Politică Viaţa celor 28

Zona euro: Acum politicienii nu mai au nicio scuză

13 septembrie 2012
La Repubblica Roma

Verdictul Curţii constituţionale germane a pus capăt primei părţi a “războiului de unificare” a Europei. Însă acum începe o nouă etapă: lupta pentru a convinge forţele politice naţionale să accepte cedarea de suveranitate necesară noii structuri a Uniunii Europene.

La fel ca într-un joc video de coşmar, Europa a evitat nenumărate capcane şi poate trece la un nivel superior, dotându-se cu acea “bazookă” împotriva tranzacţiilor speculative care era aşteptată de un an.

Curtea constituţională germană a stabilit că noul fond de asistenţă financiară destinat statelor – Mecanismul European de Stabilitate – nu încalcă prerogativele de suveranitate ale Parlamentului naţional. Este drept că judecătorii au impus anumite condiţii care, implicit, consolidează hegemonia Germaniei asupra afacerilor europene, dar acestea nu sunt atât de grele pe măsura temerilor care existau.

Decizia Curţii constituţionale germane (Karlsruhe) pune capăt primei etape, cea mai violentă, a acestui război de unificare european care, din fericire, s-a dat pe pieţele financiare, nu în tranşee. Însă începe o nouă etapă, poate chiar mai delicată. Pentru că acum lupta trece de la economie la politică: de la instituţiile financiare se extinde la parlamente, la guverne, la urnele prin care, în următorii ani, democraţiile vor fi chemate să decidă viitorul continentului.

Provocarea credibilităţii

Graţie curajului şi viziunii pe termen lung a preşedintelui Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, şi a deciziilor – chiar tardive – ale prim-miniştrilor, zona euro a demonstrat că are încredere, la fel ca BCE, că “moneda unică este ireversibilă”. Şi s-a dotat cu instrumentele pentru susţinerea monedei unice. Cu toate acestea, ar fi o eroare enormă să credem că războiul a fost câştigat. Criza de credibilitate a Uniunii Europene a trecut la un alt nivel: a trecut de la euro la Europa însăşi, de la monedă la cel care o deţine. Iar cel care o deţine este, deocamdată, greu de definit şi puţin credibil. Prin urmare, criza nu s-a încheiat. Dar noua luptă este în întregime una politică. Şi va fi combătută simultan pe cel puţin trei niveluri.

Primul nivel este cel al politicilor economice. Instrumentele de asistenţă financiară care au fost puse, în final, la dispoziţia statelor, vor putea funcţiona doar dacă guvernele din ţările care în aceşti ani au pierdut în planul competitivităţii şi austerităţii vor menţine angajamentele asumate şi vor recupera terenul pierdut. Va fi dificil şi dureros. Dar dacă Spania sau Italia vor părăsi, în următorii zece ani, drumul pe care au pornit, se vor pierde toate progresele înregistrate până acum. Moneda euro a rezistat, chiar dacă greu, nerespectării angajamentelor de către Grecia: dar nu va rezista lipsei de angajament din partea unor economii de zece sau de douăzeci de ori mai mari.

Al doilea nivel este cel al politicilor naţionale. Olanda a organizat ieri alegeri parlamentare care de fapt sunt un referendum pe tema Europei, partidele filoeuropene înregistrând un succes răsunător. Înaintea olandezilor, asupra Europei s-au pronunţat grecii, de două ori. Urmează să se pronunţe italienii, alternativa fiind între partide proeuropene şi mişcări antieuropene. După Italia urmează Germania, iar datele ecuaţiei sunt aceleaşi. După multe ezitări, cancelarul Angela Merkel s-a poziţionat în forţă în tabăra europeană creată de Helmut Kohl. Dar nu toţi aliaţii Angelei Merkel sunt dispuşi să o urmeze până la capăt pe acest drum, iar alegerile vor fi o luptă pentru cucerirea sau recucerirea inimilor germanilor care să susţină proiectul european. Una după alta, toate democraţiile Uniunii Europene vor trebui să se pronunţe asupra proiectului european, cu costurile aferente şi cu provocările care apar.

300 de milioane de europeni şi opt judecători

Al treilea nivel este cel al politicii europene. Acesta este cel mai complex. Comisia Europeană a prezentat marţi propunerea sa pentru încredinţarea Băncii Centrale Europene a supravegherii celor aproximativ 6 000 de bănci din cadrul Uniunii Europene. Este primul pas spre uniunea bancară, un pas care nu le place germanilor. Tot miercuri, în Parlamentul European, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a vorbit despre viitorul Europei referindu-se la “o federaţie de state-naţiuni”, o idee care nu este pe placul francezilor. În octombrie, şefii de stat şi de guvern vor face o primă evaluare asupra proiectului privind aprofundarea integrării care va fi prezentat de Herman Van Rompuy, Mario Draghi, Jose Manuel Barroso şi Jean-Claude Juncker. Proiectul prevede o serie de reforme care se vor putea realiza pe baza actualelor tratate, dar şi obiective şi grafice pentru modificarea tratatelor care ar urma să conducă la un sistem comunitar de gestionare a balanţelor bugetare şi la o uniune politică reală.

Coexistenţa şi confuziile între suveranităţile naţionale şi suveranitatea europeană reprezintă o problemă din ce în ce mai gravă care trebuie soluţionată pentru binele democraţiei. Acest aspect este demonstrat de hotărârea de miercuri, aşteptată cu emoţie de 300 de milioane de europeni care au depins de opt judecători numiţi de landurile germane.

După salvarea monedei euro, acum este necesară salvarea Europei, conferindu-i-se suveranitatea pe care deocamdată nu o are. Dar răspunsul pe care guvernele vor şti să îl ofere la această solicitare va depinde în mare măsură de rezultatul celorlalte două probleme, de politicile economice şi de noile majorităţi parlamentare, care rămân şi ele dependente, poate pentru ultima oară, de răspunsul democraţiilor naţionale.