Discuţiile între Atena, UE şi Fondul Monetar Internaţional au început în acest 21 aprilie. Dar grecii se tem din ce în ce mai mult de condiţiile care le-ar putea fi impuse pentru a-i ajuta să-şi redreseze finanţele. Un exemplu, acest editorial al directorului cotidianului To Vima.

Cu 43 de ani în urmă [21 aprilie 1967], coloneii au răsturnat Republica Elenă şi au cufundat ţara în întuneric timp de 7 ani.  Această tristă aniversare intervine în aceeaşi zi cu începerea negocierilor istorice cu junta Fondului Monetar Internaţional pentru a rezolva problemele grave ale ţării. La vremea respectivă, coloneii se prezentaseră ca fiind "salvatorii naţiunii" cu tancuri. Astăzi, cei din urmă poartă costumele gri ale şcolii din Chicago şi vin să-şi impună condiţiile şi să elimine suveranitatea şi autoritatea politică greacă şi, prin ricoşeu, cele ale poporului grec. Probabil gândiţi că exagerez, dar nu există nicio altă comparaţie posibilă. În câţiva ani, toată lumea îşi va aminti de această zi ca de un doliu naţional.

Negocierile au început în această dimineaţă [la Atena], cu o mare secţiune dedicată comportamentului  în politica economică. Totul sugerează că partea greacă a pierdut deja. Aceasta acţionează sub o presiune sufocantă, cu spatele la perete şi fără a avea posibilităţi de alegere sau de rezistenţă. Credibilitatea ei lui este cu atât mai compromisă cu cât în zilele următoare autorităţile vor anunţa că deficitul pentru 2009 a atins 13,5% din PIB, şi că puterea lor de negociere este cu atât mai slăbită.

În faţă, Grecia are dragonii neoliberalismului. Experţi de treizeci de ani care au crescut în anii de euforie şi de putere a pieţelor, care nu au o experienţă a vieţii reale şi a nevoilor sociale, şi care cer ca ministrul de finanţe grec, Giorgios Papakonstantinou, şi echipa lui de negociatori să mişte munţii din loc. Ei vor cere ce-i mai rău, de la eliminarea acordurilor colective până la suprimarea restricţiilor privind concedierile, trecând prin reducerea drastică a numărului de funcţionari, deschiderea tuturor pieţelor şi o schimbare radicală în securitatea socială. Şi din moment ce nu există nicio rezistenţă socială – având în vedere situaţia – rezultatul negocierii va fi probabil părtinitor iar condiţiile impuse sunt susceptibile de a provoca o ruptură a relaţiilor dintre politică şi oameni. Toate aceste lucruri sunt regretabile şi mă întreb în ce fel zilele de speranţă şi de creativitate post-dictatură ne-au adus la această soartă pe care o cunoaştem astăzi.