Factura planului de salvare al sistemului bancar irlandez ar putea însuma 50 de miliarde de euro – fie 32% din PIB. Fostul Tigru celtic este pe pragul falimentului?, se îngrijorează The Guardian.

Din Grecia până în Japonia şi SUA, toate ţările lumii au fost devastate de criza financiară. Dar nici o economie nu a fost atât de brutal afectată ca cea a Irlandei. Bătrânul tigru celtic şi-a văzut venitul naţional diminuând cu 17% în ultimii 3 ani – cea mai acută scădere care a afectat vreuna din ţările vestice după Marea Criză Economică din 1929. În timpul perioadei de boom economic care a durat din 1990 până în 2007, valoarea bunurilor imobiliare a fost mult mai ridicată în Dublin decât în Londra. De atunci însă, preţurile au scăzut cu aproape 40%, şi tot continuă să mai scadă. În acest ritm ţara va obţine foarte curând trista onoare de a deveni cel mai mare speculant imobiliar din istoria modernă. Finanţiştii care glumeau în 2008 spunând că singura diferenţă dintre falimentul Islandei şi cel al Irlandei a fost o singură literă şi câteva zile, au greşit -  situaţia Insulei Smaraldului este este mult mai gravă.

În discursurile lor, miniștrii din Dublin au promis alegătorilor că lucrurile se vor îmbunătăţi. Că acordarea de împrumuturi de urgenţă băncilor reprezintă soluţia salvatoare. Că reducerea drastică a cheltuielilor va avea efect. Că decizia de a garanta întregul sistem bancar (fără a pune practic nici o condiție) – este sigura soluţie. Greşit, greşit, greşit. Precum un corp aruncat de pe acoperişul unui zgârie-nori, economia Irlandei continuă să cadă.

Guvernul nu mai are forță de convingere

Acest lucru s-a repetat ieri. Ministrul de finanţe irlandez, Brian Lenihan, a promis alegătorilor că "coşmarul" naţional pe care îl trăiesc de doi ani este pe cale de sfârșit: "Vom termina curând cu toate aceste probleme". Acesta nu a reuşit însă să îi convingă pe finanțişti care au auzit declaraţii similare de fiecare dată când Dl. Lenihan a prezentat vreun plan defectuos. Dar faţă de planurile anterioare ale ministrului, acesta este imens. Salvarea de ieri vizează atât Banca Anglo-Irlandeză, banca favorită a investitorilor imobiliari cât şi Allied Irish şi Irish Nationwide – şi va duce la o creştere a deficitului bugetar care trece de la 12% la cota astronomică de 32% din venitul naţional.

Când o ţară dă faliment într-un mod atât de spectaculos, cauzele crizei sunt diverse şi multiple. Printre acestea am putea cita în primul rând încrederea excesivă în preţurile imobiliare, atât în calitate de factor de bunăstare iluzorie a naţiunii cât şi ca sursă de venituri publice. Dar odată balonul imobiliar spart, veniturile s-au prăbuşit. Într-un fel, politicienii ar putea pretinde că nu au făcut decât să urmeze căile ortodoxiei internaţionale pentru obţinerea succesului economic, şi anume atragerea capitalul străin ori de câte ori acest lucru este posibil, accentuarea avantajelor specifice țărilor (acestea fiind sinonime ale sectorului financiar, atât pentru Dublin cât şi pentru Reykjavik) şi o atitudine deschisă în faţa oportunităţilor.

Dar, una din tezele lui Gordon Brown – despre ceea ce a desemnat ca fiind prima criză a globalizării – spune că fiind deschis afacerilor cu orice risc nu reprezintă o afacere bună pentru ţările mici cu economie omogenă. Şi cu siguranţă că nu funcţionează acolo unde politicienii sunt leneşi.

O elită economică închisă

Pete Lunn, de la Institutul de Cercetări Economice şi Sociale din Dublin, a declarat că elita care conduce economia Irlandei este la fel de închisă ca și o stridie, încât un înalt funcţionar civil din ministerul de finanţe se aşteaptă ca mandatul său să fie urmat de o numire pe un post de şef al băncii centrale.

 

Politicienii au ezitat să explice că balonul imobiliar este un balon de săpun până când acesta nu s-a spart. Iar când acesta a explodat, au acceptat foarte uşor explicaţiile bancherilor care susţin că este mai degrabă vorba de o lipsă de lichidităţi decât de un faliment total. Aceştia au urmat recomandările FMI şi au aplicat în forţă reduceri drastice ale cheltuielilor – ceea ce face că în prezent aproape unul din şase muncitori este şomer, deschizând calea unei noi recesiuni economice.

 

Există similarităţi cu alte ţări Europene: doar întrebaţi-l pe Gordon Brown. Marea diferenţă faţă de Marea Britanie este că, făcand parte din clubul euro, Irlanda nu poate devaloriza unilateral moneda proprie. Singura cale de a redeveni competitivă este reducerea standardului de viaţă al muncitorilor. Ceea ce înseamnă că, orice ar susţine Dl. Lenihan, economia Irlandei continuă să cadă.