În multe oraşe, cetăţenii intră în conflict cu succes împotriva marilor proiecte aprobate de către politicieni. Dar în timp ce democraţia pare a profita, interesul general şi modernizarea sunt astfel sacrificate.

O miercuri după-amiază la Stuttgart. Soarele străluceşte. Gazonul ar avea nevoie de un pic de tuns, dar Sylvia Heimsch ştie că este aşteptată în altă parte. Ea aruncă o privire rapidă la imaginile de webcam care retransmit în direct, în sufrageria ei, stadiul lucrărilor gării centrale din Stuttgart. Apoi ea îşi înhaţă fluierul, pantofii şi pleacă în oraş cu fiul său.

De luni de zile, Sylvia Heimsch, 47 de ani, luptă împotriva proiectului "Stuttgart 21". Ea face parte din comitetul de organizare al "apărătorilor parcului", care intenţionează să împiedice sacrificarea a aproape 300 de pomi bătrâni din parcul Schlossgarten, adiacent gării.

În acest 25 august, Sylvia s-a alăturat unei sute de demonstranţi care au manifestat pe naţionala 14 în Stuttgart. Sylvia nu are nimic de-a face cu contestatarii fostei republici federale. Ea nu are nimic împotriva establihsment-ului german – ci chiar face parte din acesta. Împreună cu soţul ei şi cei trei copii, ea locuieşte într-o casă Art Nouveau renovată. "La manifestaţiile noastre luni, am văzut sosind medici, profesori, ingineri şi avocaţi", spune ea, "aceştia sunt stâlpii societăţii noastre, dar ei nu mai suportă aberaţiile politicienilor noştri".

Apariţia unei republici contestatare

Germanii dau acum impresia unui popor de refractari. Se observă mişcări de protest practic oriunde, şi pe aproape toate subiectele. Fie vorba de o nouă gară la Stuttgart, de o reformă şcolară în Landul Hamburg sau de o lege anti-tabac în Bavaria, se manifestă, se protestează, şi se votează în adunări. Poporul îşi extinde puterea şi asistăm la apariţia unei republici contestatare.

Iată un bun moment de când cetăţenii nu luaseră atâtea iniţiative, în timp ce mulţi politicieni par la rândul lor să renunţe. Roland Koch, ministru-preşedinte al Hesse, Ole von Beust, primul primar al oraşului Hamburg, Horst Köhler, preşedintele Republicii Federale : toţi au renunţat şi şi-au părăsit posturile. La Stuttgart, Sylvia Heimsch nu cunoaşte acest plictis. Noii politicieni sunt ea şi tovarăşii ei. Ei nu se califică însă ca atare şi exercită alte meserii, dar îndeplinesc o sarcină care în mod normal cade pe seama politicienilor : a influenţa organizarea vieţii colective. În acest scop ei înfruntă prim-miniştri, primari şi parlamentari, redeschid discuţiile asupra deciziilor acestora şi contestă legi şi proiecte. Ţara asistă astfel la o opoziţie între cetăţenii şi politicieni.

La prima vedere, aceasta este o evoluţie benefică. Democraţia este în viaţă, cetăţenii se implică, participă. Şi totuşi, nu aduce neapărat o societate mai bună. Multe mişcări atacă proiecte implementate în domeniile energiei sau transporturilor şi, prin urmare, atacă de asemenea modernizarea ţării.

O clasă politică incompetentă

Care este profilul cetăţeanului care se exprimă aici ? Contestaţiile şi referendumurile sunt aproape întotdeauna îndreptate împotriva politicii unei comune sau unui land. Dar contestaţia priveşte de asemenea politica federală şi întreaga castă politică. Coaliţia între creştin-democraţi şi liberali este la putere de aproape un an, dar nu a luat încă nicio decizie majoră. Clasa politică pare incompetentă pentru a rezolva problemele ţării. Şi atunci când deciziile sunt luate, ele nu cântăresc mare lucru. Cetăţenii au realizat că legile aveau o viaţă limitată. Fie vorba de pensionarea la 67 de ani sau de durata de viaţă a centralelor nucleare, partidele politice par acum să-şi petreacă majoritatea timpului anulând decizii care nu au mai mult de câţiva ani. Iar atunci când legile sunt supuse revizuirii, orice politică pare provizorie. Şi oricine se simte invitat să scurteze durata de viaţă a unei decizii politice. Iată cu ce se ocupă acum cetăţenii, privind probleme mici ca şi mari.

Iar marea afacere a momentului este deci mişcarea de opoziţie la şantierul gării din Stuttgart. Creştin-democraţii, social-democraţii şi liberalii sunt favorabili proiectului, dar acest larg consens politic nu împiedică mulţi cetăţeni să protesteze. Oponenţii proiectului îşi fac griji pentru calitatea izvoarelor de apă  minerală şi pentru cei 300 de pomi din Schlossgarten.

Ei ar prefera ca vechea gară să fie clasată monument istoric, pe când politicienii împing în faţă oportunităţile economice ale noii gări, subterane, care va permite legături feroviare mai rapide între Paris şi Bratislava. Protestul a luat o dimensiune cvasi-religioasă. Pe YouTube se poate viziona un filmuleţ care pune în scenă o depunere de jurământ în faţa vechii gări.

O luptă a cetăţeanului împotriva cetăţeanului

Teoreticianul sistemelor sociale, Niklas Luhmann ,vorbise de "comunicaţia fricii" evocând mişcările de protest din anii 1970 şi 1980: teama de radiaţii atomice, teama de un alt război mondial. Ceea ce făcea mişcarea deosebit de radicală. Dar astăzi emoţia, îngrijorarea personală, este încă cea care se exprimă în manifestaţiile oponenţilor faţă de noua gară.

Şi totuşi, acest lucru nu înseamnă că cetăţenii sunt în drepturile lor. Ce înseamnă prezenţa în stradă a 30 000 de oameni într-un oraş care are 600 000 ? Dacă fiecare ales reprezintă un număr mare de cetăţeni, fiecare manifestant nu se reprezintă decât pe el-însuşi. Prin urmare, expresia "opoziţie populară" induce oarecum în eroare, deoarece implică faptul că toată lumea este în stradă.

Este deci şi o luptă cetăţean contra cetăţean. Interzicerea fumatului în Bavaria este un bun exemplu. Rezultatul referendumului din 4 iunie părea incontestabil : 61% de păreri favorabile. Dar de fapt, doar puţin peste un alegător din trei votase. Cu alte cuvinte, doar 23% din alegători au votat de fapt în favoarea  interdicţiei.

Iniţiativele cetăţene sau populare implică adesea noţiunea de victorie şi înfrângere. Chestiunile politice sunt rezumate la un simplu "da" sau "nu". Până în 1989, în timpul marilor mişcări contestatare, perspectivele erau din contră mai extinse, iar obiectivele erau, de exemplu, libertatea sau pacea. În Republica Federală [Germania de Vest], actorii contestaţiei erau în majoritate tineri ostili establishment-ului.

Problemele individuale şi egoismul protestatarilor

Astăzi situaţia este diferită. Majoritatea contestaţiilor sunt limitate la nivel local. Protestatarii sunt adesea oameni care au o situaţie bună, care nu vor să salveze lumea, ci numai micul perimetru în care trăiesc. Deseori, este vorba de probleme individuale, uneori numai de egoism.

Astfel, înmulţirea opoziţiilor este şi semnul unei lipse de viziune de ansamblu. Bisericile, cluburile sportive, sindicatele şi partidele de masă sunt în declin de ani de zile, iar oamenii se închid în ei înşişi. Dispunerea de a face sacrificii în interesul societăţii ar putea de asemenea să descrească. Există lucruri care trebuie întotdeauna impuse unei populaţii. Altfel o ţară nu se poate dezvolta. Iar aceste impuneri nu pot fi făcute decât de politicieni profesionişti. Cu excepţia cazului în care contestaţia este prea mare. În care caz, Germania ar cădea în puterea locuitorilor săi, şi deci probabil în imobilism.

Cea mai bună societate este cea în care politicienii şi cetăţenii sunt interdependenţi. Emotivitatea cetăţeanului trebuie să fie echilibrată de seninătatea politicianului, greutatea claselor de mijloc prin reprezentarea claselor populare, dorinţa de confruntare prin căutarea de consens – şi invers. Politica are nevoie de proteste pe post de avertisment, pentru a o încuraja să lucreze mai bine. Ca de obicei, totul este în funcţie de măsură.

Matthias Bartsch, Sven Becker, Kim Bode, Jan Friedmann, Wiebke Hollersen, Simone Kaiser, Dirk Kurbjuweit, Peter Müller, Maximilian Popp, Barbara Schmid