucru este necesar şi pentru state. În economia de piaţă, există un sistem de faliment care permite să se şteargă o parte a datoriei. Cine şi-a investit banii greşit până la urmă îi pierde.

Nu ne vom mai vedea banii

Trebuie constatat că din Irlanda provine critica cea mai virulentă când nemţii au vrut să instaleze o procedură pentru falimentul statelor. Irlanda părea să fie cea care ar fi profitat cel mai mult de un asemenea model. Totuşi, doar evocarea acestei idei a majorat ratele dobânzilor irlandeze şi a mai constituit o piedică în plus pentru ţară.

Dar oricare ar fi sentimentele noastre de empatie, când să deschidem dezbaterea, dacă nu acum? Criza datoriei va mai dura. Cine spune că, de acum în doi ani, piaţa nu va reacţiona cu aceeaşi panică? Este regretabil că Berlinul a dat înapoi şi vede, într-un viitor îndepărtat, posibilitatea unei participări a creditorilor [privaţi] la cheltuielile induse de insolvabilitatea unui stat.

Este prea puţin. Pantomima nu poate dura la nesfârşit. Mai mult, la un moment dat, politicienii vor trebui să înceapă să ne explice că şi noi, ca şi creditori ai Greciei, nu ne vom mai vedea toţi banii. Nu avem de ce ne bucura, dar nu e nimic grav, faţă de ceea ce îi aşteaptă încă pe irlandezi şi pe greci.