Votând "Da" la profunda reformă a Constituţiei dorită de guvernul lui Recep Tayyip Erdogan, turcii şi-au arătat dorinţa de a moderniza ţara şi de a se apropia de UE, chiar dacă acest aspect nu se afla în centrul campaniei electorale.

Fadi Hakura, specialist în probleme legate de Turcia şi Catham House, Institutul Regal al Afacerilor Externe din Londra, pune la îndoială, într-un articol recent, larg răspândita opinie potrivit căreia fără Europa "Turcia nu este capabilă şi nu doreşte să devină o democraţie liberală". ("Antipatia europeană – se dezvoltă Turcia fără UE?"). Argumentul lui era că "chiar dacă procesul de aderare la UE este în comă, societatea turcă este în plină tranziţie spre o mai largă democraţie, laicitate şi întinerire socio-economică. Europa a comis o greşeală uriaşă prin ţinerea la distanţă a Turciei. Turcia iese în evidenţă ca fiind o sursă de speranţă şi inspiraţie pentru multe ţări, atât musulmane cât şi ne-musulmane, aceasta proiectându-şi un viitor bazat pe propria sa inteligenţă. În cele din urmă, o dependenţă redusă faţă de UE va distruge mitul conform căruia doar Europa poate stimula liberalizarea Turciei şi, prin extensie, a ţărilor arabe din Orientul Mijlociu".   Are Hakura dreptate? Un lucru este cert: modernizarea otomană urmează în mare măsură modelul European. Modernizarea a fost percepută drept o occidentalizare. Turcia republicană, în stadiul sau de fondare, a fost în mare măsură inspirată de modelele de modernizare autoritare din Europa (Germania, Italia şi Uniunea Sovietică). Pentru Turcia, democraţiile occidentale au devenit un model după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Uniunea Europeană, după Războiul Rece.   Declaraţia de candidatură a Turciei pentru aderarea la UE din 1999 nu a condus doar la transformarea mişcării islamiste turce într-o mişcare liberală, dar a dus de asemenea şi la formarea unei foarte largi coaliţii pro-UE care include însăşi forţele armate. Între 2001 şi 2005, sub tutela birocratică a normelor europene, reformele constituţionale şi juridice care au iniţiat tranziţia spre democraţie au fost adoptate prin consens între partidul guvernamental Justiţie şi Dezvoltare (AKP) şi principalul partid de opoziţie : Partidul Republican al Poporului (CHP). Turcia aparţine Europei?

Depinde şi de consecinţele referendumului

Semnale negative privind aderarea Turciei la UE au apărut după 2005, iar argumentul îmbrăţişat de Franţa – cum că Turcia nu aparţine Europei – a condus la o scădere semnificativă a sprijinului acordat de populaţie procesului de aderarea la UE. În consecinţă, armata şi partidele de opoziţie conduse de către "social-democratul" CHP au început să se opună cu înverşunare reformelor cerute de UE. "Uşoara influenţă" a UE asupra Turciei, capacitatea acesteia de a se constitui în exemplu, a scăzut considerabil dacă nu cumva s-a stins în întregime.

Turcia a adoptat ieri prin referendum câteva amendamente constituţionale care vor reprezenta un al doilea pas uriaş (după reformele din 2001 şi 2005) în tranziţia spre o democraţie liberală. Reformele stipulate prin amendamente sunt în concordanţă cu cerinţele procesului de aderare la UE. Instituţiile UE, conduse de Comisia Europeană, şi-au exprimat sprijinul pentru aprobarea acestor amendamente – şi au considerat că Turcia merge "în direcţia bună".   Sprijinul venit din partea diferitelor cercuri de influenţă ale UE pentru susţinerea campaniei de organizare a referendumui pare a fi insignifiant dacă nu chiar inexistent. Principalele partidele de opoziţie au continuat să manifeste împotriva pachetului de amendamente la constituţie în toate modurile posibile iar noul lider al CHP, Kemal Kılıçdaroğlu, a afirmat că funcţionarii UE au fost mituiţi de AKP pentru susţinerea pachetului. Câteva cercuri din opoziţie au susţinut că amendamentele trebuie respinse pentru a opri ca Turcia să fie "condusă de Washington şi de Bruxelles".

În ceea ce priveste procesul de apărare al pachetului de măsuri, purtătorul de cuvânt al taberei "da", conduse de guvernul AKP, a făcut puţine referiri la UE dar a subliniat în schimb nevoia de a pune capăt regimului de tutelă birocratică, de rezolvare a problemei loviturilor militare, a adoptării unei constituţii populare în locul uneia militare şi a continuării procesului de democratizare şi de progres economic.