Introducând o nouă certificare pentru biocarburanţi, în 10 iunie, Comisia Europeană intenţionează între altele să lupte împotriva distrugerii pădurilor. Dar biocarburanţii sunt lacomi în terenuri cultivabile. Iar dacă deplasăm suprafeţe agricole, va trebui să renunţăm la păduri în alte zone...

Pentru a produce biocarburanţi – sau agrocarburanţi – pădurile sunt adeseori sacrificate, pentru a face mai ales loc culturilor necesare. Iată de ce această măsură poate fi considerată cu dificultate ca fiind "durabilă". Pentru a încerca să remedieze această situaţie, Comisia Europeană a anunţat săptămâna aceasta că va fi pusă în aplicare o reglementare care va certifica "adevăratul" biocarburant durabil. Dar ţine oare cont această nouă măsură venită de la Bruxelles de criticile formulate faţă de nivelul de durabilitate al biocarburanţilor?

Efectul indirect al biocarburantului

Nu, în continuare nu, crede Jan Ros, responsabil al proiectului Bio-energie al Biroului Planului olandez pentru mediul înconjurătăor (PBL). Sigur, certificarea va permite poate să evităm ca pădurile să fie sacrificate în profitul uleiului de palmieri sau a uleiului de colza, destinat rezervoarelor autoturismelor. Dar ne putem imagina totuşi că acest colza va fi cultivat pe un sol unde creştea anterior grâul destinat alimentaţiei. Şi că acest grâu va trebui să migreze în consecinţă spre alte terenuri agricole pentru a degaja alegerea spre care din arbori vor trebui poate să dispară. In acest caz, emisiile de gaz cu efect de seră nu vor diminua, chiar dacă acesta este totuşi obiectivul utilizării biocarburantului. Dimpotrivă, ele vor creşte. Iar directiva Comisiei Europene nu ţine încă cont de acest efect "indirect".

"Este o sursă de preocupare", constată Ros. Iar aceasta este şi părerea Comisiei, care este pe cale să studieze criteriile complementare pentru a putea defini cu mai multă precizie durabilitatea biocarburanţilor. Dar lucrurile nu sunt simple, constată Ros, care interpelează cu regularitate experţii de la Bruxelles care se ocupă de această problemă. Potrivit lui Ros, este necesară stabilirea de modele care ar permite calcularea datelor producţiei agricole mondiale. "Dacă de exemplu un produs cerealier dispare în profitul colza, trebuie să ne punem problema dacă această dispariţie va genera sau nu o creştere a cererii de cereale pe piaţa mondială". Aceste modele sunt foarte complexe căci trebuie să ţină cont de numeroşi factori, cum ar fi creşterea populaţiei mondiale. "Dar cel puţin vor permite o evaluare reală a riscurilor", explică Ros.

Noul challenge al durabilităţii

Hai să presupunem că toate modelele ar arăta că producţia crescândă de biocarburanţi ar duce indirect la dispariţia de zone naturale în alte zone, ce ar putea face în acest caz responsabilii politici, ca de exemplu Comisia Europeană, pentru a remedia problema? O soluţie ar putea fi intensificarea producţiei alimentare, astfel încât să obţinem o recoltă mai mare pe aceeaşi suprafaţă cultivată. Dar dacă această măsură necesită şi mai mule îngrăşăminte artificiale, ajungem la o creştere a gazului cu efect de seră, cu mult mai importantă. Celelalte opţiuni ar fi utilizarea mai serioasă a produselor care rezultă din cultivarea plantelor alimentare, produse reziduale, dar această aplicaţie are nevoie de o mai bună dezvoltare; sau limitarea culturilor destinate biocarburanţilor la terenuri improprii producţiei alimentare.

Europa ar putea, la fel de simplu, să crească limita obiectivului de reducere a emisiilor. Sau să recompenseze ţările care evită utilizarea de noii terenuri dezvoltând productivitatea agriculturii lor. Toate acestea sunt departe de a fi măsuri uşor de realizat, constată Ros în continuare. "Dar aceasta este noua provocare pentru durabilitate. Lanţul de producţie trebuie să fie curat, dar nu este suficient, trebuie să ne întrebăm şi câte din aceste lanţuri poate să îşi permită lumea".